Ce-a mai ramas

In randul generatiei mele, mitul Clujului a contat. Multi am leganat ideea carturariei echinoxiste, a blazonului inatacabil al celor care lucrau la Dictionarul Scriitorilor Romani, sub coordonarea profesorului Zaciu: Marian Papahagi, Ion Pop, Aurel Sasu, Ion Vartic s.a. Ne impresiona, cu siguranta, si panasul donquijotesc al acestei uriase intreprinderi, dar si faptul ca profesorul chemase, intre autori, multi tineri critici, altminteri inca in marginea ierarhiilor oficiale. A fi autor la dictionar era o scoala si o academie deopotriva, un titlu neoficial, dar nu mai putin influent in breasla. In plus, acolo parea sa fie polul prieteniei, al solidaritatii eficiente, cu ax.
Povestea Dictionarului Scriitorilor Romani o stim azi de-a fir a par: inceput la sfarsitul anilor 70, a aparut abia intre 1995 si 2002, adica s-a incheiat, ca editare, la doi ani dupa moartea lui Mircea Zaciu (coordonatorul principal, disparut in martie 2000) si la patru ani dupa moartea unui stralucit triumvir: Marian Papahagi. A avut parte de critici necrutatoare, pentru ca asa-i la noi, dar si pentru ca informatia se oprea, de fapt, in 1989, adusa chiar si pana acolo in salturi. DSR fusese scos in 1985 din toate planurile editoriale, dupa ce suportase o topire a materialului cules la Editura Stiintifica si Enciclopedica. Ce a aparut, in cele din urma, a trebuit sa se adapteze din mers orizontului de asteptare al momentului (trecusera 15 ani si-o revolutie!) si dificultatilor deja insurmontabile ale actualizarii. Listele de scriitori si criteriile de redactare fusesera de mai multe ori bulversate. Autorii articolelor - deja imprastiati de viata sau de moarte, totul adus la dimensiuni de-a dreptul tragice de incredibila odisee editoriala. Jurnalul lui Mircea Zaciu, apoi un volum de scrisori catre Ion Brad, aparut in 2003, iar acum o noua selectie de scrisori Aurel Sasu-Mircea Zaciu deslusesc toate acestea si... omoara un mit. Scoala profesorului, fata de care noi, bucurestenii, ne cam stabileam stacheta, n-a existat! A fost doar o imensa incapatanare de a duce la bun sfarsit un mare proiect, in conditii de mare uzura psihica si afectiva, sub efectul macerant al neintelegerilor, disputelor, irascibilitatilor si tradarilor.
Aurel Sasu s-a decis sa publice 21 de scrisori ale sale si 31 ale profesorului, acoperind intervalul 1981-2000*. Si de o parte, si de alta, ultimele texte preced cu doar cateva zile moartea lui Mircea Zaciu, petrecuta la sfarsitul lui martie. Sasu scria de la Seattle, unde a functionat o vreme ca lector, apoi dintr-un Cluj pe care Mircea Zaciu tocmai il parasise pentru a se stabili in Germania (dupa 1990). Contratimpul nu e doar geografic, ci developeaza neiertator sfaramarea relatiilor din interiorul grupului. Se mai adauga si crunta revelatie, poate doar intarita de Amiaza cea mare, a "nevrozei" neimplinirilor la acesti clujeni extrem de activi si de exigenti. Nemernicia sistemului de stat, in comunism, apoi tranzitia, cu nemerniciile ei, de nu cumva chiar "nimicnicia romaneasca" i-au impiedicat mereu sa construiasca atat cat ar fi putut.
Scrisorile sunt ordonate cronologic. O prima sectiune le grupeaza pe cele semnate de Aurel Sasu, cea de-a doua - pe ale profesorului. Cu putin efort, se poate recompune un mic roman epistolar, pentru ca unele isi raspund direct, altele doar se clarifica sau se intregesc reciproc. Simplificand, asistam la o suita de "certuri in familie", cu perioade de reconciliere, cand afectuoasa, cand mai degraba pragmatica, si la acumularea unor mari frustrari de ambele parti, nu doar legate de greutatile aparitiei Dictionarului, ci si de starea loialitatii de grup.
