Ce-au căutat fraţii libanezi la Rodipet

Este greu să mai fii surprins de câte o afacere cu statul scoasă la lumină de procurori. Au devenit „banale“ ingineriile financiare, oricât de ingenioase, (şi sunt!) înregistrând toate, când se trage linia, pagube ale statului de milioane, zeci, sute de milioane de euro, fără nicio şansă reală de a fi recuperate vreodată. Şi totuşi. Când vezi câtă isteţime, câte jonglerii, câtă trudă ca să fure au pus în joc autorii jafurilor din România (cei pe care îi ştim!), te gândesti că, dacă şi-ar fi pus mintea invers, le-ar fi stat la îndemână să facă, fără dureri de cap, chiar şi Marele Zid al Chinei.

Mă opresc astăzi, din motive de breaslă lovită, fraudată şi escrocată, la afacerea Rodipet. Foarte pe scurt, istoria celei mai mari şi mai complexe companii de difuzare a presei din România repetă aidoma toate istoriile şarlataniilor la care a fost supusă o unitate economică de stat care s-a pomenit peste noapte în „libertate“ şi cu rechini flămânzi la uşă. Moştenind de la comunişti o zestre inestimabilă, chioşcuri, maşini, birouri etc. în anii ´90, când poporul era curios, dar nu avea nici OTV, nici Etno sau Taraf TV, nici meciuri de dimineaţă până seara şi citea, Rodipet prelua tirajele ameţitoare ale ziarelor şi revistelor. Fiind de stat şi având monopol, făcea legea: de pildă, dacă puterii instalate la acea vreme (FSN, PDSR) nu-i era pe plac o anumită publicaţie, acea publicaţie nu era difuzată – fie sacii cu ziare erau aruncaţi din tren, fie nici măcar nu plecau din depozite. Nu se putea face niciun control al vânzărilor, iar plăţile către editori erau la mica înţelegere cu şefii Rodipet. Pe măsură ce problemele de difuzare a presei deveneau un soi de laţ în jurul presei independente, Rodipet se făcea o tot mai adâncă gaură neagră, patronată de tipi din ce în ce mai graşi şi mai prosperi.

În 2003, Guvernul Adrian Năstase ia decizia istorică de a privatiza Rodipet, un lucru cerut ani de-a rândul de editorii de presă pe vremea CDR, în speranţa că se va pune capăt hoţiei şi arbitrariului din difuzare. Cum economia de piaţă a fost experimentată sălbatic pe spinarea presei, una dintre cauzele majore, nediscutate suficient, ale degradării şi chiar a îngropării presei scrise stă în fărădelegile de la Rodipet. În toată lumea presa scrisă se află în criză. Dar criza de la noi conţine, pe lângă explozia Internetului etc., o sinistră componentă legată de difuzare. Dintre toţi cei dispuşi să preia Rodipet, Guvernul Năstase alege o firmă controlată de fraţii libanezi Awdi, după ce Hachette îşi arătase la rându-i interesul. Evident că nu vom şti niciodată nici cât au fost comisioanele, nici cine le-a încasat. Afacerea se încheie pe 6 milioane de euro, o nimica toată, s-a comentat atunci, plus datoriile companiei de vreo 5 milioane de euro. Niciun editor de presă nu a înţeles la vremea respectivă ce legătură ar fi putut avea fraţii libanezi cu difuzarea presei în Româ­nia. Dar parcă ce legătură avea Bechtel, o altă mare afacere a Guvernului Năstase, cu o autostradă, în afara smulgerii unor profituri incredibile, e de înţeles?

Viaţa difuzării presei cu fraţii Awdi nu s-a îmbunătăţit. Dimpotrivă.

S-au pus geamuri termopan, aparat de intrat în instituţie cu cartelă magnetică, aer condiţionat, mochete etc., dar relaţia cu editorii a luat aspectul unor cearşafuri sofisticate, cu multe rubrici, expediate periodic în locul banilor. Dacă deveneai insistent, văzând cum pe zi ce trece Rodipet se goleşte de conţinut, puteai afla cam ce voiau să spună tabelele, că, de pildă, returul tău e mai mare decât cantitatea livrată, aşa că pretenţiile de a fi plătit trebuiau puse în cui. Cererile de audienţă, în schimb, erau respectate şi erai poftit, chiar cu politeţe, la întâlniri de la care primeai explicaţii încâlcite şi ceva promisiuni. Alături de şefii băştinaşi, cu hârtii în mână, apărea şi câte un reprezentant al bossului libanez: făcându-şi apariţia pe uşă, căci întotdeauna venea cu aerul că apare de „undeva“, eu, cel puţin, simţeam instinctiv nevoia să ţin mâna pe geantă şi să controlez dacă are fermoarul tras.

Sumele datorate de Rodipet au ajuns gigantice şi insuportabile, nu doar pentru 22, ci şi pentru toată presa scrisă. AVAS, instituţia care se ocupase de privatizare şi care ar fi trebuit să monitorizeze, conform contractului, aventurile fraţilor Awdi pe tărâ­mul difuzării presei româneşti, se ocupa între timp, la fel de iscusit, de alte „afaceri“ ciudate: Tutunul Româ­nesc, uzina din Câmpulung ş.a.

N-o mai lungesc, deşi s-ar putea scrie o saga. Rodipet a ajuns în faliment, după doar şase ani, în 2009, editorii de presă au rămas cu o gaură de milioane de euro şi e puţin probabil că vor recupera vreodată banii, iar statul a trecut şi el la pierderi 50 de milioane de euro. Din toată averea lăsată de comunişti, Rodipet nu mai are acum decât 1.400 de chioşcuri. În schimb, DIICOT, Parchetul General şi SRI au descoperit că fraţii libanezi, prin intermediul unui holding de 70 de firme, multe fantomă, erau constituiţi într-un frumos grup de criminalitate organizată care se ocupa nu de difuzarea presei, ci de spălare de bani, evaziune fiscală şi delapidare. Surse din preajma anchetei vorbesc de legăturile patronilor Rodipet cu reţele teroriste. Fraţii Awdi şi amicii lor de hoţie sunt faliţi, îi priveşte şi sper ca judecătorii să nu le dea ceva, de ochii lumii, şi cu suspendare. Este adevărat că Adrian Năstase a biciuit guvernul şi administraţia să-şi facă treaba pentru a încheia negocierile cu UE.  A fost însă generos cu zăhărelul. //

Citeste si despre: difuzarea presei, datorii istorice, chioscuri rodipet, furnizori de presa, presa scrisa.