De același autor
Statutul si rolul intelectualilor este considerabil intr-o societate rurala si subdezvoltata in care educatia a fost unul dintre mijloacele principale care a favorizat ascensiunea elitelor.
Oricine promoveaza un set de valori bazat pe un sistem de libertati reglementate si incearca in mod activ sa le impuna aici si acum devine mai mult decat un obstacol, un inconvenient, ba chiar un adevarat inamic al regimului postdecembrist. Mircea Cartarescu a observat recent ca, in ciuda tuturor meritelor sale literare (si care sunt unele considerabile), s-a transformat intr-un inamic public datorita faptului ca a adoptat o pozitie critica fata de lupta pentru putere dintre o elita transpartinica coeziva si un presedinte indecis, cu partidul sau neinsiprat.
Campanii de ostilitate si defaimare publica au fost instrumentate impotriva asa-numitilor intelectuali pro-Basescu de catre o elita postcomunista interesata in a-si mentine exclusiv influenta asupra politicului, considerat un spatiu care trebuie sa ramana lipsit de orice reglementare eficienta. Acest lucru s-a intamplat in special dupa ce intelectualii s-au opus inlaturarii lui Traian Basescu in 2007.
Organizatiile care sprijina continuarea eforturilor de reformare si imbunatatire a standardelor politice au resimtit din plin forta statului; raiduri fiscale ale autoritatilor indreptate asupra ICR si Editurii Humanitas sau incercarile repetate de evacuare a GDS din sediul sau, sunt doar cateva mijloace prin care guvernul Tariceanu si aliatii sai din randul trusturilor de presa si in special PSD au incercat sa-si impuna vointa. Statul a incercat sa pedepseasca organizatiile civice considerate drept inamicii partidocratiei, incercand sa voteze legi similare celor care au descurajat si intimidat ONG-urile in Rusia. Figuri prestigioase precum Gabriel Liiceanu au fost acuzate de impostura intelectuala, de a fi plagiatori, sau sustinatori ai dictaturii, utilizandu-se, in general, orice acuzatie aflata la indemana.
O tinta speciala a reprezentat-o Vladimir Tismaneanu nu doar pentru ca era intr-un fel intangibil, aflandu-se in SUA, dar si pentru ca era o autoritate recunoscuta in diferite cercuri intelectuale din afara Romaniei - astfel ca au fost lansate acuzatii disperate de colaborare a acestuia cu autoritatile comuniste, un discurs recent reactivat de Cornel Nistorescu si lansat prima data de catre Corneliu Vadim Tudor. Nistorescu este una dintre acele figuri (Renate Weber si Zoe Petre imi mai vin in minte) care au profitat de valul democratic atata timp cat a servit intereselor lor profesionale, retragandu-se imediat ce patroni locali au putut sa le garanteze confortul cu care se obisnuisera.
Capacitatea de a-si dobandi legitimitatea independent de puterea politica a devenit un lux periculos pentru intelectualii din Romania. Partidele politice incearca sa ii atraga cat mai aproape de agenda lor folosind atat stimulente, cat si amenintari.
Daca intelectualii care s-au afirmat in mediile culturale si academice se simt obligati sa se pronunte asupra afacerilor de stat (sa devina spectatori angajati), atunci ei trebuie sa o faca cu prudenta. Limbajul de lemn este de preferat sau cel mult admiterea faptului ca progresele sunt graduale si ca oamenii trebuie sa aiba rabdare (este un mesaj de data recenta din ziarul Adevarul, al unui intelectual care, in anii 90, milita pentru o ruptura majora cu postcomunismul).
Intelectualilor trebuie sa li se predea o lectie despre care ar trebui sa fie rolul lor intr-o societate in care puterea este concentrata in cateva maini. Oligarhii de orice fel au nevoie de expertiza intelectualilor pentru a oferi legitimitate unor nereguli si nedreptati politice. Unui Croce sau unui Habermas autohton, care pot oferi repere etice exercitiului puterii trebuie sa li se refuze prim-planul, lumina reflectoarelor; in acelasi timp, trebuie sa remarcam ca vocile care vor sa spuna lucrurilor pe nume, care vor sa prezinte puterii “adevarul” au fost in mare parte absente din media de dupa 2005, asa cum lipseau si in Romania anilor ‘50.
Academia Romana, atunci ca si acum, confera legitimitate ordinii politice. Presupus a fi un Senat pentru intelectualii de renume, este astazi plina de personaje cenusii care au servit interesele ideologice ale perioadei comuniste, sau care erau pregatiti sa confere legitimitate oricarei orientari politice asumate de Romania dupa 1989. Ei au pregatit terenul acestui progres intelectual ocupand functii lipsite de importanta, sau activand ca figuri decorative in proiectele culturale lansate de Iliescu, Nastase sau Patriciu.
Surprinzator, ceea ce lipseste spatiului public romanesc este un ideolog antioccidental, de anvergura unui Gaspar Miklos Tamas, care sustine ca Occidentul, in special Statele Unite, reprezinta o sursa de contaminare. Politicieni precum Chiuariu, Ponta si Severin resping astazi influenta si etica occidentala, in acelasi fel in care acolitii lui Ceausescu insistau in anii ‘80 ca SUA nu aveau niciun fundament moral care sa le permita sa critice Romania. Probabil ca sunt momente in care Vadim si-ar fi dorit sa fie cu 30 de ani mai tanar, avand in vedere ca misiunea de a demola pretentiile Occidentului si sistemul sau de valori este cu siguranta una care i-ar face o imensa placere.
Pe fond, insa, atat de lipsita de substanta a devenit mass-media din Romania si atat de limitate sunt sursele de relansare intelectuala, in ciuda eforturilor temerare ale editurii Humanitas, ICR-ului si a altor organisme, incat este incert daca un discurs zgomotos asupra fundamentelor cunoasterii occidentale ar mai putea avea un impact. Orice criza morala este insotita de o stagnare intelectuala profunda ce cuprinde intreaga societate. Radacinile raului le putem identifica atat in ultimii 20 de ani, cat si in epoca totalitara anterioara. In absenta oricarui spirit de rezistenta la nivelul generatiei tinere, nu exista niciun semn ca in viitorul apropiat se mai poate schimba ceva.
Traducere de Octavian Manea
