De același autor
Nu sunt convinsă că românii îl vor reevalua pe Emil Boc, rescriind istoria mandatului său în aşa fel încât să-i asigure un alt tip de posteritate politică, aşa cum prooroceşte Traian Băsescu. Sunt însă convinsă că o rapidă şi totală reevaluare îl aşteaptă pe Crin Antonescu. Şi asta pentru că el a devenit, din momentul în care şi-a pus semnătura pe protocolul Alianţei Centru-Dreapta, garantul succesului postrevoluţionar al comunismului şi securismului. Aşa cum, probabil, colegii europarlamentari ai lui Corneliu Vadim Tudor au privit cu ochi străini şi goi ultima telenovelă cu înjurături şi apă în care a evoluat acesta, punând-o în relaţie directă cu ratarea aderării la Schengen, electoratul liberal contemplă mut dispariţia dreptei în malaxorul Grivco. Antonescu are dreptate, nu va trebui să dea „socoteală propagandiştilor lui Băsescu“ sau „frustraţilor“, ci acelora care l-au votat văzând în el „revoluţia bunului simţ“ şi „un alt fel de a face politică“.
Deocamdată, suntem în faza în care aghiotanţii săi încearcă să prepare broasca râioasă pentru a o face comestibilă şi chiar suculentă, argumentând că ei se unesc la tribunal cu PC, şi nu cu Felix, că doctrina de dreapta, şi nu Antenele îi mână în luptă, dar mai ales că scopul – alungarea lui Băsescu înainte de termen – scuză mijloacele. Ceea ce nu înţelege Antonescu este că nu chiar orice mijloace. Şi Tăriceanu s-a aliat pe sub masă cu PC, via PSD, dar a avut abilitatea să nu semneze, pentru a nu lăsa dovezi irefutabile, şi Băsescu şi-a consolidat majoritatea parlamentară cu „soluţia imorală“, dar nu a legiferat-o şi nici n-a încercat să-l transforme pe Voiculescu în securistul bun şi frecventabil. Să fie Antonescu mai pragmatic decât ambii, demonstrându-ne că lipsa de moralitate în politică este cea care triumfă? Deşi alegerile din 2010 au dovedit contrariul, timpul nu este încă pierdut. Vom vedea.
Faptul că în Delegaţia Permanentă a PNL, organism format din aproximativ 150 de oameni, şefi de filială, preşedinţi de consilii judeţene, primari, parlamentari, deci toată floarea liberalismului autohton, doar 4 voci – Tăriceanu, Orban, Vosganian şi Săftoiu - s-au ridicat împotriva alianţei cu PC spune multe despre soliditatea doctrinară şi de criterii a partidului. Adrianei Săftoiu, care a acuzat faptul că partidul a ajuns să facă „politică fără principii şi fără caracter“, i s-a închis rapid şi dur gura, fiind poftită afară din arena consensului antonescian. Dar şi mai interesant este votul - 16 împotrivă - dat protocolului, actelor ca atare. De ce totuşi 16? Pentru că e vorba de ciolan, protocolul consfinţind egalitatea PNL-PC pe funcţii şi chiar pe liste. Ba mai mult, dă undă verde conservatorilor să-şi facă propriul grup parlamentar, adică să colecteze din huliţii trădători de la UNPR şi să-i aducă sub flamura antenei-săgeată, noua siglă a Alianţei. Cu alte cuvinte, Antonescu nu doar că vinde PNL, dar îl vinde şi prost. De ce? Se ascunde şi altceva în spate? Este o întrebare la care sunt convinsă că vom afla răspunsul mai devreme sau mai târziu, aşa cum l-am aflat şi în cazul Geoană-Vântu.
La o primă analiză, trocul cu Antenele nu-i aduce beneficii lui Antonescu decât în relaţia cu Ponta, care va fi obligat să-şi renegocieze locul de primă vioară în marea alianţă a opoziţiei. Semne deja există, PNL nu mai este mulţumit cu raportul de 2 la 1 pe viitoarele liste, dorind paritate. Liberalii plusează, aşa cum au plusat şi în 2009 când au condiţionat intrarea la guvernare alături de PDL de funcţia de premier. Deocamdată, PSD caută să se repoziţioneze şi, deşi pare că a pierdut startul în faţa PNL, nu cred că este aşa. În timp ce liberalii vor trebui să demonstreze permanent că au rămas „dreapta autentică“, să justifice alierea cu turnătoriile lui Felix, social-democraţii nu au astfel de probleme.
