Către partide: modernizaţi-vă!

Partidele au nevoie, pentru a rămâne pe piaţă, de democratizare, deschidere, competenţă, transparenţă, responsabilitate, capilaritate şi flexibilitate. Adică de modernizare...

Partidele nu obişnuiesc să facă o legătură directă între pierderea alegerilor şi lipsa de reforme în interiorul lor. Cauzele şi vinovaţii de serviciu sunt „anumiţi“ candidaţi, guvernul şi „erodarea firească la putere“ sau, în oglindă, lipsa resurselor în opoziţie, contextul, criza, ghinionul, forţele oculte care „au falsificat alegerile“ etc. Evident, contează şi toate acestea, când este cazul, dar, dacă responsabilii din partide nu vor fi dispuşi să se uite mai atent şi mai responsabil la problemele partidului pe care îl ghidează, atunci nu vor putea preveni sau înţelege eşecul.

Partidele au o imagine extrem de proastă la nivel public, ştim asta foarte bine din sondaje, nu trebuie să mai intrăm în detalii. Însă, contrar a ceea ce cred oamenii politici, imaginea proastă nu este o fatalitate. Nu toate partidele sunt evaluate la fel – unele sunt privite mai rău, altele mai puţin rău. Tendinţa generală este negativă, pentru că toate seamănă în rău, nu pentru că sunt condamnate a priori la impopularitate. Altfel, însă, publicul este destul de atent la măsurile de modernizare, atunci când sunt făcute sau când sunt amânate, şi se poziţionează în consecinţă.

Că nu se poate fără partide ştiu partidele foarte bine şi acesta este motivul relaxării şi inerţiei lor. „Nu suntem grozave, dar suntem un rău necesar, nu aveţi ce ne face“, par a susţine formaţiunile politice la unison. Este adevărat, în acest moment nu poate fi concepută democraţia fără partide politice. Dar la fel de adevărat este că partidele pot deveni irelevante în general şi în distribuţia puterii în particular. Aceasta, o dată pentru că publicul se poate sătura să tot aştepte reforme dintr-o zonă de unde nu vor veni niciodată şi apoi pentru că diferite grupuri de acţiune sau de interese vor găsi formule mai flexibile, mai eficiente de expresie şi acţiune publică, de acces la putere, la zona guvernamentală, la resurse, la decizii din domenii vitale.

Dacă ne uităm atent, se întâmplă deja acest lucru. Au apărut personaje (oameni politici centrali sau locali, diferiţi decidenţi din justiţie, administraţie, servicii, oameni de afaceri, intermediari etc.), grupuri, organizaţii şi firme care se pricep foarte bine să scurtcircuiteze parcursuri formale, să o ia pe scurtătură, să influenţeze decizii, să obţină fonduri, contracte şi posturi peste rând, să creeze opinie etc. În unele cazuri, este vorba despre corupţie şi trafic de influenţă, dar alteori vorbim doar de diferite forme de lobby, de socializare şi agregare a intereselor, dincolo de partide – lucruri care nu se văd foarte bine din afară, dar care contează din ce în ce mai mult. Luaţi, ca exemplu, modalităţile în care se obţin bani, contracte, decizii, posturi din zona guvernamentală. Asistăm la forme de darwinism social şi instituţional ajunse la cote paroxistice, iar criza, puţinătatea resurselor agravează situaţia. Fiecare se descurcă cum poate, transpartinic, în funcţie de legăturile utile de care beneficiază. Seamănă un pic lucrurile cu anii ’80, când, din cauza crizei economice, fiecare secretar de partid, director de fabrică şi şef de instituţie se zbătea cum putea ca să obţină semnături şi bani de la „centru“.

Partidele de la noi prestează prost mai toate funcţiile pe care ar trebui să le îndeplinească: reprezentarea şi mobilizarea oamenilor şi comunităţilor, agregarea şi articularea valorilor şi intereselor, recrutarea de elite bine pregătite, elaborarea de proiecte şi politici publice moderne etc. Formaţiunile şi mai ales filialele acestora din teritoriu sunt adunări mai degrabă întâmplătoare, pe care nu le consolidează adeziunea la nişte valori, ci timpul, socializarea, participarea la beneficiile şi complicităţile puterii, opoziţia faţă de ceilalţi etc. Liderii de partid se reprezintă în primul rând pe ei şi clientela lor – care nu se suprapune perfect peste partid. De un proces profesionist, sistematic, transparent de recrutare a elitelor nici nu poate fi vorba.

Partidele sunt găşti relativ închise, cinice, autiste, în care profesioniştii sunt primiţi rar şi aleatoriu, pentru a fi storşi sau pentru a fi afişaţi în geam. Să ne înţelegem, există oameni de valoare în partide, dar aceştia – în afara cazului în care nu se molipsesc de „regulile jocului“ – cel mai adesea rămân stingheri, izolaţi, în permanenţă ultragiaţi şi năuciţi de prostia, ignoranţa, egoismul, grosolănia, ostentaţia, precum şi de securismul, cinismul, haosul şi corupţia din jur. Procesul de luare a deciziilor este ceţos, haotic, netransparent, viciat de interese corupte şi conflicte personale. Acesta este mediul în care se fabrică politici publice şi nu este de mirare că ies aiurea.

