Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

| Editie scrisa

12.10.2010

Contra Caium

de Andrei Cornea

14 comentarii

Că cei de la Observator cultural îl detestă pe Gabriel Liiceanu, ca şi pe toţi cei asociabili cu acesta (Patapievici, Pleşu, Tismăneanu etc.) o ştiam de mult. Dreptul lor! La urma-urmelor nu e lege că Liiceanu trebuie iubit şi nici nu e (încă) interdicţie de „sus“ a da de pământ odată pentru totdeauna cu „linia Noica“, atât de pernicioasă pentru cultura română, cum au dovedit-o, chipurile, „observatorii culturali“.

Ceea ce am constatat însă cu surprindere este că Observatorul are ce are şi cu Herta Müller. Dar de ce? Din ce motiv – s-ar putea cineva întreba - ar critica-o o revistă literară pe laureata Premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009? De ce i-ar contesta rectitudinea morală, ba chiar inteligenţa? În fond, scriitoarea germană nu l-a susţinut, ca alţii, pe „dictatorul Băsescu“! De asemenea, cred că mai nimeni dintre cei care i-au citit cărţile sau măcar s-au aflat în sala Ateneului Român pe 27 septembrie 2010 nu se poate îndoi de calităţile sale de spirit şi caracter. Şi totuşi, în mod neaşteptat, Caius Dobrescu i le-a contestat în numărul 544! Mai mult, preluând pe prima pagină titlul articolului său, Gabriel Liiceanu lângă Herta Müller?, ba chiar plasând în ambele locuri aceeaşi fotografie (cu o Hertă „clară“ şi un Gabriel „şters“), se pare că redacţia Observatorului a acceptat integral interogaţia cu cântec a lui C. Dobrescu: „Gabriel Liiceanu lângă Herta Müller?“. Răspunsul dat de distinsul literat poate fi rezumat astfel: o, da, din păcate! Oroarea s-a întâmplat! Nici Herta Müller nu e ce credeam!

„Ţin să-mi exprim nedumerirea deplină faţă de modul în care a acceptat şHerta Müllerţ – scrie cu năduf Caius Dobrescu – să apară în public, într-o scenografie cu puternice conotaţii canonico-simbolice, în compania lui Gabriel Liiceanu. Îmi este greu să înţeleg în ce fel se aplică aici standardele morale la care Herta Müller a raportat până acum... comportamentele intelectualilor în timpul dictaturii ceauşiste“. Da, Herta a gafat rău de tot, Caius dixit. Şi când te gândeşti că existau soluţii fericite pentru o companie respectabilă – de exemplu, Dan Petrescu, Dorin Tudoran sau Daniel Vighi, stabileşte marele judecător! Însă Herta a făcut enorma eroare de a nu-i cere lui Caius - sau măcar, în lipsă, lui Ovidiu (Şimonca) sau lui Carmen (Muşat) – lista autorizată a persoanelor frecventabile de pe care Liiceanu fusese radiat. (Ce să mai spunem despre grozăvia că ea a consimţit
să-şi publice operele la Humanitas?)

Cum de a ignorat scriitoarea – se poate întreba cititorul brusc trezit din „somnul dogmatic“ de Dobrescu – că Liiceanu este „exemplul de manual... al oportunistului care mimează abil, în funcţie de instanţa la care se raportează, atât conformismul cât şi subversivitatea“? Cum de a trecut ea atât de uşor peste faptul, ştiut de absolut toată redacţia Observatorului, că „celebritatea lui din anii 80 se bazează strict pe debitarea de platitudini filosofice pompoase cu vag iz etno-heideggerian, care evitau orice referire la dictatură...“? Cu alte cuvinte, după ce că Liiceanu, care „întrupează conformismul moral-intelectual“, n-avea deloc valoare filosofică şi intelectuală, îşi mai şi permitea să nu critice dictatura, dar în schimb ne vindea en gros „filosofia idealistă popularizată“! De aceea a devenit el celebru şi mai e şi astăzi celebru „strict“ pentru intelectualii ieşiţi din „maşina sa de autocanonizare“! Şi când te gândeşti că până şi Mircea Cărtărescu a fost tratat de mult-inflexibila Herta drept un „Mitläufer“ (tovarăş de drum) al comunismului.

