Cavalerii Libertăţii

Asemenea bătăilor insesizabile ale aripilor de fluture care se transformă în tsunami, acţiunile unor oameni mărunţi dezlănţuie adevărate cutremure (geo)politice.

Uneori este nevoie de doar câteva gesturi simbolice pentru a declanşa revoluţii care transformă societăţi părând până atunci îngheţate în timp. Demnitatea strivită, călcată în picioare a lui Mohammed Bouazizi (vânzătorul tunisian care a protestat dându-şi foc în faţa autorităţilor) a fost cea care a pus în mişcare valul „primăverilor“ arabe. La fel s-a întâmplat şi în America preşedintelui Kennedy, când „cavalerii libertăţii“ (Freedom Riders), reunind deopotrivă albi şi afro-americani, au declanşat o revoluţie nonviolentă împotriva sistemului de apartheid rasial care domina Sudul Statelor Unite de la sfârşitul secolului XIX. Acolo, segregarea era supravegheată strict de autorităţile locale în majoritatea locurilor publice: şcoli, parcuri, biblioteci, toalete, autobuze, trenuri şi restaurante. Persoanele de culoare erau forţate, prin lege, să stea întotdeuna în partea din spate şi să folosească incinte separate de cele utilizate de albi. În plus, perspectiva violenţei şi a umilinţelor de tot felul era în spiritul timpului. Şi toate acestea, în ciuda faptului că mai multe decizii ale Curţii Supreme de Justiţie anulau legile segregării pentru pasagerii interstatali. Astfel, în mai 1961, mai mulţi activişti afro-americani şi albi, antrenaţi în tehnici nonviolente, decid să testeze aplicabilitatea deciziilor Curţii Supreme într-un Sud în care segregaţia era normalitate. Cu alte cuvinte, vor călători în partea din faţă a autobuzelor, iar în staţii vor folosi barurile, toaletele, sălile de aşteptare rezervate până atunci albilor. Însă întotdeuna afirmând o atitudine nonviolentă.

Atlanta, 14 mai, 1961. Îmbarcate în autobuze, două grupuri de Freedom Riders pornesc, la distanţă de o oră unul de celălalt, spre Birmingham. Pe drumul spre Anniston, un oraş din Alabama, un şofer îi avertizează: „O mulţime de oameni furioşi s-a adunat la autogara din Anniston. Circulă un zvon că anumiţi oameni din acest autobuz au de gând să organizeze un sit-in (o formă de ocupare a unui spaţiu public). Fiţi prudenţi“. La câteva minute autobuzul intră în oraş. Trotuarele, de o parte şi de alta, sunt pline de oameni. „Părea că toţi locuitorii oraşului erau afară să ne întâmpine“, îşi aminteşte unul dintre pasageri. Autogara este pustie şi închisă. Nici urmă de poliţie. Aproape de nicăieri, o mulţime violentă, înarmată cu ţevi de metal, bâte de baseball şi lanţuri înconjoară autobuzul. Speriat, şoferul urlă spre mulţime: „Ei bine băieţi, iată-i. V-am adus nişte negri şi nişte iubitori de negri“. Apoi autobuzul este luat cu asalt, geamurile sunt sparte, bolovanii năvălesc peste pasageri, cauciucurile sunt tăiate. Apare şi poliţia, care fără să aresteze pe niciunul dintre agresori, escortează autobuzul până la marginea oraşului. Deşi urmărit de 30-40 de maşini, autobuzul este lăsat de poliţie în voia sorţii, într-un teritoriu al nimănui. În scurt timp, începe din nou asaltul. Pasagerii sunt pur şi simplu în mâna agresorilor. „Unde este gazul? Unde este gazul?“, urlă mulţimea. Izbucnesc flăcările. Nu se poate auzi decât: „Să-i lăsăm să ardă de vii“; „Să-i prăjim pe negrotei“. Explozia unuia dintre rezervoare dispersează mulţimea. Primul pasager care iese din autobuzul cuprins de flăcări este lovit în cap cu o bâtă de baseball. Nimeni nu se grăbeşte, însă, să cheme o ambulanţă. Este de neimaginat că în America lui Kennedy „pentru încercarea de a sta în partea din faţă a autobuzului, îţi puneai viaţa în pericol şi chiar te puteau arde de viu“, spune istoricul Raymond Arsenault. Era aceeaşi administraţie care promitea să răspândească libertatea peste tot în lume şi să ofere o alternativă comunismului.

O primire asemănătoare i se pregăteşte şi celui de-al doilea autobuz, de data aceasta în Birmingham. Aici, şeful poliţiei locale este Bull Connor, un conservator hotărât să facă totul pentru a menţine intactă civilizaţia sudistă. Pentru el, segregaţia este reperul fundamental al ordinii sociale. Întreaga civilizaţie depinde de aceasta. Iar pentru a răspunde oricărei tulburări, şeful poliţiei face o înţelegere cu membrii Ku Klux Klanului (KKK) local: „aveţi 15 minute să daţi foc, să aruncaţi în aer, să ucideţi, să mutilaţi, puţin îmi pasă. Dar garantez că niciunul dintre oamenii voştri nu va fi arestat timp de 15 minute“. James Peck, unul dintre Freedom Riders, este bătut îngrozitor pentru simpla îndrăzneală de a fi păşit într-o incintă destinată albilor. Însă „trebuia să ne continuăm călătoria. Simţeam că nu trebuie să ne predăm în faţa violenţei“, spune James Peck.