Paradoxal, deocamdată partidele îşi păstrează importanţa în România, într-o măsură destul de mare, tocmai din cauza defectelor lor. Politizarea extinsă prin care trecem după fiecare scrutin face partidele atrăgătoare pentru cei care văd în ele instituţii de plasare a forţei de muncă, furnizoare de bunuri şi servicii, agenţii de impresariat sau brokeraj, grupuri de lobby sau trafic de influenţă etc.

Liderii politici joacă rol de gatekeeper – de portari care filtrează strict, corupt şi prădalnic resursele statului. Au acaparat atât de mult din sfera publică, încât este destul de greu de ocupat o poziţie în zona bugetară fără o conectare la reţelele politice.
Cu toate acestea, asocierea cu partidele politice, oricât de folositoare ar fi, rămâne ambarasantă, cu costuri mari de imagine şi demnitate personală, obositoare şi stresantă – motiv pentru mulţi care şi-au construit o carieră independentă de a nu face pasul spre politică şi de nu investi încredere în partide. Oamenii de afaceri care acţionează contra-cronometru, eficient şi la scară mare, sunt îngroziţi de mlaştina din formaţiunile politice, de atmosfera „dummy“, suficientă, fără orizont şi flămândă de acolo. Iar pentru oamenii obişnuiţi partidele nu par decât nişte găşti lucrative în folosul câtorva – ceea ce nu este chiar exagerat.

Ce ar fi de făcut? Păi, soluţiile există, pentru că au fost practicate de alţii care s-au confruntat cu „criza partidelor“, numai să existe voinţă pentru a fi selectate şi aplicate. Înainte de orice, partidele trebuie să funcţioneze democratic în interior – bazându-se pe competiţie, corectitudine, competenţă, transparenţă şi responsabilitate. Dacă liderii devin patroni şi sunt ascultaţi slugarnic, dacă găştile fac regulile de fier din interior, dacă deciziile sunt luate prin mecanisme obscure, dacă dezbaterile sunt amânate sau lipsite de conţinut sau dacă alegerile interne sunt aranjate, trebuie să fie clar că partidele nu vor fi în stare să producă lideri eficienţi şi specialişti serioşi, reflecţie temeinică şi reacţie promptă, o bună mobilizare şi guvernări durabile.

Organizatoric şi discursiv sunt de făcut, de asemenea, schimbări importante. Trăim în epoca catch-all-ismului, nu are rost să ne ascundem după deget şi să acuzăm cu bigotism ipocrit un partid sau altul că nu are identitate şi doctrină. Toate partidele de la noi (şi numai) sunt oportuniste şi amestecă politici de stânga şi de dreapta, pentru că nu mai trăim în vremea marilor convingeri şi nici în aceea a electoratelor stabile şi clar structurate social şi ideologic. Marea problemă a partidelor de tip catch-all este că sunt ale tuturor şi ale nimănui în mod special. Lumea în care trăim este mai globalistă şi mai localistă şi fragmentată totodată.

Partidele ar trebui să combine politica de atragere extensivă cu servirea unor interese de reprezentare de la nivel parohial, microsocial. În aceeaşi măsură, formaţiunile politice ar trebui să se dezvolte sectorial – profesional şi demografic –, să instituţionalizeze interese secţionale, pentru a răspunde mult mai precis unor agende specifice. Corolarul acestei noi orientări ar fi sporirea capilarităţii sociale a partidelor, dublată de descentralizare organizatorică, care ar avea mai multe efecte benefice: ar apropia partidele de oameni şi de diferite agende care nu se văd de la tribună, ar ajuta interactivitatea şi mobilizarea electorală, ar furniza, printr-un sistem mai bine organizat de strângere a fondurilor şi cotizaţiilor, surse de venit care ar mai scoate partidele din sfera de influenţă a unor lideri-patroni.

De asemenea, partidele ar trebui să lucreze la capitolul reacţie rapidă. Trăim într-o lume grăbită, iar dacă proiectele şi cererile oamenilor se gripează din cauza birocraţiei interne, a obtuzităţii şi a certurilor fratricide, atunci nimeni nu o să se mai bazeze pe partide. Sunt lucruri de învăţat de la mijloacele noi de agregare a intereselor, pomenite anterior, care acţionează eficient apăsând pe acceleraţie şi folosind shortcut-uri legale.

Dacă partidele doresc să atragă oameni de valoare – încă nu este clar că vor asta –, atunci trebuie să se deschidă, să-i integreze şi să-i asculte pe noii veniţi. Şi să schimbe cele pomenite mai sus, pentru că nu se vor găsi foarte mulţi care să-şi rişte reputaţia pentru a intra într-un partid oligarhizat, obtuz, greoi şi mafiotizat. Şi, pentru că a venit vorba de mafii, este obligatoriu ca partidele să dezvolte anticorpi împotriva corupţiei interne, să utilizeze mecanisme de suspendare şi excludere automată, care să nu depindă de voturi şi prietenii, pentru cei implicaţi în cazuri de corupţie. //

Cuvinte cheie: modernizare, falsificare, opozitie, bigotism, cotizatii.