Corsar UNESCO piratat

De doua ori prin surprindere si aproape concomitent, Spatarul Nicolae Milescu (probabil 1636-1708) tocmai a revenit in atentia publica intr-un mod niciodata mai paradoxal: calendarul  UNESCO pentru 2008 anunta includerea tricentenarului mortii sale si un istoric literar din Iasi il include, la rândul sau, printre plagiatori. Comisia UNESCO si Alexandru Dobrescu privesc cu desavârsire diferit spre acelasi personaj, fara a se sesiza reciproc si fara a putea separa plagiatorul (eventual) de (probabilul) celebrat. Asistam la o forma de integrare europeana asortata la dezintegrarea regionala, pesemne. Atare contrast impunator si imprevizibil merita, totusi, o nota.

 D-l Al. Dobrescu publica o carte, Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la români (vol. 1), la editura numita - implagiabil - Emolis, in care include Descrierea Chinei printre operele devastate de plagiat, la baza virusului cu pricina intr-o luxurianta ilustrare româneasca. Când frunzaresti florilegiul sau penal, compus cu acribie, te-ai astepta, desigur, sa fie si deferit. Caci e exasperant indemnul voios care a strabatut subliminal o foarte lunga istorie literara - "plagiati, baieti, plagiati!" - si care-l decide pe autor sa se lanseze generalist si enciclopedic. Oricine poate regreta amploarea inimaginabila a plagii. Istoricul literar redescopera cazuri atroce, precum acel Hamangiu care, la finele secolului al XIX-lea, plagia - pur si simplu! - codul de proprietate intelectuala. S-a plagiat, asadar, pâna si cadrul legal pentru a nu mai plagia vreodata, s-a plagiat indemnul juridic la cinste. Faptul acesta cam fascinant poate deveni, dupa patru volume ocupate cu patru secole, destul de etern. O cultura in care s-a plagiat atât de copios, indiferent de tematica si amestecând personaje de toate calibrele, nu poate avea decât grave probleme de identitate. Caci nu de circulatia cimiliturilor vorbim, ci de rafturi lungi de autori socotiti indeobste macar stimabili, dar care - demonstreaza autorul - s-au dedulcit macar o data la flagrantul asfixiant si oneros al plagierii. Biblioteca româneasca e serios corupta, iar faptul traverseaza toate tranzitiile: iata concluzia care asteapta si trilogia restanta. Copiatul detine rol fomativ. E brand de cultura.

 Cum apare insa, aici, Milescu? Daniela Dumbrava a receptionat rapid mesajul "plagiatului" si i-a indicat lui Al. Dobrescu un cadru al problemei (vezi nr. 41 al României literare) la care am subscris mai demult si despre care autorul ar fi fost cinstit sa afirme in primul rând ca nu auzise. Isi putea apara oricum punctul de vedere si cu rezerva aceasta. Dimpotriva, in nr. 45 din aceeasi publicatie, dumnealui reafirma diferenta neta dintre Realitate si bibliografie, titlu bun poate pentru a omagia paradigma anilor sai de formare. Afirma d-l Dobrescu: "scrierea invatatului moldovean se bizuia pe explorarea cartilor, nu a realitatilor. Atât si nimic mai mult". Probabil fara sa asume ca faptul e infinit mai grav decât a-ti insusi fie si o enciclopedie. D-l Dobrescu lasa impresia ca ar fi mai curajos, mai informat, mai adecvat si mai redutabil decât Sainte-Beuve - la acela care scria despre literaturile Asiei ma refer. Una peste alta, insa, istoricul plagiatelor e tributar unei dezbateri interbelice inchise, in datele sale fundamentale (furnizate de Baddeley si reluate de Panaitescu si Giurescu), la 1927. Acolo se si opreste, afirmând totusi in raspunsul citat ca a citit si altele. Il credem desigur pe cuvânt, dar faptul, asa narcisic-vag cum il anunta, nu e in chestie. In acelasi timp, cu totul suspect, d-l Dobrescu reafirma ca "termenul «plagiat» lipseste din paginile subsemnatului despre Milescu". Unde s-ar cuveni sa figureze termenul - devreme ce la el conduce demonstratia - daca nu in chiar istoria sa? Greseste cumva cineva care, citind despre Milescu intr-un volum intitulat Corsarii mintii, il va numi "corsar al mintii"? Si atunci, cum se abtine cel care tocmai l-a scris?

