Cartea şi umbra

Silueta lui Jorge Luis Borges se desenează ca una marcată de un dublu semn, al izolării şi al paradoxului fecund. Dincolo de o vogă ce pare să fi fost mai degrabă hrănită de propensiunea către venerare necritică a publicului occidental, Borges se propune ca o structură biografică şi textuală ce are prea puţin în comun cu direcţiile dominante ale canonului de după 1930. Zgomotul lumii, angajarea, zelul cu care intelectualii celebrează religiile politice – toate acestea sunt absente din cutia de rezonanţă a textului său. Fascinantă şi cristalină, opera sa rămâne ininteligibilă celor care nu au acces la un fir al tradiţiei, fir de la care Borges se revendică şi pe care îl introduce, ludic şi grav, în mai toate textele sale.

Din această perspectivă a diferenţei creatoare, eseurile lui Borges deţin o poziţie unică, ele întreţinând o relaţie de tensiune fecundă cu segmentul naraţiunilor sale. În acest teritoriu al aluziilor şi jocurilor intertextuale, al criticii literare şi de idei, vocea lui Borges refuză catalogările tradiţionale şi sfidează graniţele, colonizând un spaţiu care este, în egală măsură, unul al imaginaţiei romantice şi al preciziei clasice. Eleganţa barocă a formulărilor sale se naşte din ambiţia de a închide între paginile unei cărţi substanţa cărţilor care au fost şi corpul celor care vor fi scrise.

Eretice şi provocatoare, notaţiile sale critice reabilitează insurgenţa literaturii şi elogiază libertatea unui spirit ce traversează, dantesc, pădurea de semne, în căutarea unui centru care nu se lasă cu adevărat descoperit. Uniformizării ideologice şi încremenirii în armătura ideilor, Borges le răspunde cu o pedagogie a relecturii, pedagogie ce poate fi apropiată de cea pe care o teoretiza, într-o contribuţie fundamentală, Matei Călinescu. Viaţa trece în text, iar textul dă consistenţă unei biografii care nu poate exista în afara textului.

Heterodox şi extrovertit, Borges îşi atinge culmea geniului său în punctele în care virtuozitatea critică este dedicată investigării unor teritorii „periferice“, în acord cu o critică literară canonică. Refuzând postura de critic în accepţiunea osificată a termenului, Borges devine un scafandru ce se avântă în pântecele tradiţiei, spre a readuce la suprafaţă un tip de cunoaştere literară susceptibil de a regenera un prezent masificat şi osificat. Preferinţele sale se îndreaptă către margine, de vreme ce lumea borgesiană nu are un centru şi nici nu adoptă sensibilitatea ideologică dominantă. Dacă se poate realiza o lectură politică a lui Borges, aceasta poate reabilita un tip de insurgenţă asociabilă conduitei sale publice. Sarcasmul cu care Borges imaginează un portret al germanofilului sau refuzul de a cauţiona energia revoluţionară reacţionară a lui Peron sunt semnele unei moderaţii politice liberal-conservatoare mai degrabă excentrice în spaţiul american de expresie spaniolă.

În această ecuaţie a relaţiei dintre centru şi margine se poate plasa şi vocaţia iconoclastă a lui Borges. De multe ori, obiectele textuale pe care eseurile sale le încadrează sfidează sensibilitatea unei caste mandarinale. Erudiţia lui Borges este una labirintică, iar câteva dintre pasiunile sale trimit la un fond al misterului reprimat în universul secularizat. Niciodată uşor de anticipat, lectura eretică a lui Borges propune, spre a relua o sintagmă clasicizată, o insolitare a textului recitit. Odată repoziţionat în noul sistem de referinţe, el este încărcat de o energie semnificantă graţie căreia textul comunică cu un trecut şi cu un viitor al literaturii.

