Cine va realiza unitatea dreptei?

„Politicieni ai dreptei, sfădiţi-vă liniştiţi, Ponta lucrează pentru voi!“

– Vreau să vă dau o veste bună!

– Era şi cazul, dar nu prea credem. De unde veşti bu­ne în zilele noastre?

– Anunţ, aşadar, că dreapta noastră (aproape în to­talitate) se va reuni într-un singur partid mare. Partid, spun, nu alianţă.

– Fii serios, dom’le. Şi cum se va numi?

– Habar n-am.

– Cine o va conduce?

– Nu ştiu.

– Ce ideologie va afişa?

– Nici asta nu ştiu, dar pesemne că ceva po­pu­la­ro-liberalo-democrato-conservatoro-naţional.

– Când se va întâmpla minunea?

– Probabil că înainte de alegerile generale din 2016.

– Bine, dar ceea ce se vede acum contrazice fla­grant această profeţie: PDL pare fracturat pro­fund, chiar dacă în final nu-i va mai exclude pe „in­telectuali“. Oricum, sub conducerea lui Blaga el se îndreaptă spre nadir, pentru a ne exprima poetic, sau spre un 7-8%, spre a ne exprima pro­zaic. Mişcarea Populară, susţinută de Băsescu, îl ame­ninţă de pe dreapta şi partidul ieşit de acolo va smulge poate şi grupul Udrea de la PDL. De pe stânga îl ameninţă grupul dizidenţilor din PNL în frunte cu Chiliman, poate chiar Tăriceanu. Di­na­poi pândeşte neo-DA–ul lui MRU şi Aurelian Pa­velescu, asta pentru a nu mai vorbi despre Mihail Neamţu cu a sa Nouă Republică, care planează vul­tureşte pe deasupra tuturor. Cum să se reunească atâtea ambiţii, cum să se aplatizeze atâtea orgolii, ce par a fi invers proporţionale cu forţa reală a gru­pării? Cum să se renunţe la atâtea combinaţii şi interese de grupuscul în favoarea binelui ge­ne­ral? Îi vedeţi pe liderii dreptei (mă refer desigur la cei aflaţi în opoziţie) – Chiliman, MRU, Blaga, Tă­riceanu, Udrea, Macovei, Preda, Neamţu şi, ul­ti­mul pe listă, Băsescu – fie şi numai dându-şi mâ­na la o întrunire generală „a dreptei“ şi făcând fie şi o „poză de familie“ împreună? Vise, vise! Şi apoi cine va săvârşi minunea asta, rivalizând cu mi­tologicele munci ale lui Hercule?

Totuşi, nu glumesc. Autorul – ce-i drept, indirect şi care nu ştie ce face, dar lucrează temeinic în acest scop – va fi chiar Victor Ponta şi partidul său, PSD.

Într-adevăr, s-a aflat că printre amendamentele constituţionale dorite şi propuse de PSD se află şi acela conform căruia, după alegerile generale, pre­şedintele va fi obligat să încredinţeze formarea gu­vernului politicianului propus de partidul cu cele mai multe mandate. Nu-i vorba, aşadar, de ali­an­ţa cu cele mai multe mandate, ci numai de par­ti­dul aflat în această situaţie. Or, până acum, din 1990 încoace, cu o singură excepţie, la limită, în 2008 (când PDL a obţinut 3 mandate în plus), partidul cu cel mai mare număr de mandate a fost PSD (FSDN, FDSN, PSDR). Dacă această regulă ar fi exis­tat în ac­tualele Constituţii, iar configuraţia par­la­men­tului după alegeri ar fi fost identică, nici în 1996, nici în 2004 opoziţia nu ar fi obţinut mandatul de a forma guvernul, chiar dacă ar fi beneficiat de alegerea ca preşedinţi a lui Emil Constantinescu, respectiv Traian Băsescu. Mandatul l-ar fi primit PSD care, foarte pro­ba­bil, ar fi reuşit ulterior să constituie în jurul său o majoritate în parla­ment.

Concluzia este că, dacă se va schimba Constituţia în acest sens, şansele pentru ca dreapta să revină vreodată la putere dându-l pe primul mi­nis­tru – adică având acces direct şi ma­jor la resurse şi la putere – devin mi­nime, aproape nule, în situaţia în ca­re ea nu va forma un singur partid mare, care să contrabalanseze PSD. Fap­tul mi se pare inevitabil şi, dacă nu imediat, el va fi înţeles încet-în­cet de toţi liderii certăreţi ai dreptei pe care îi cunoaştem. Alianţele pre­electorale sau politice, precum CDR, DA, nu mai convin, chiar dacă ele vor obţine mai multe locuri decât PSD. Lupta va fi partid mare versus partid mare. Repet: acest partid mare de dreapta se va forma în baza unei necesităţi implacabile, indiferent da­că Crin Antonescu va deveni sau nu preşedinte în 2014. Iar ce va mai ră­mâne în afara acestui mare partid va fi nesemnificativ.

N-ar fi de fapt prima dată când po­liticienii pregătesc, fără s-o ştie, vic­toria şi puterea adversarilor. Nu Ili­escu întâi, Năstase apoi i-au dat lui Băsescu „spaţiul constituţional“ de a fi un „preşedinte jucător“? Credeau că-şi consolidează propria dominaţie, dar au sporit-o pe aceea a rivalului; în plus, Năstase a mărit şi mandatul preşedintelui la 5 ani. Nu el a be­ne­fi­ciat. Invers, nu a fost Băsescu cel ca­re a cerut votul uninominal, care apoi a asigurat victoria copleşitoare a USL, şi nu pe cea a PDL? (Şi încă în stare „pură“, aşa cum l-a dorit pre­şe­din­tele, uninominalul ar fi evacuat com­plet opoziţia din parlament.) Nu PDL a dorit ca primarii să fie aleşi într-un singur tur de scrutin, încurajând ast­fel formarea USL?

Miopia e o boală comună a poli­ti­ci­e­nilor. Ponta, Dragnea şi ceilalţi cred că vor rămâne veşnic la putere. Vor să-şi elimine adversarii nu o singură dată, ci pentru totdeauna, dove­din­du-se astfel vrednicii urmaşi ai co­muniştilor. Dar uită că forţa elec­to­rală a PSD a constat până acum toc­mai în faptul că el era unicul partid de stânga care se confrunta mereu cu o alianţă pestriţă de dreapta, şi nu cu un singur mare partid. Dacă amendamentul constituţional amintit va trece, situaţia se va schimba ra­di­cal mai devreme sau mai târziu, şi nu în favoarea PSD. În consecinţă, pa­ra­fra­zând un slogan celebru putem spu­ne: „politicieni ai dreptei, sfădiţi-vă li­niş­tiţi, Ponta lucrează pentru voi!“. //