 Daca demonstratia e corecta, ar trebui asimilata, iar asta s-ar solda salutar cu schimbarea definitiva a statutului cultural. Una e, in fond, sa ti se acorde prioritati globale in studiul Asiei septentrionale si Chinei, alta sa ti se spuna, cu ceva menajamente patriotice, ca ai batut lumea cu ochii intr-o traista cu carti, intr-o vreme când se putea plagia mai sedentar. Sper ca putem discuta in context si despre Athanasius Kircher, a carui China illustrata a strabatut Europa fara ca parintele iezuit sa se deplaseze intr-acolo, dar fiind cu toate acestea mult mai adecvat Chinei secolului al XVII-lea decât, spre pilda, intreaga sinologie româneasca. Trebuie optat ferm si in cunostinta de cauza. Primim incurajari dinspre solutionarea unor cazuri inca si mai redutabile, surprinse de forurile internationale cu ocaua mica. Asta s-a intâmplat - pe orbite la fel de ambigue, traind cam tot atât (1930-2006) cât Milescu si aflându-se la o distanta la fel de venerabila de noi - cu (n-ati ghicit) fosta planeta Pluto, acum degradata. Totodata, insa, NASA a trimis intr-acolo o misiune de cercetare, misiune care lipseste cu totul in cazul foarte terestru al scrierilor Spatarului Nicolae. Aici e si problema: scrierile lui Milescu necesita, toate, competente care depasesc acea istorie (si critica) literara marcata de prestatii in sfârsit desuete, caci buna, asemeni plagiatelor, numai pentru cultura româna. O anumita alergie la bibliografii pe care d-l Dobrescu o arata in raspunsul catre d-na Dumbrava ma obliga sa selectez, prea pe scurt, argumente doar. Realitati, cum le numeste domnia sa.

 Intâi si-ntâi: putine opere au fost editate, studiate si asimilate atât de desavârsit in contratimp cu natura lor. S-a intâmplat asta, in mai multele culturi pe care le-a traversat, de la moartea lui (iar Valeriu Matei semnala anul trecut la Chisinau ca imprecizia o acopera si pe ea, data mai probabila fiind decembrie 1707) si pâna la initiativa UNESCO. D-l Dobrescu se increde indefinit, ca orice istoric literar provincial, in editia din 1956 din Descrierea Chinei. Dar care mai sunt, in general, cartile de cercetare publicate in 1956 si viabile azi? Nici nu trebuie neaparat adaugat ca e si singura reeditata: atunci, in tirajele prieteniei româno-ruse; nici macar recent. In al doilea rând, si decisiv pentru a pricepe statutul plagiatelor: de la articolul tânarului Hasdeu si pâna adineaori, pentru Milescu s-a facut mult mai putin decât e de facut si decât va trebui pâna la urma facut. De rusine macar, caci nu e decât rusinos ca nu exista un studiu al tuturor manuscriselor pastrate, alaturi de o departajare neta si definitiva intre preluarea lui Martini si ansamblul scrierilor si activitatii lui Milescu in Asia. Prin comparatie, Agârbiceanu e un norocos. Ruda totusi buna cu plagiatul, compilatia reia supa de câteva ori racita a textului lui Martini, sfidând ideea insasi de cercetare. S-au scris in fond câteva romane romantioase despre calatoriile lui Milescu inainte de a avea o jumatate de duzina de titluri in editii corecte. Problema cea mare e una singura: consilierul Nicolae (Milescu e un nume "plagiat" dupa mosia fratelui) participa la o Europa a literelor pe care unii nu doresc sa o admita nici azi, desi e singura veritabila si desi tocmai la ea, chipurile, ne-am raporta cât de cât. N-avem insa nici apetit, nici perspectiva. Flancati de atâti plagiatori printre mediocri si nechemati, nici nu ne trece prin gând ca Milescu a fost colportat pe doua continente si - intr-adevar - plagiat consistent. Nici ca d-l Dobrescu, specialist in istoria plagiatelor, ar avea datoria profesionala sa se consacre deopotriva plagiatelor la care au fost supuse sursele, scrierile si hartile inedite (nu: neplagiate) ale spatarului, in intreaga lume interesata de Siberia si China in secolul sau. Corsarul a fost mai degraba un piratat.

 Avem de-a face asadar cu un tricentenar care ne surprinde pe toti destul de descoperiti (mai putin, in fond, pe d-na Daniela Dumbrava), fara sa mai putem conta pe vocile istoricilor Paul Cernovodeanu si Virgil Cândea, care redescoperisera un Milescu inaccesibil istoricilor plagiatului. D-na Dumbrava a sustinut la finele lui noiembrie un doctorat la Istituto di Studi Umanistici din Florenta, concentrat - in principal cu surse si rezultate noi - asupra primului an din calatoria spre China (1675-1676), o teza apreciata unanim si recomandata spre urgenta publicare de o comisie ilustra, asadar cu carturari mai redutabili decât Baddeley la vremea lui. Prezenta la Florenta, Rodica Pop pregateste traducerea si editia cronicii manciuriene care relata prezenta ambasadei spatarului la Pekin. Contratimpul e insa usturator: promisiunea acestei surse dateaza tocmai din 1938! Mult mai mult ar trebui planuit, sistematic si in echipa. Poate ca si altii vor gasi cu cale sa evite fie cimentarea erorilor, fie festiva ignorare care blocheaza, pentru 2008, o opera extraordinara. Acesta e si contextul polemicii aparute. Avem de ce sa ne temem: ca si intreaga opera a lui Milescu, si UNESCO e doar un criteriu exterior. Se poate gasi, pâna la urma, o noua modalitate ca, traditional, sa ne aflam in treaba.