De același autor
Afirmarea cauzei româneşti în Transilvania
Născut la Bobota, pe 20 mai 1914, ca fiu al protopopului greco-catolic Valentin Coposu (avea studii în străinătate şi doctorat, fiind specialist în aramaică – limba lui Hristos) şi al Aureliei, născută Anceanu. Întreaga familie militează pentru afirmarea cauzei româneşti în Transilvania. În casa lor din Bobota avuseseră loc întâlniri importante pentru Partidul Naţional Ţărănist, iar tatăl său a fost închis la Vác, Szegedin şi Budapesta sub acuzaţia de înaltă trădare.
Liceul îl face la Blaj, facultatea la Cluj (drept), unde îşi ia şi doctoratul (1934). În 1945 e ales preşedinte al filialei PNŢ Sălaj şi secretar general adjunct al PNŢ. Până la capătul vieţii a păstrat un profund ataşament pentru locurile natale. În 1944 publică, la Bucureşti, Ţara Sălajului.
“Umbra” lui Maniu
Corneliu Coposu şi Iuliu Maniu se cunosc la Bădăcin. Erau vecini, iar familiile erau prietene. În 1930 devine şeful de cabinet al lui Maniu. În 1937 devine secretar personal al acestuia. În 1940 primeşte titlul de secretar politic, pe care îl va păstra până la arestare.
“Dacă Ionel Brătianu este (...) fondatorul României Mari, încarnarea energiei ei constructive, Iuliu Maniu este conştiinţa normativă a acestei Românii, întruparea virtuţilor ei, constructivă în domeniul normelor, nu al instituţiilor, scăpându-le din mână, pe acestea, dar opunând degradării lor o intransigenţă etică absolută, victorioasă pe termen lung chiar dacă în plan imediat ineficace.”
“Politica românească a cunoscut ambele linii, a acţiunii şi a evaluării morale a acesteia: Brătianu şi Maniu. Primul din ei a rămas în istorie prin ceea ce a făcut, al doilea prin ceea ce a refuzat să facă...”
“Câţi asemenea oameni a mai avut România, cu greşelile lor cu tot? Un Barbu Catargiu, un Petre Carp, un Corneliu Coposu şi cam atât.”
[Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Buucreşti: Univers 1998, pp. 280-281]
Condamnat la închisoare pe viaţă execută 17 ani şi jumătate de arest
La 33 de ani, Coposu este arestat pe 14 iulie 1947. Acuzat de “activitate criminală împotriva clasei muncitoare şi a reformelor sociale” este ţinut 9 ani în arest preventiv. Judecat abia în 1956, e condamnat la închisoare pe viaţă. În total, a fost închis 17 ani şi jumătate (“6200 de zile, cam 150.000 de ore şi nouă milioane de minute”).
“Aş putea rezuma acest itinerar de puşcărie în felul următor: Ministerul de Interne, Malmaison, Văcăreşti, Snagov, acolo erau nişte case conspirative în care se efectuau şi anchete şi torturi, Piteşti, Ministerul de Interne din nou, Jilava, Malmaison, pe urmă Canal, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Ministerul de Interne, Craiova, Uranus, Jilava, Gherla, Sighet, Aiud, Râmnicu-Săra, staţie finish. Pe urmă Ministerul de Interne şi domiciliu obligatoriu.”
“Trebuie să menţionez că la arestarea mea, în calitate de fost campion de haltere la categoria grea şi fost boxeur amator, aveam 114 kg. La ieşirea din puşcărie mai rămăseseră din mine doar 51 kg. Eram atât de slăbit că nu puteam rezista pe poziţie verticală mai mult de zece minute, leşinam imediat.”
[Corneliu Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru,Bucureşti: Anastasia 1996, p. 33]
PNŢCD: primul partid post-comunist
Eliberat în 1964, Coposu lucrează în construcţii, ca muncitor necalificat, până la pensionarea din 1976. În 1987 scrie o scrisoare Uniunii Europene a partidelor Creştin-Democrate care anunţă renaşterea PNŢ şi cere afilierea sa la UECD. Activitatea subterană de organizare a partidului explică de ce PNŢCD a putut fi primul partid înregistrat după decembrie 1989.
În ianuarie 1990, se opune Frontului Salvării Naţionale care, în pofida angajamentelor, decide să participe ca partid politic la alegerile pe care chiar el le organizase. Deşi refuză să candideze pentru preşedinţie, Coposu devine preşedinte al Convenţiei Democrate Române şi lider al opoziţiei (1991).
Devine repede ţintă a nenumărate atacuri groteşti, total nefondate, menite în fapt să netezească drumul spre putere al lui Iliescu şi al foştilor nomenclaturişti.
Coposu este încarnarea unui stil politic: “încă de la începutul anilor ’90, ‘ne-românesc’, în sensul de ‘ne-valah’, ‘ne-bucureştean’, mai curând ‘ardelean’, implicând prin aceasta, că nici bucureşteanul, nici valahul tipic (...) nu pot aprecia, mai mult încă, nu pot nici chiar înţelege, virtutea, chiar farmecul discret, al stilului atât de ‘Mittel-Europa’ al unui festina lente politic.” [Sorin Alexandrescu, p. 299]
Staţie finish
Moare pe 11 noiembrie 1995, la numai câteva luni după ce primise, din partea lui Jacques Chirac, Legiunea de Onoare a Franţei.
“La un moment dat, într-o discuţie oarecum civilizată cu Iliescu, înainte de a rupe relaţiile cu el (datorită refuzului lui categoric de a dezminţi o calomnie de rea credinţă pe care a lansat-o pe postul de televiziune), într-un elan de sinceritate mi-a spus: ‘Domnule Coposu, dvs. sunteţi un tip intratabil pentru că nu vreţi să fiţi nici prim-ministru, nici ministru, nici preşedinte şi nici nu vreţi să faceţi avere. Deci sunteţi un om foarte periculos şi intratabil’. I-am spus: ‘Dimpotrivă, cred că tocmai dezinteresul meu faţă de onorurile şi demnităţile publice şi faţă de acumularea de avere îmi dă o independenţă care mă face să fiu foarte obiectiv în raporturile cu oamenii’. Zice: ‘Da, dar asta nu e o recomandare pentru compromisurile care sunt obligatorii în societatea românească de acum’.”
“...românul nu se revoltă atunci când îi iei dreptul de a vorbi, dreptul la libertăţile publice, dar se revoltă când îi iei dreptul la pâine. Spre deosebire de francezi, care sunt în stare să organizeze o revoltă în momentul în care li se pare că sunt ştirbiţi de o cât de mică părticică din dreptul lor de a se manifesta. Românului, în schimb, poţi să-i iei dreptul de a se manifesta dacă îi dai pâine. E o deosebire, asta e realitatea!”
[Corneliu Coposu, p. 129]