Cu putine exceptii, scrisorile lui Aurel Sasu ii reproseaza in crescendo profesorului tot mai multe lucruri: de la intarzierea raspunsurilor pana la decizii luate unilateral in ce priveste DSR. Practic, in ultimele, Zaciu nici nu mai era mentorul, nici macar coordonatorul mult respectat al Dictionarului, ci obiectul unor reprosuri usturatoare. Unele formulari ating limita ireverentiozitatii: "Vi se pare atat de ciudat ca-mi exprim cu sinceritate nedumeririle? Sau v-ati dezobisnuit sa vi se mai vorbeasca sincer?". Altadata, il sfichiuieste pentru ca a scris, in Steaua, "am reusit sa editez primul volum". Aurel Sasu: "Chiar «ati reusit» sa editati, domnule profesor?". Legat de exemplarele unui volum din Dictionar, care nu ajunsesera la New York la sase luni de la aparitie: "Prefer sa-mi comunicati un sentiment, decat initiative care nu mai duc, oricum, nicaieri".
De partea cealalta, si prin comparatie, scrisorile lui Zaciu sunt mai degraba impaciuitoare. Universitarul nefericit din fire se vede tot mai singur si, instinctiv, cauta sa domoleasca irascibilitatile mai tanarului colaborator. Mult mai calde, cu destule detalii personale, epistolele profesorului cer caldura, scormonesc dupa semnele vechi ale prieteniei sau macar dupa vestigiile lucrului cot la cot de altadata. Intr-o scrisoare din 1981, in care povesteste o calatorie la Onesti, pentru colocviile de critica literara, uita de necazurile neintrerupte ale prezentului si se scufunda in euforice amintiri: "La Adjud (unde mi-a ghicit tiganca odinioara)...".
Corespondenta publicata de Ion Brad, acum sase ani (Dialog epistolar, Curtea Veche), confirma, pentru aceeasi perioada, cam aceeasi stare de spirit. Gasisem acolo doi Mircea Zaciu. Unul - din anii ‘60, nevrozat de greutatile vietii de fiecare zi, etern nemultumit de progresele carierei sale, convins ca e obiectul tuturor cabalelor locale si cerand neintrerupt sprijinul amicului ajuns in functii inalte (Ion Brad a fost membru al CC al PCR). 14 ani mai tarziu, epistolarul reia o legatura intrerupta brutal, in urma unui referat de editura semnat de Brad, si care, in opinia lui Zaciu, ar fi dus la scoaterea din plan a DSR (Ion Brad se justifica indelung in prefata, aratand ca referatul buclucas nu facuse decat sa uzeze de formularile considerate "diplomatice" in raport cu cenzura). Sunt ultimii doi ani de viata ai lui Mircea Zaciu, in care foamea de prietenie - si de compasiune, as indrazni sa spun - tasneste devastator din pagini. Un Zaciu autodislocat din Cluj (hotarase sa-si urmeze familia in Germania), dar ajungand sa creada ca a fost expulzat. Un profesor tot mai singur, mai obosit si mai deprimat.
