Coaliţiile de dreapta, reţeta insuccesului

Platformele comune extrem de generoase au clacat sub greutatea luptelor fratricide şi a intereselor meschine.

Convenţia Democratică şi Alianţa D.A., coaliţiile de dreapta care au guvernat România aproape şapte ani, au fost nu doar eşecuri în planul reformării profunde a statului şi a societăţii, dar şi dezamăgitoare în raport cu aşteptările electoratului. Platformele comune extrem de generoase au clacat sub greutatea luptelor fratricide, a intereselor meschine şi a lipsei de consistenţă şi de viziune a liderilor. O veritabilă reţetă a insuccesului. Spre deosebire, „Patrulaterul roşu“, alianţa de partide de stânga, a reuşit să supravieţuiască aproape patru ani. Situaţia nu este însă singulară, întreaga Europă de Est confruntându-se cu astfel de probleme.

Rezistenţa „Patrulaterului roşu“

Atunci când PDSR (actualul PSD) a propus unor partide mici (PRM, PUNR şi PSM), dar destul de gălăgioase, alierea într-o guvernare comună, presa şi electoratul au perceput această mişcare politică, denumită „Patrulaterul roşu“, ca pe o repliere a foştilor lideri ori nostalgici comunişti în jurul lui Ion Iliescu, el însuşi văzut ca un continuator al politicii de orientare comunistă. PRM, deşi a susţinut că n-ar fi fost la guvernare, a primit trei posturi de secretari de stat şi un post de prefect. PUNR a deţinut, începând din 1994, ministerele Agriculturii, Justiţiei şi Telecomunicaţiilor. Liderii PSM, conduşi de Ilie Verdeţ, au participat şi ei la guvernarea „Patrulaterului roşu“, primind posturi în administraţie. Poreclită la început „Pentagonala roşie“ (era inclus şi PDAR al lui Victor Surdu), coaliţia a luat fiinţă neoficial în 1992 şi a fost consfinţită în 1993.

Elementul de coagulare a fost reprezentat de nostalgia faţă de trecut şi discursurile radicale pentru antrenarea electoratului în dispute cu profund iz naţionalist. „Patrulaterul roşu“ s-a erodat la guvernare mai ales din cauza scandalurilor de corupţie – „Apartamentul“, ascunderea adevărului despre revoluţie şi mineriade, afacerea „Flota“ în care numele lui Nicolae Văcăroiu a fost des repetat, scandalul din Comisia Anticorupţie condusă de Romul Vonica (un apropiat al lui Ion Iliescu) care a încercat să ascundă în celebrul său fişet documente despre faptele de corupţie ale colegilor săi de partid - şi au făcut posibilă venirea la putere a CDR.

CDR, un eşec pe termen lung

Convenţia Democratică, o alianţă formată din oameni noi, care nu fuseseră, cu excepţia PNL, la putere până în 1996, a reuşit să câştige alegerile din 1996 şi să-şi impună candidatul la prezidenţiale, Emil Constantinescu, datorită mesajului anticomunist şi anti-Iliescu, dar şi pe valul de simpatie generat de Corneliu Coposu, decedat cu puţin timp înaintea scrutinului. Celebrele mineriade erau încă proaspete în memoria unui electorat sătul de ură şi violenţă, iar alegătorii sperau că liderii partidelor ce constituiau alianţa vor şti să guverneze împreună pentru modernizarea ţării. Membrilor consacraţi ai CDR, respectiv PNŢCD, PNL şi PSDR, li s-au adăugat PD şi UDMR. Potrivit acordurilor încheiate, CDR îi reveneau 61% din portofoliile guvernamentale şi postul de prim-ministru. Însă premieri precum Victor Ciorbea şi Radu Vasile s-au dovedit incapabili să gestioneze problemele generate de viziunile şi interesele diferite ale atât de numeroşilor parteneri.

CDR a fost acuzată că, deşi a promis reformarea ţării, a întârziat măsurile economice şi a eşuat în lupta împotriva corupţiei. Bâlbele guvernamentale, scandalurile de răsunet, mineriadele, dar mai ales nerespectarea promisiunilor privind legile retrocedării caselor naţionalizate, lustraţiei, deconspirării Securităţii au convins electoratul că aveau de-a face cu o acută lipsă a voinţei politice de reformare reală a statului român. Premierii CDR Victor Ciorbea şi Radu Vasile au fost înlocuiţi, după ce au intrat în conflict cu preşedintele Emil Constantinescu, nevoit să apeleze la guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, pentru a reuşi pe final de mandat ca, printr-un prim-ministru neutru, să impună măsurile economice necesare. Atât de puternice au fost fricţiunile din cadrul guvernării, atât de evidentă lipsa de unitate între partenerii de coaliţie şi guvernare, încât prima alianţă de dreapta a ieşit nu doar înfrântă din alegerile din anul 2000, PNŢCD dispărând practic de pe scena politică, dar şi decredibilizată pe termen lung.

De la Alianţa D.A. la „322“

Alianţa D.A., încheiată între numai doi parteneri - PD şi PNL, pentru a nu permite accesul la putere al PSD care câştigase alegerile -, părea a fi în 2004 mai uşor de gestionat. Guvernarea Alianţei D.A. nu s-a putut însă realiza fără ruperea de la coaliţia PSD+PC a partidului condus de Dan Voiculescu, aşa-numita „soluţie imorală“. Primele controverse între preşedintele ţării şi premierul liberal au apărut la scurt timp de la alegeri, pe fondul „răzgândelii“ lui Călin Popescu Tariceanu în privinţa organizării alegerilor anticipate, dorite de Traian Băsescu. Celebrul bileţel prin care premierul intervenea în favoarea lui Dinu Patriciu, plecarea din guvern a conservatorilor, iritaţi că Dan Voiculescu nu primise funcţia de vicepremier, anchetele penale asupra unora dintre miniştri au fost tot atâtea motive de scandal, culminat cu eliminarea de la guvernare a PD. Episodul suspendării preşedintelui are loc pe fondul coalizării aşa-numitului grup „322“ din care fac parte inclusiv liberalii lui Tăriceanu.

Preşedintele câştigă referendumul, dar premierul se menţine la putere încă patru ani, fiind susţinut de două alianţe: una oficială (PNL şi UMDR), altă neoficială cu PSD, care a ştiut să şantajeze şi să obţină beneficii electorale pe seama unui guvern de dreapta. Pentru a doua oară, o alianţă de dreapta a sfârşit în derizoriu, dezamăgind publicul şi punând sub semnul întrebării însăşi ideea de coaliţie. Cu toate acestea, votul la alegerile din 2008 a demonstrat că electoratul creditează în continuare partidele de dreapta, PD-L şi PNL obţinând peste 60% dintre sufragii. //