Colecţia primăvară-vară electorală: se poartă din nou societatea civilă

Manifestaţiile de protest din Piaţa Universităţii au servit până la urmă - cu toate disfuncţiile şi disipările revendicării - drept revelator sau declanşator, după caz, al unor atitudini şi discursuri venite din ambele direcţii ale scenei politice. Pentru că atitudinile puterii, pe de o parte, şi ale opoziţiei, pe de alta, au arătat în ce măsură amândouă, fireşte în termeni şi direcţii diferite, sunt nepregătite să răspundă convingător unor situaţii neprevăzute şi, mai mult decât atât, câtă inadecvare sau stângăcie există în discursul clasei politice în raport cu ceea ce teoria politică numeşte încă din veacul al XIX abilitatea guvernanţilor de a „simţi masele“.

Unul dintre cele mai grăitoare episoade ale scenariului incapacităţii partidelor româneşti de a-şi asuma un rol democratic este în aceste zile legat de reinventarea şi redescoperirea societăţii civile. După ce preşedintele Traian Băsescu a descoperit în discursul de pe 25 ianuarie că există o „societate civilă de bună calitate“ şi a chemat-o să pună din nou umărul la ridicarea României - în an electoral e de două ori mai preţioasă -, USL a realizat şi ea că are nevoie de propria strategie de captare a energiilor ONG-iste, într-un mod mai decis decât a reuşit până acum să o facă şi plecând probabil de la constatarea semieşecului înregistrat de tentativele de recuperare a Pieţei Universităţii. Astfel, un document devenit public săptămâna trecută în paginile României libere şi trimis, cu antetul Uniunii Social Liberale şi sub semnăturile lui Victor Ponta şi Crin Antonescu, tuturor ONG-urilor importante, semnatare ale comunicatului referitor la demiterea lui Teodor Baconschi, a făcut deja obiectul comentariilor mai tuturor organizaţiilor importante din sfera societăţii civile.

Documentul e structurat în trei părţi: o scrisoare introductivă, în care adresanţii sunt puşi în temă asupra intenţiilor USL legate de „viziunea şi principiile în legătură cu parteneriatul structurat pe care USL îl propune societăţii civile“. Urmează un preambul care defineşte societatea civilă ca o „entitate independentă, cu un rol determinant în controlul civic şi social al guvernării la toate nivelurile, dar şi asigurarea condiţiilor şi funcţionării unei democraţii reale“. Apoi, un soi de program în 16 puncte, unde USL se străduieşte neconvingător - după cum au arătat reprezentanţi ai mai multor ONG-uri cu greutate - să arate ce profitabil ar fi pentru acestea un pact cu USL. Pe lângă ideea în sine bizară de a propune un pact (cu sugestii de subordonare financiară) cu entităţi definite anterior ca independente, propunerile USL sunt ori redundante, pentru că merg pe căi deschise deja de legislaţia în vigoare, ori inutile, pentru că, potrivit evaluării corecte şi de bun-simţ a mai multor reprezentanţi ai ONG-urilor, singurele care îşi păstrează integral credibilitatea sunt cele care au reuşit să devină independente financiar în raport cu banul public, iar cele care mai depind, pentru supravieţuire, de buget sunt oricum deja afiliate politic. Cu alte cuvinte, documentul opoziţiei abundă în propuneri demagogice şi ratează de fapt sensul fundamental a ceea ce ar trebui să fie „dialogul constant şi sistematic“ dintre factorii politici şi societatea civilă.

Pentru că a sesiza spiritul maselor, pulsiunile şi tendinţele acestora, mai cu seamă în vremuri tulburi şi grele, cum sunt acestea pe care Europa - ca să nu spunem lumea întreagă - le traversează, a fost pentru mulţi teoreticieni ai democraţiei la începuturile Noului Regim piatra de temelie a construcţiei sistemului reprezentativ. Cum votul era, pe vremea aceea, un instrument mult mai puţin la îndemână, prima formulă gândită de filosofii politici liberali a vizat conceperea, chiar din punctul de vedere al tehnicilor de guvernare, unei stări intermediare, denumite de Benjamin Constant - unul dintre fondatorii teoriei liberale moderne - „puterea opiniei“, exprimată cu predilecţie de o presă liberă, nesupusă cenzurii, un simplu deziderat în acele timpuri. Ea ar fi reprezentat vehiculul sigur şi eficace al unei noi puteri în stat, a patra faţă de cele enumerate cu o jumătate de secol înainte de Montesquieu, capabilă să asigure comunicarea şi intermedierea atât de necesare între cele două nivele de exercitare şi receptare a puterii, configurate de democraţia reprezentativă.

Sesizarea spiritul maselor devenea deja un imperativ al noilor tehnici democratice, iar legitimitatea puterii trecea în mod indubitabil prin acest botez al ştiinţei de intermediere a relaţiei cu masele şi prin abilitatea de a face să prospere o putere a opiniei suficient de vizibilă şi de credibilă pentru a o întări în autoritatea argumentului politic. Nu era vorba nicidecum de a asigura de partea sa o redută „civilă“ bună de purtat în loc de manta de vreme rea, ci de a pune la adăpost fragilitatea unei democraţii în consolidare, prin protejarea unei la fel de fragile noi modalităţi de exprimare: puterea civilă.

Mutatis mutandis, de o fragilitate democratică vorbim, nu-i aşa, şi în zilele noastre. Aplicând criterii autentice de evaluare a democraţiei - cum ar fi, de pildă, buna guvernare, atât de des invocată şi niciodată explicată -, putem lesne constata că binele comun, interesul general, toate simptome ale acestui principiu, nu sunt nici înţelese, nici urmărite, nici vizate măcar în actul general al guvernării de la noi. Domnia legii nu e regula, ci excepţia - iar când victoria acesteia iese în sfârşit la suprafaţă (dosare de corupţie soluţionate în dauna celui pus sub acuzare, vinovăţii dovedite şi pedepsite mai apoi), ea este salutată tot ca o excepţie, ceea ce pune, în mod paradoxal, sub semnul întrebării însuşi principiul care a generat-o. Ori de câte ori democraţia românească primeşte fie şi un palid impuls vital, el e îndeobşte tratat cu grija destinată exponatelor rare şi preţioase ale vreunui muzeu de curiozităţi.

Fireşte că România, spre deosebire de perspectivele teoriei politice europene de la începutul veacului al XIX, beneficiază astăzi măcar de căi mai precise pentru exercitarea opţiunilor democratice şi pentru legitimarea puterii politice şi a actului guvernării. Unul dintre cele mai importante este votul universal. Exercitat, pentru parlament, la patru ani o dată, iar pentru preşedinte, la cinci, acest tip de expresie a voinţei poporului rămâne, în mod obiectiv, unul dintre puţinele instrumente certe de instaurare a legitimităţii. Între cele două momente de instaurare, dialogul forţelor politice cu „poporul“ se face prin acel intermediar definit de liberalul Constant - puterea opiniei - sau de doctrinarul Guizot - forţa mediană a voinţei maselor. Sau, cu vocabularul contemporanilor noştri, „societatea civilă“. Independentă, neafiliată politic. //

Cuvinte cheie: legiferare, politica, societate civila, sistem, guvern, sanatate, accize