Consecinţele războiului din Irak

Anunţând sistarea aparentă a misiunii unităţilor combatante americane, Obama a omagiat „sacrificiile şi tenacitatea poporului irakian care s-a opus tiraniei, terorismului şi extremismului şi care a decis să-şi făurească propriul destin ca stat democratic“. Discursul a fost sumbru, rezervat şi sobru. Nu a fost un eveniment triumfal. Războiul nu s-a terminat. Rezultatul final continuă să fie incert. Rămâne de văzut dacă Irakul va persevera ca stat relativ democratic, secular şi aliat cu democraţiile occidentale sau va plonja în confruntări sectariene virulente, anarhie politică şi dezmembrare.

Invazia şi ocupaţia militară a Irakului, iniţiate de preşedintele George W. Bush în 2003, în baza unor justificări false, a costat America peste 100 de miliarde de dolari, s-a soldat cu moartea a 4.400 şi rănirea gravă a peste 30.000 de militari americani. În decursul războiului, cel puţin 150.000 de irakieni şi-au pierdut viaţa. Două milioane s-au refugiat în străinătate. Dislocaţi din cauza violenţei, peste un milion şi-au părăsit locuinţele şi trăiesc în condiţii mizerabile printre maldăre de gunoaie, fără acces la apa neinfectată şi fără a-şi putea trimite copiii la şcoală. Calitatea vieţii pentru majoritatea irakienilor este cumplită. Curentul electric este furnizat numai câteva ore pe zi. Lipsa de apă potabilă este acută. Jumătate dintre irakieni sunt şomeri. Economia ţării este degradată. Fără acces la energie electrică, producătorii şi antreprenorii nu pot supravieţui.

Devastarea Irakului a permis Iranului să devină putere regională dominantă. Războiul din Irak a contribuit la creşterea substanţială a preţului petrolului, ceea ce a conferit beneficii materiale majore pentru exportatorii de tiţei precum Rusia, Arabia Saudită şi Venezuela. Din cauza gestionării necorespunzătoare, corupţiei şi lipsei de supraveghere, miliarde de dolari, alocate de Congresul American pentru reconstrucţie, cooptarea de colaboratori şi instruirea armatei irakiene, au fost irosite, redirijate pentru beneficii personale şi „pierdute“ fără justificări.

Deşi au trecut şase luni de la alegerile parlamentare din februarie 2010, partidele politice din Irak încă nu au reuşit să formeze un guvern. Cu toate presiunile oficialilor americani, parlamentarii aleşi, având mai multă loialitate sectariană decât naţională, au fost incapabili să formeze o coaliţie reprezentativă care să guverneze ţara. Departe de a fi cu adevărat libere, echitabile şi corecte, alegerile din februarie au reflectat mai ales apartenenţa electoratului la sectele respective. Reconcilierea între şiiţi, suniţi şi kurzi este inexistentă. Deşi aparent libere, mass-media irakiene, nefiind obiective sau imparţiale şi reflectând interese sectariene, sunt profund polarizate. În şapte ani de ocupaţie militară, America încă nu a reuşit să creeze un guvern naţional democrat sau instituţii care să asigure participarea populaţiei irakiene la procesul guvernării. Angajările pentru posturile din birocraţia guvernului de la Bagdad se fac pe bază de contacte şi pe criterii etnice, nu pe motiv de merit sau calificare. Incapabil să colecteze eficient impozitele, guvernul irakian supravieţuieşte aproape exclusiv din veniturile de la exportul de petrol.

Retragerea trupelor combatante americane este, evident, parţială. Cei 50.000 de soldaţi rămaşi în Irak, dotaţi cu armament puternic şi asiguraţi de dominaţia aeriană a aviaţiei americane, departe de a fi o forţă neglijabilă, îşi menţin capabilitatea de a participa la acţiuni de luptă comune cu armata irakiană împotriva insurgenţilor. Trupele de „Operaţiuni Speciale“ pot iniţia autonom „misiuni specifice de antiterorism“. Unele brigăzi de infanterie au misiunea de a asigura securitatea celor 96 de baze militare americane din Irak. Deoarece armata irakiană nu a fost dotată cu elicoptere sau avioane de luptă, aviaţia SUA va continua să controleze spaţiul aerian.

Obama a promis că Statele Unite vor continua să contribuie activ la apărarea, dezvoltarea şi consolidarea statului irakian. Alţi oficiali americani au reafirmat că „angajamentul SUA în Irak este temeinic şi rămâne valabil pe termen lung“. Liderii de la Pentagon insistă că transferul atribuţiilor de securitate de la americani la autorităţile irakiene trebuie să fie treptat, controlat şi responsabil, ca să menţină un nivel tolerabil de violenţă şi să servească atât interesele Irakului, cât şi pe cele ale SUA. În mare parte, funcţiile dirijate până acum de Pentagon în Irak vor fi preluate de Departamentul de Stat. Neavând forţe militare sub comandă, Departamentul de Stat este pe cale de a angaja „mercenari“ capabili să se lupte cu insurgenţii, să piloteze elicoptere militare şi să şofeze pe vehicule blindate.

Administraţia de la Washington a semnalat tranşant irakienilor că vor fi obligaţi să-şi rezolve singuri conflictele interne. Conform unui acord bilateral existent, retragerea trupelor americane rămase în Irak ar urma să fie completă până la finele anului 2011. Acordul permite noului guvern irakian să solicite ca trupele americane să-şi continue prezenţa în Irak şi după 2011, ca să asigure securitatea ţării şi să prevină intervenţii militare străine.

Anunţul sobru al lui Obama în legătură cu sistarea rolului combativ al armatei americane în Irak nu a stârnit entuziasm în SUA. O parte din publicul american care a detestat războiul din Irak a fost dezamăgită de decizia simultană a preşedintelui de a creşte prezenţa militară a SUA în Afganistan, prin detaşarea a 30.000 de soldaţi. În Irak, retragerea aparent ireversibilă a trupelor americane combatante a provocat reacţii diferite. Premierul Nouri al-Maliki a consacrat ziua de 2 septembrie ca sărbătoare naţională. La televiziune el a declarat că „Astăzi Irakul a devenit o ţară suverană şi independentă“. O minoritate consideră că Irakul încă nu se poate descurca singur şi că numai continuarea prezenţei militare a SUA poate preveni agravarea conflictelor interetnice, reactivarea miliţiilor sectariene şi destabilizarea statului. Irakienii cu convingeri „naţionaliste“ se declară revoltaţi că străinii şi vecinii Irakului (Iran, Arabia Saudită, Turcia, Siria, SUA şi Israel) au mult prea multă influenţă asupra procesului politic din Irak, contribuie cu fonduri pentru diferite facţiuni şi generează discordie etnică. Majoritatea irakienilor preferă sistarea promptă a ocupaţiei militare prin dezangajarea totală a trupelor străine din Irak.

O mare parte dintre irakieni consideră că, părăsind Irakul, americanii lasă în urmă o ţară neguvernabilă, o infrastructură devastată, o populaţie sărăcită şi un mare număr de sinistraţi, văduve şi orfani. Deşi omenirea a scăpat de dictatorul-tiran Saddam Hussein, războiul din Irak, încă neterminat, a avut deja consecinţe neprevăzute, atât pentru Irak, cât şi pentru Statele Unite. //

Taguri:

Irak, Afganistan, USA, Obama, New Dawn.