După incidentele de la Birmingham, simţind că lucrurile au scăpat de sub control, intră în scenă şi Administraţia Kennedy, prin reprezentantul său, John Seigenthaler, care îi transportă pe cavalerii libertăţii la New Orleans cu avionul. Acolo, poliţia statală formează un culoar de la scara avionului până la terminalul aeroportului, întâmpinându-i cu insulte rasiale. „Era incredibil să vezi cum ofiţeri de poliţie aruncau doar venin şi ură“, îşi aminteşte trimisul Administraţiei Kennedy. La un moment dat, în creierii nopţii, acesta este sunat în camera de hotel chiar de fratele preşedintelui - Robert Kennedy. Este informat că un alt grup de studenţi, din Nashville, Tennessee, se îndreaptă spre Birmingham pentru a continua „călătoriile libertăţii“. „Era vital ca această călătorie a libertăţii să continue. În caz contrar, semnalăm că, pentru a opri o rezistenţă nonviolentă, era suficient să dezlănţui un ocean de violenţe“, îşi aminteşte Diane Nash. Imediat, trimisul preşedintelui Kennedy o sună pe Diane Nash încercând să o determine să îşi oprească oamenii: „Femeie, înţelegi ce faci? Cineva va fi ucis!“. După o pauză, aceasta îi răspunde sec: „Domnule, trebuie să ştiţi că, înainte de a pleca, toţi ne-am făcut testamentele. Ştim că cineva va fi ucis, dar nu putem lăsa ca violenţa să învingă nonviolenţa“. Ulterior, după presiuni şi ameninţări intense, guvernatorul statului Alabama îi promite fratelui preşedintelui că îi va proteja pe cavalerii libertăţii: „Ne vom asigura că oamenii care călătoresc pe autostrăzile noastre nu sunt molestaţi. Şi că tranzitând prin oraşele noastre, nimic nu îi va pune în pericol“. O escortă aproape militară formată din elicoptere şi maşini de poliţie îi conduce până la intrarea în oraşul Montgomery. Odată ajunşi la terminalul autogării, o mulţime furioasă înarmată cu răngi, bâte, ciocane şi lanţuri asediază autobuzul. În scurt timp, totul arată ca un câmp de luptă: corpuri însângerate, picioare în faţă, camere de luat vederi sparte. De fapt, „era război. Un război absolut“, spune John Seigenthaler. Iar poliţia priveşte de pe margine, fără să intervină. „Ceea ce m-a marcat erau femeile. Urlau - Ucideţi-i pe negrotei! Şi aveau copii în braţe“, mărturiseşte Catherine Burks-Brooks. În cele din urmă, chiar trimisul special al Administraţiei Kennedy sfârşeşte pe caldarâm într-o baltă de sânge. Ajutase o tânără care, deşi rănită, continua să încaseze lovituri zdravene, încercând în acelaşi timp să îl convingă să se dea la o parte: „Domnule, nu vreau să vă răniţi. Eu sunt nonviolentă, sunt antrenată să încasez toate acestea. Vă rog nu vă răniţi. Eu voi fi bine“.

Cele două momente au avut un efect tectonic asupra opiniei publice americane. Este începutul sfârşitului pentru segregaţionismul american. A fost, de fapt, o formă de rezistenţă asimetrică, „o continuare a politicii prin alte mijloace“ pentru a impune schimbarea statu-quo-ului. Este o primă aplicare a strategiei de a folosi „legea“ în locul mijloacelor militare tradiţionale (sau a violenţei) pentru a atinge o anumită finalitate operaţională (Charles Dunlap). „Cavalerii libertăţii“ au intuit imediat că, într-un stat de drept, „legea“ este o armă sau un „centru de gravitaţie“ (cum ar spune Clausewitz). Rezultatul demersului? „Există această prejudecată acum, dar nu există niciun motiv pentru care, în viitorul apropiat, un negru să nu fie preşedintele Statelor Unite.“ (Robert Kennedy)

Astăzi, o întreagă generaţie de palestinieni se inspiră din tehnicile protestului Freedom Riders pentru a-şi transforma propria lume. În noiembrie 2011, 6 activişti palestinieni nonviolenţi s-au îmbarcat într-un autobuz care făcea legătura între coloniile israeliene din Cisiordania şi Ierusalim. Ulterior, ei au fost arestaţi la un punct de control al armatei israeliene pentru că nu aveau permis de intrare în oraş. În fond, prin protestul lor ei cereau dreptul de a călători liber şi fără restricţii, într-un teritoriu unde simplul fapt de a fi palestinain echivalează cu a fi considerat „un risc de securitate“. Ei folosesc nesupunerea civică nonviolentă pentru subminarea statu-quo-ului. „Este dreptul meu să călătoresc cu autobuzul. Acesta este rasism. Sunt legi rasiste. Sunt la fel ca şi ei. De ce nu îi întreabă şi pe colonişti dacă au permis?“, spune unul dintre activişti. „Teroriştilor!“, strigă un pasager israelian în urma palestinienilor arestaţi. Se spune că istoria, chiar dacă nu se repetă, deseori rimează. //

PS:  La baza acestui articol se află documentarul “Freedom Riders”, realizat de Public Broadcasting Service (PBS) şi care poate fi vizionat aici: http://www.pbs.org/wgbh/americanexperience/freedomriders/

Cuvinte cheie: free rider, negri, segregare, sud, nord, SUA, libertati