În plus, Alianţa PSD-PNL-PC nu este o noutate, ea a funcţionat şi la prezidenţialele din 2009, a funcţionat şi până acum în parlament, dar fără succes. Moţiunile de cenzură, căderea guvernului, suspendarea preşedintelui şi anticipatele nu au consistenţă în aritmetica parlamentară, aici UDMR fiind cheia. Aşadar, Alianţa ar putea să nu-şi atingă scopul şi atunci se va vedea pusă în situaţia de a împărţi listele în 2012, iar dacă este să ne luăm după liderii ei, chiar şi pe cele din 2019. Să fim serioşi! Ştim cât de complicată şi nesustenabilă în timp este „acţiunea tranşarea puterii“ din precedentele CDR şi D.A.
Ce interes va avea PSD să împartă locurile cu PNL, când, cu o politică abilă şi cu un alt candidat decât Ponta, poate câştiga singur alegerile? Hrebenciuc sigur are un răspuns! Antibăsescismul s-ar putea să nu mai fie în vogă până atunci şi nici motor pentru orice fel de vehicul. Cum va arăta negocierea pentru candidatul la preşedinţie şi pentru premier? Crin sau Victor? Până nu se va răspunde la această întrebare-cheie, Alianţa Grivco rămâne doar o zvâcnire.
O altă întrebare: de ce ar accepta PSD să ofere pe tavă culoarul de dreapta PDL, dându-i astfel un balon de oxigen? Primele poziţionări ale democrat-liberalilor merg exact în această direcţie şi nu ar fi exclus ca la Congresul din primăvară să fie speculat din plin acest lucru. Pentru PDL este un moment extrem de favorabil şi şansa care i se oferă este uriaşă. Ea se numeşte reforma partidului, adoptarea criteriilor de intregritate Macovei, o garnitură de lideri necompromişi şi un alt tip de a face politică.
Toate acestea ar putea face diferenţa într-un marasm generalizat. Mă îndoiesc însă că PDL va înţelege şi va şti să întoarcă în favoarea sa ocazia, dar mai ales că un astfel de mesaj va fi unul autentic, şi nu doar o altă ipocrizie electorală. Totodată, Alianţa şi modul de poziţionare a PDL va putea deschide cu adevărat discuţia despre necesitatea apariţiei unei noi forţe politice, partidul despre care se vorbeşte intens pe bloguri şi în întâlniri informale. După abandonul PNL în braţele PC şi în situaţia în care democrat-liberalii rămân prizonierii actualelor apucături, tema repetitivă, e drept, ar putea deveni prioritară, terenul fiind propice.
Spuneam că tot ce se întâmplă în zilele acestea pe scena românească demonstrează că România este de facto la graniţele Schengen. Ca o capră râioasă cu coada în sus arată lumii lista completă de motive pentru care mai trebuie să stea o vreme în carantină şi să urmeze un tratament intensiv. Încuscrirea liberalismului cu securismul, Vadim Tudor, dinozaurul carpatin, care a reuşit timp de 21 de ani să plimbe justiţia în lesă sub ochii indulgenţi şi amuzaţi ai publicului, sunt doar două piese din acest puzzle. Bajocura numită CSM, care, iată, şi-a ales conducerea sfidând legea şi raportul de monitorizare din vară, decisiv pentru aderare, corupţia care colcâie prin sertarele judecătorilor şi este votată de parlamentari sunt alte piese. Degeaba ne revoltăm spectaculos şi ne arătăm musculatura de „râme“, avem marele şi incontestabilul talent ca la fiecare parastas să deschidem câte o sticlă cu şampanie. //
Taguri: Emil Boc, Traian Basescu, Grivco, Ludovic Orban, Saftoiu.
