Cioran: scrisori pe care te poţi bizui

Volumul de faţă, la origine o descoperire a profesorului George Guţu în arhivele vieneze, cuprinde o introducere riguroasă, 158 de scrisori până ieri inedite şi o selecţie din jurnalul lui Kraus, care fac, direct şi indirect, antum (şi inclusiv după 1989) sau postum, trimitere la prietenul său Cioran, în dimensiunea unei umanităţi reliefate perfect.

S-ar putea considera nepotrivită o notă asupra scrisorilor inedite ale lui Cioran – şi chiar o recenzie în general. Nu e poate întrutotul, de vreme ce despre Cioran se scrie mult în Europa şi din toate unghiurile: anul acesta a apărut un Cahier de l’Herne dedicat lui, iar Franz Winter a publicat în 2007 Cioran und die Religionen. Mai limpede chiar decât în alte scrieri apărute postum, Cioran îi scrie prietenului său Kraus, vienez, filosof şi editor: „Şi eu sunt, ca şi Dumneavoastră, sceptic faţă de toţi cei care n-au simţul religiozităţii“ (în 1981), ca să-i aprobe apoi „remarca cu privire la «dimensiunea religioasă» a cărţilor mele“.

Ce fel de prietenie? „După cum aţi observat, desigur, îmi place să port discuţii intime cu privire la toate chestiunile posibile.“ Calitatea de austriac a lui Kraus a contat, neîndoios, mult. Sfârşitul Kakaniei îi apare celui preocupat de stilul sfârşiturilor „un declin strălucit, exemplar“. Austria pentru Cioran? „Prima mea patrie!“ De la Sibiu încolo vede numai „neantul, Balcanii“. Ceea ce nu se poate decât agrava, în 1987, de pildă, când „România a devenit Uganda Europei“. Chiar dacă se consideră printre acei „europeni din Răsărit“, „e adevărat că a fi român este un blestem“. În 1989 „România este, din toate punctele de vedere, ultima ţară din Europa. O ruşine tragică“. După toate schimbările din 1990, lucrurile nu s-au schimbat, de fapt: „Totul a eşuat în această ţară. Asta e singura ei originalitate“. Aşa se şi încheie atât ultima scrisoare către Kraus, cât şi ultimul eşantion de contemporaneitate cu tot ce avea să se întâmple mai târziu.

Volumul de faţă, la origine o descoperire a profesorului George Guţu în arhivele vieneze, cuprinde o introducere riguroasă, 158 de scrisori până ieri inedite şi o selecţie din jurnalul lui Kraus, care fac, direct şi indirect, antum (şi inclusiv după 1989) sau postum, trimitere la prietenul său Cioran, în dimensiunea unei umanităţi reliefate perfect. Nu vom găsi însă aici, cum scrie editorul, o „atenţie principală în dialogul filosofului cu un coleg de breaslă (sic)“ care s-ar „concentra pe ideile (...) unor contemporani precum Mircea Eliade“. Eliade e menţionat de două ori numai, şi atunci în treacăt sau pentru a-i bifa decesul.

Chiar dacă afirmă la un moment dat că „de multă vreme sunt incapabil să mai lucrez ca lumea“, citeşte mereu la fel de mult, până când desparte definitiv cititul de scris. O spune în 1974 – „cât despre mine, nu fac nimic, cu toate că citesc foarte mult: acesta a fost şi este şi astăzi marele meu viciu“ – şi o repetă de multe ori până la finele anilor 1980 („e adevărat că mai citesc încă mult, dar nu mai am nici un chef să scriu“). Citeşte multă istorie contemporană, de la autori ruşi la Robert Conquest. Se înţeleg bine cu privire la „pericolele eurocomunismului“ (în 1977). Crede că „în orice caz, victoria marxismului e ultima şansă a creştinismului. Biserica trebuie asuprită, altfel devine prea convenţională“, precum şi că „creştinismul este completamente gol pe dinăuntru“. La Londra se duce până şi la mormântul lui Marx, socotit „cel mai important al epocii moderne“...

Le Mauvais démiurge este, o spune în 1980, în esenţă marcionit. Marcion e „poate cea mai interesantă figură a gnozei“. Culianu, când îl vedea pe Cioran într-o limpede descendenţă marcionită, nu se înşela defel, aşadar. El însuşi însă nu e „decât un gnostic frivol“. În plus, cartea e interzisă şi confiscată, în 1974, de pe piaţa spaniolă. Un an mai târziu citeşte „o carte bună despre filosofia catarilor. În general, ereticii au îndrăznit să exprime gândurile ascunse ale Bisericii“. Îşi cumpără la un moment dat o carte despre trapişti, dar – captiv religiei pariziene sau universale a conversaţiei – nu are curajul să o citească. Primeşte – cu aceleaşi consecinţe, s-ar spera – chiar şi un „studiu despre Traci“. Prins în lumea manuscriselor şi şpalturilor, afirmă la un moment dat că e „neapărat necesar să văd textul, îndeosebi pentru pasajele referitoare la buddhism“. În 1976, ca în tinereţe, e informat şi aproape pedagogic în amiciţie, de îndată ce corespondentul pare a se rătăci: „cunosc bine Sacrul. Cartea capitală a lui Rudolf Otto e totuşi West-östliche Mystik“ (se repetă aproape identic în 1981...). Filosofia indiană e regăsită, în 1974, până şi în conversaţia cu un excelent ministru libanez marxist.