Păi, dragă Herta, numai dacă te-ai fi informat un pic pe lângă sus-amintiţii Caius, Ovidius et Carmen, ai fi aflat ce gogeamite Mitläufer a fost „idealistul“ Liiceanu, în comparaţie cu care Cărtărescu a fost un dizident, dar chiar Caius însuşi (în pofida unei „erori“ de dinainte de 1989) a fost un autentic rezistent! La ce bun, la urma-urmelor, ai mai luat tu un Premiu Nobel pentru literatură, dacă chiar nu vezi că e totuna a fi avut „monopolul filmelor cu potenţial de succes de public“, precum Sergiu Nicolaescu, şi a fi „vândut en gros (nu en detail) filosofie idealistă“ în comunism? De aici, cititorul nu poate deduce decât că cineva trebuie să fie ori ignorant, ori vândut „serviciilor“, ori măcar îmbrobodit de „intelectualii lui Băsescu“, ca să nu observe că epopeea Mihai Viteazul şi Jurnalul de la Păltiniş sunt unul şi acelaşi spanac naţional-comunist! După care, acelaşi cititor se va întreba în chip firesc în care dintre categoriile umane de mai sus va fi picat scriitoarea însăşi, odată ce cu orbire a consimţit să stea pe scena Ateneului la numai doi metri-jumătate de fratele ideologic al lui Sergiu Nicolaescu.

Dar lucrurile nu se vor termina aici. În ultimele zile, s-a petrecut un eveniment despre care cred că îi produce lui Caius Dobrescu şi amicilor săi atacuri de panică: Premiul Nobel pentru literatură pentru 2010 i-a fost decernat lui Mario Vargas Llosa. Or, acest mare scriitor sud-american – după cum ne amintim – a fost deja la Bucureşti, când a şi publicat un volum de conversaţii cu nimeni altul decât cu Liiceanu (Chipuri ale răului în lumea de azi, 2006), în afară de multe alte volume, tocmai la oficina „idealismului popularizat“, Humanitas. Fatalitate, îşi vor spune „observatorii“: după Herta vine acum la rând Mario! „Scenografia cu puternice conotaţii canonico-simbolice“ de la Ateneu ameninţă să se repete la anul. Întâi-stătătorul dintre „boierii minţii“, cel care, după C. Dobrescu, ar fi „acumulat un capital social cu concursul efectiv al responsabililor comunişti ai planificării culturale“ îi va lua la rând acum pe premianţii Nobel, pentru a le fura, desigur, „capitalul simbolic“!

În aşteptarea fatalităţii, exasperarea resentimentară a comilitonilor de la Observator se adânceşte. Fierea lor neagră e în plină ebuliţiune. Mintea le colcăie de grosolănii noi. Ce oare vor mai născoci?

P.S.: Şi au născocit! În numărul următor, 545, Ovidiu Şimonca îi ceartă pe cei care nu au fost întru totul de acord cu Herta Müller – Liiceanu, Manolescu, Cărtărescu –, procedând de parcă asemenea dezacorduri ar fi prin sine sentinţe de condamnare la indignitate morală. Nu ştiam că diversitatea de opinie e un delict şi că radicalismul maniheist al Hertei Müller trebuie promovat la rangul de „gândire unică“. Faptul, de pildă, că Nicolae Manolescu i-a reproşat laureatei Nobel că nu a vorbit niciodată despre ce s-a făcut instituţional în România pentru deconspirarea Securităţii, despre raportul privitor la crimele comunismului, despre IICCMER primeşte de la Şimonca următoarea replică: „A, domnule Manolescu, acum ne-am dumirit... deci asta era: absenţa unei laude şdin partea Hertei Müllerţ la adresa preşedintelui Băsescu...!“. Rămâi mut înaintea dimensiunii acestei rele-credinţe, dispusă să recurgă, fără să clipească, la cele mai stranii insinuări. //

Taguri:
Herta Muller, Premiul Nobel, Observatorul cultural, Sergiu Nicolaescu, Gabriel Liiceanu.

Comentarii (14)

Adauga comentariu