Geniul borgesian reabilitează marginea canonului pentru a regândi însăşi noţiunea de centru. Elogiul povestirii poliţiste este, în cazul lui Borges, un tur de forţă, o mise en abîme a propriei sale fascinaţii pentru mister şi o naraţiune al cărei personaj nu este altul decât misterul însuşi, făcut sensibil modernilor. Elogiul povestirii poliţiste nu este elogiul postmodern al acelei pulp-fiction încărcate de referinţe realiste – celebrarea acelui echilibru pe care naraţiunea detectivistă îl aduce cu sine reprezintă o cale de acces în pântecele unui mit modern. Bună conducătoare de mituri, povestirea cu detectivi deschide o poartă către un secret pe care supraeul modern îl închide în tenebrele spiritului.

Excentricitatea lui Borges nu este niciodată una gratuită, iar fanteziile sale critice ţintesc către o genealogie a fantasmelor moderne. Biografia celor O mie şi una de nopţi şi a traducătorilor ei occidentali recuperează un nivel al înrudirilor şi al afinităţilor elective ce sfidează cronologia literară. Din arhitextul povestirilor arabe se desprinde fabulosul aventurier şi erudit Richard Burton, dar şi panoplia de vise moderne ale lui Beckford sau Chesterton. Basmul suferă o schimbare la faţă, iar decorul este regândit. Dar ceea ce trece dincolo de secole este puterea literaturii de a făuri un coşmar şi de a popula dublul universului sensibil cu o colecţie de monştri şi de himere. Acest Borges excavând arheologic o tradiţie a traducerii şi rescrierii nu este mai puţin enigmatic decât acel Borges ziditor de labirinturi.

Insolitul îl atrage cu o forţă magnetică irepresibilă pe criticul Borges. Pasiunea pentru Poe este cadrul în care se cere introdusă şi empatia cu care sunt examinate Cronicile marţiene ale lui Bradbury. Ca în atâtea ocazii, gustul pentru genealogii iconoclaste este vizibil la Borges – science fiction-ul este salvat din etajul paraliteraturii, spre a fi situat în linia antică a anticipării unui viitor care ar putea să fie. Colonizarea realului lasă loc, în această situaţie, colonizării nocturne. Geniul lui Bradbury, sugerează Borges, este de căutat în această abilitate de a ţese o reţea de scenarii coşmareşti. Este vorba, în cele din urmă, poate, de o reintâlnire cu sacrul travestit, dar nu degradat.

Intertextualitatea este, în economia naraţiunilor critice ale lui Borges, o modalitate de a submina ordinea discursului dominant. Insolitarea indusă de relectură expune un mister pe care textul aparent anodin îl cuprinde: în Bartleby al lui Melville, Borges recuperează o linie kafkiană, în vreme ce metamorfozele lui Kafka ascund o tentativă ratată de a imagina un rai în care oamenii să fie cu adevărat fericiţi. Fiecare dintre textele critice este o uşă care se deschide către o scară anunţând un alt etaj al unei lumi populate de scări şi de culoare de comunicare. Refuzul încremenirii în cronologie eliberează ochiul critic de orice inhibiţie castratoare. Discursul critic este anexat de ficţiune, iar ficţiunea se naşte pe acest sol mâlos şi alunecos al miilor de cărţi ce o preced. Ca şi cum imaginaţia scriitorului nu ar fi decât o prelungire a tuturor fantasmelor şi monştrilor de dinaintea sa, sfidând un prag al timpului şi prăfuirea venerabilă a istoriilor literare. //

// JORGE LUIS BORGES
// Eseuri
// Traduceri şi note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică, Andrei Ionescu şi Tudora Şandru-Mehedinţi, prezentări şi ediţie îngrijită de Andrei Ionescu
// Editura Polirom, Iaşi, 2006

// Texte captive
// Traduceri de Irina Dogaru, Tudora Şandru-Mehedinţi şi Andrei Ionescu, ediţie îngrijită şi note introductive de Andrei Ionescu
// Editura Polirom, Iaşi, 2010