Scrie desigur despre contemporani, uneori apropiaţi. Raymond Aron „a făcut prea mult jurnalism, drept care a devenit incapabil să fie concis“. La polul opus şi nicidecum al conciziei: „mi se pare de neînţeles faptul că spirite mai în vârstă (Sartre, Althusser etc.) au fost promotori ai totalitarismelor“. Îi admiră pe Canetti şi pe George Steiner. Îi place NYRB: „Este excelentă, vioaie, multilaterală, în principal datorită evreilor – care în domeniul spiritului reprezintă o adevărată binecuvântare“. Peste câteva luni, citind amintirile lui Gershom Scholem despre Walter Benjamin, e „mai mult ca oricând (...) plin de admiraţie faţă de intelectualii evrei, cei mai fini şi mai complicaţi pe care i-a produs lumea modernă“. Despre Celan crede totuşi altceva: „atitudinea sa faţă de cunoscuţii evrei era extrem de critică. Un om suspicios şi intolerant prin excelenţă“. La moartea lui Noica, un crochiu: „O personalitate foarte complexă, a stat şase ani în închisoare şi a avut apoi un raport aproape bun cu guvernul de azi. Asta nu se poate întâmpla decât în Balcani“. Sunt şi surprize cu privire la legăturile sale amicale. Octavio Paz, de pildă, e un „om deosebit de cult şi cu multă experienţă. A trăit şi în India“. Cioran primise în 1965 de la Delhi volumul său Viento entero, a cărui dedicaţie („maestro lúcido de vértigos“) e reprodusă de altfel în Œuvres (Gallimard, 1995, p. 1066).

Aminteşte „o discuţie extrem de interesantă cu Raimon Panikkar (...), o personalitate complexă, foarte informat cu privire la toate problemele posibile şi plin de farmec. Vorbeşte aproximativ şapte limbi. L-am mai întâlnit şi acum câţiva ani“. În 1979 e „cutremurat de moartea lui Ernst Benz (1907-1978). Rareori am întâlnit un om a cărui experienţă de viaţă să fie atât de diversă, atât de complexă; conversaţiile cu el au fost atât de pline de învăţăminte“. Apoi, o discreţie posibil cioraniană omite numele (depistabil totuşi) al unei personalităţi care, la finele anilor 1970, traversa o perioadă sumbră într-adevăr.

Metamorfozat în duhovnic pentru mai mulţi sinucigaşi, câteodată monden („aproape în fiecare seară vin acasă pe la ora trei sau chiar patru. Din nefericire nu beau, dar şi conversaţiile te pot distruge“), scrie şi despre alcoolism („în tinereţe aveam o puternică tendinţă în acest sens“), şi despre căsătorie („în tinereţe am fost, de două sau trei ori, gata să renunţ la independenţa mea“). Fratele său, pe care nu-l recunoaşte revăzându-l în gară după 40 de ani, a fost urmărit de Securitate: „Aceşti indivizi cumpliţi au vrut să facă din el un agent (au încercat timp de douăzeci de ani!), iar el a refuzat, fireşte“. Precum în Cahiers, apar de câteva ori, cum altfel, medicamentele: nici în farmacie Cioran nu e provincial. În rest, ascultă deseori radioul german, sau merge 25 de km într-o singură duminică („nu sunt un om slab“). Apar, la răstimpuri, munca fizică, toaletarea unor arbori din Sud, o şurubelniţă chiar. Amestecul său inimitabil, aşadar, de sastisire şi elan. La aproape 70 de ani merge „nu departe de Nantes, unde voi deveni din nou grădinar şi zidar“.

Cu turnură inconfundabilă, perfectă – „Am obosit de atâtea catastrofe pe care le-am prezis“; bonomia? „o calitate pe care în Franţa nu o poţi găsi decât într-un ospiciu“; „în afară de câteva întâlniri interesante, viaţa mea este lipsită de culoare, monotonă. Din nefericire, situaţia mondială nu mă imită“ – reaminteşte lucruri uitate prea des: „se întâmplă rar ca un regim să se destrame din cauza unor atacuri din afară“. Şi mai ales că „în istoria intelectualilor au existat aproape întotdeauna trădători şi martiri, în ambele cazuri oameni pe care nu te poţi bizui“. Sublinierea îi aparţine. Cine ar cuteza să sublinieze în scrisul lui în locul lui? Cine n-ar sublinia, totuşi, cele de mai sus?

„Primele tulburări de memorie“ sunt amintite în 1982. „Într-un anumit sens“, scrie în 1988, „pot să spun că eu nu mai sunt eu. Semne de bătrâneţe, oboseală? Adevărul este că s-a frânt ceva în mine“. Cu distanţa cuvenită, acelaşi lucru stă scris pe frontispiciul unui volum de articole interbelice republicate în 1991. Cioran, care îşi credita dispreţul pentru ipocrizie cu refuzul consistent a numeroase premii, ştie în rest că „se poate trăi foarte bine şi fără aplauze. Dar nu şi fără a vedea Ispahanul“. Ar fi potrivit ca măcar o parte dintre cei care îl mai frecventează să fie de acord sau să conserve măcar un dubiu, cum nu e decât o variabilă marele oraş persan.

Regăsindu-l în aceste scrisori, ne facem iluzia că nu i-ar fi displăcut formula unui indianist francez, potrivită lui şi în general oricăror scrisori: „omul devine ceea ce contemplă şi nu înţelege niciodată decât ceea ce devine“.

// EMIL CIORAN
// Scrisori către Wolfgang Kraus,  
    1971-1990
// traducere din germană,
    ediţie îngrijită şi note
    de George Guţu, Bucureşti
// Humanitas
// 2009