Charlton deasupra Moscovei

Pentru un spectacol, era nevoie de elocutie poliglota. Insa finala a fost, de la un cap la altul, un caz monoton de delir monolingv englez. A lipsit colorantul hispanic, francez sau italic. Finalele de natiune unica ar trebui interzise, desi carantina ar trebui sa se aplice mai degraba sfintelor finale de neam german. Ce a ramas dupa Moscova a fost, prin urmare, o drama de violenta morala si fizica engleza. Cum anume pot 24 de jucatori de sange tot mai diluat englez sa dea un meci de britanism total e un mister care tine de presiunea extraordinara a campionatului englez. Insa discutia e complicata si paleste in fata muntelui insuportabil de date crancene care a ramas pe Lujniki, inconjurat de miristea ridicola fabricata cu 24 de ore inainte de meci, sub directia stupida a administratiei moscovite. Prima victima a finalei a fost, de altfel, chiar decizia de a acorda organizarea meciului unui oras si unei tari care mimeaza competenta sau o cumpara, la pachet, fara a fi in stare sa treaca de ambalaj. UEFAa clacat, cu tot cu intrigile de culise care au premiat insistenta falangei Putin. Finala s-a jucat pe un razor instabil, ploaia a desavarsit dezordinea si toata lumea a petrecut momentul executiilor decisive in patru labe. Evident, farsa a culminat tragic: John Terry a fortat un elan de fundas si s-a rasturnat la penaltiul care urma sa faca din Chelseacampioana Europei. Lectia nu trebuie sa scape. Locul ales strengareste-hoteste de UEFAsi-a povestit esenta: nesiguranta, netemeinicie, inselaciune elementara. Nimic nou pentru moscoviti. Insa discutia e, iar, complicata si nu mai e timp: trebuie sa ne ocupam de intelesul sportiv al finalei. Prima si cea mai bogata observatie e o absenta: disparitia originalitatii.

Manchestersi Chelseaau jucat sau, mai degraba, rejucat un meci tipic de Premiership. Nu e o vina, dar e o limita. Vreme de 120 de minute si 14 penaltiuri, nimeni n-a reusit sa spuna ceva nou despre fotbal. Blocajul a fost desavarsit si s-a prelungit pana la ruperea nervilor. Fotbalul viu a disparut, practic, de pe la jumatatea celei de-a doua reprize, inlocuit de obstinatia engleza a buldogului. E, totusi, ceva mult mai vast decat reumatismul obstinat al englezilor in aceasta forma de stagnare. Toata Europa, de la Barcelona la Lyon si Torino, a invatat sa practice o anume prudenta, pe un covor nesfarsit de pase laterale si marcaje multiple. Acest fixism aproape las traduce mutatia birocratiei in fotbal si, prin asta, miscarea mai generala a societatilor contemporane spre reglementare si aversiune la risc. Restul vine din noua autoritate discretionara a arbitrilor, care au primit dreptul de a fragmenta jocul, dupa reguli aproape imateriale: contactul fizic e aproape prin definitie penalizat si, bineinteles, jucatorii au invatat rapid ca pot transforma orice exces legal intr-o platforma de abuz. Tehnica de joc a incorporat, prin urmare, tehnica provocarii loviturilor libere si, mai ales, a penaltiurilor. Sferturile si semifinalele Ligii Campionilorau fost distruse de aceasta combinatie de arbitraj rigorist si arta a simulacrului subtil.

Insa Chelseasi Manchesterau jucat dincolo de aceasta varianta. Meciul a fost franc. Si a stabilit, totusi, ceva impor, marcand o diferenta fundamentala inehipele construite cu viziune si echipele asamblate mecanic. In cele din urma, diferenta care a dictat numele campioanei a venit din geneza vinovata a selectionatei Chelseasi din amprenta adanca pe care Ferguson o lasa asupra echipelor care le construieste. Manchestere inuna dintre echipele care iau forma viziunii stricte a lui Ferguson, Chelseae ultima editie a capriciilor de colectionar ale lui Abramovici, iar asta conteaza intr-un fel insesizabil si decisiv. Abramovici ezita, de altfel, intre colectii de fotbalisti (Robinho - 28 de milioane?), colectii de relatii politice (la Moscova, unde a ratacit, in ultima vreme, prin poala cuplului Putin-Medvedev) si colectii de arta (caci marele castigator al privatizarilor sovietice a "spart" 60 de milioane pe un Lucien Freud si pe un Francis Bacon). Consecinta e o echipa care face performanta prin deplasament, dar nu poate atinge maretia. Pentru asa ceva e nevoie de istorie si de proiectia ei dramatica asupra prezen. Iar Manchestera sosit la Moscova in, ca o dinastie sau ca o casa regala in vigoare, de nimbul si de fantomele insangerate ale trecutului. Purtator, ambasador si herald, un om de 70 de ani, o figura tacuta si elocventa, un personaj epuizat si, cu o singura miscare a fetei, poruncitor: Sir Bobby Charlton. El si fantoma celor cu care a jucat odata, pana in ultima lor clipa, au trecut Man Ude sub sabie, pe tron. Gazonul inacceptabil de la Moscova a fost doar ocazia. In clipa cazaturii de la penalti, John Terry s-a lovit de un alt soi de interdictie. Mult mai inalt.

In drum spre balconul de premiere de pe Lujniki, Sir Bobby a privit, macar o data, inapoi spre echipa arsa, acum exact 50 de ani, pe aeroportul din München. Sir Bobby a fost un fotbalist urias, dar, intr-un fel cunoscut numai celor ce au trecut prin disparitia propriei tinereti, nu si-a mai revenit niciodata. Ce statura! Michel Platini, micul clovn tot mai rubicond din fruntea UEFA, s-a grabit, jovial si umilitor, sa atarne de gatul marelui Charlton una dintre medaliile cuvenite castigatorilor. N-a inteles ce inaltime are omul din fata lui. Sir Bobby a zambit adanc, i-a oprit mana, a luat medalia si a pus-o in buzunar. Nu era a lui. Era a celor ce nu mai sunt si a celor ce au jucat pe aratura rusa, in amintirea si din porunca lor. Fara s-o stie.