Revenind la corespondenta cu Aurel Sasu - Mircea Zaciu scrie frumos, larg, cald, nu face economie de laude la adresa destinatarului, pe care in mai multe randuri il desemneaza drept preferatul sau dintre cei trei: "Intre toti cei ce mi-au fost altadata aproape, tu erai singurul cu un suflet bun si curat"; "Nu trebuie sa-ti repet ca te-ai dovedit, inca o data, cel mai curat sufleteste si cel mai devotat dintre prieteni, poate fiindca tie ti-am dat cel mai putin, ai fost cel mai modest intotdeauna". Cere insistent amanunte concrete despre experienta americana. Relatiile inca depasesc, la acest moment, colaborarea la Dictionar. Profesorul se intereseaza de sotia si copilul lui Aurel Sasu, pe cea dintai o coopteaza in adunarea textelor pentru Cahiers Roumains d’Etudes Littéraires, de care se ocupa la vremea respectiva. Intr-un rand, ii propune fostului student sa-i cumpere casa parinteasca, stiind cat isi dorea Sasu sa scape de locuitul la bloc. Din cand in cand, ii reproseaza cu malitie bonoma zgarcenia scriiturii: "Draga Aurel, am primit mai multe scrisori de la tine, toate insa in acelasi stil criptic sau pur anecdotic, multe lirice de asemeni, fara sa pot totusi alege mare lucru ca «informatie»", dar nu rabufneste decat o singura data cu adevarat: "Vad ca nu ne intelegem, nu scapi ocazia de a-mi reprosa ceva" - 1999.
Deloc inmuiat de palierul sentimental al relatiei, Aurel Sasu ramane taios aproape fara pauza. Aventurile Dictionarului ii declanseaza automat butonul furiei neputincioase. Cel mai bine se deseneaza intervalul legat de aparitia volumului III, la Editura Fundatiei Culturale Romane, condusa de un presupus sustinator - nu doar oficial, ci si amical, al proiectului: Augustin Buzura. Cititorii vor descoperi singuri amaraciunea detaliilor, daca nu le cunosc deja din Jurnalul lui Mircea Zaciu. Ramas aproape singur sa duca la bun sfarsit coordonarea, Aurel Sasu reactioneaza fara menajamente cand profesorul actualizeaza unilateral unele texte sau comanda altele fara sa-l consulte (in februarie 2000: "Regret, dar nu pot ramane"). In schimb, ii accepta acrisor sprijinul, cand e vorba de a plasa la Editura Albatros Dictionarul esential al scriitorilor romani. Din energia molipsitoare de altadata, n-a mai ramas decat tenacitatea morocanoasa de a incheia odata lucrul inceput, dar pentru asta nu sunt totusi clujenii de vina!
Ce uimeste in Amiaza cea mare este locul infim ocupat de Marian Papahagi, care moare in ianuarie 1998. Aurel Sasu il invoca la un an de la disparitie, mai mult ca motiv de rusinare a celor care ar intarzia finalizarea DSR. Zaciu il pomeneste ceva mai des cat era in viata, dar ca pe un "boem", vesnic preocupat de multele sale probleme de familie. Despre celalalt ucenic, Ion Pop, contextele sunt chiar mai dezavantajoase. Mai ales episodul "marii tradari", cand proaspatul sef de catedra ii cere lui A. Sasu sa evacueze arhiva DSR dintr-o camaruta a Universitatii: "A fost (...) de o lasitate care m-a indepartat definitiv sufleteste de el" - Mircea Zaciu, in 1999.
 Alese astfel (Aurel Sasu ne lasa sa deducem ca restul scrisorilor nu s-au gasit inca), scrisorile compun un dialog intrerupt, tulburator prin chiar rupturile de comunicare. Se transmite foarte puternic povara unei mari dezamagiri, de sine si de ceilalti deopotriva - a harnicilor, admirabililor si mult idealizatilor clujeni.
Evident, o selectie de corespondenta poate trada intregul. Taria de a face publice aceste texte trebuie totusi laudata, caci in Amiaza cea mare inclusiv autoportretul lui Aurel Sasu e necomplezent. Biografia unui mare proiect are sansa de a deveni pilduitoare, asa asezata pe masa, cu (uneori) ambarasante probe la vedere. Scoaterea ei din angrenajul distrugator al colportajului valoreaza enorm, iar de aceasta data meritul ii revine lui Aurel Sasu.

* Aurel Sasu, Mircea Zaciu,
Amiaza cea mare. Corespondenta,
Editura Paralela 45, Colectia "Odiseu".