Capitalul privat transnational si birocratia financiara internationala

Daca nu ar fi pe spinarea noastra, ar fi chiar interesanta disputa asupra tratamentului ce ar trebui aplicat Romaniei, care, in urmatoarele cateva luni, va opune un segment puternic al capitalului privat transnational birocratiei financiare internationale. Aceasta, in urma intreruperii de catre FMI, cu aprecieri chiar pe un ton amenintator, a derularii acordului cu Romania, tocmai in deschiderea unei perioade la capatul careia Romania asteapta verdictul UE privind integrarea sau nu la 1 ianuarie 2007.
La o prima evaluare, Romania este victima sigura. Sentinta FMI, redactata in termeni neuzual de duri, cum ca Bucurestiul nu respecta cerintele echilibrelor macroeconomice, transforma Romania intr-o condamnata aparent fara drept de apel. Si nu neaparat pentru ca este in dezechilibru macroeconomic, ci pentru ca a sfidat FMI, neurmandu-i recomandarile, nu conteaza daca pertinente sau nu. UE, cu atat mai mult cu cat nu are o structura proprie de monitorizare macroeconomica, bazandu-se in domeniu pe aprecierile FMI, ar urma sa-si insuseasca sentinta institutiei financiare de la Washington si sa amane integrarea Romaniei pana ce acesteia ii vine mintea la cap sa nu mai sfideze FMI, cotat drept capul finantei mondiale.
Ramane insa de vazut ce se va intampla. Pentru ca Romania se afla acum sub controlul unuia dintre segmentele puternice ale capitalului privat transnational - cel din Vestul Europei - care a preluat, in urma privatizarilor si a unor investitii la “iarba verde”, decizia in axa majora a economiei din Romania: productia si distributia petrolului, distributia de gaze si electricitate, productia de otel si ciment, telefonia fixa si mobila, sistemul bancar. In general, capitalului privat nu-i prea plac birocratii de pe la FMI si doar daca n-are incotro merge pe mana acestora. De regula, daca ii convine, invoca aprecierile si concluziile FMI; daca nu-i convine, pur si simplu le ignora.
Din pacate pentru ea, Romania va fi din nou obiect de disputa intre capitalul privat transnational si birocratia financiara internationala. Din nou, pentru ca nu este prima data. In 1999, in anul de varf al dificultatilor sale de plati, Romania a fost trimisa de FMI pe piata internationala a capitalului privat cu obligatia, oficializata public, de a se imprumuta, caci altfel era amenintata ca nu va putea incheia un acord cu FMI si deci primi certificatul de credibilitate de care avea nevoie. Cu alte cuvinte, a fost impinsa in gura lupului, alaturi de alte tari ajunse la fel de nenorocite la mana FMI (Ecuador, Pakistan, Ucraina). Paroxismul era ca tocmai FMI - care urma sa te asiste - dadea pietei private semnalul ca esti la un pas de a intra in incetare de plati si, indirect cel putin, invita capitalul privat sa te jecmaneasca. Norocul a fost ca acest experiment absolut incorect sa fie respins de capitalul privat american, care s-a comportat in jocul regulilor de piata, refuzand sa dea imprumuturi celor in restriste pentru a nu se complica in postura de camatar precum ii cerea FMI.
In conceptia FMI, Romania, desi detinea resursele de rambursare, trebuia totusi sa contracteze noi imprumuturi de pe piata privata in numele unui criteriu considerat “moral”: asa-numitul “burden sharing” (impartirea poverii). In virtutea acestui criteriu, capitalul privat international a fost solicitat de catre FMI sa-si asume propria responsabilitate si participare la salvarea tarilor in criza si sa nu mai astepte totul de la capitalul public, cu care de fapt opereaza FMI. Dar, pentru ca nu avea cum sa determine capitalul privat intr-un asemenea demers, FMI a obligat de fapt tarile debitoare ca, in rambursarea datoriilor lor catre strainatate, fonduri externe obtinute din surse publice, ca de pilda de la FMI, Banca Mondiala sau Uniunea Europeana, sa nu mai poata fi folosite practic pentru a se achita obligatii externe in contul unor capitaluri dobandite din surse private (de la banci comerciale sau prin emisiuni de titluri pe pietele de capital). Cu alte cuvinte, daca aveti de platit datorii catre privati, imprumutati-va tot la privati ca sa le achitati, chiar daca aveti bani pentru plati!
Dupa cum era insa de asteptat, piata privata de capital nu numai ca nu prea s-a sinchisit de programele FMI, altfel absurde prin nerealism sau chiar injustete, ba le-a si dat pur si simplu cu tifla. Daca asa i-au fost interesele, a refuzat sa mai “imparta” vreo povara cu FMI, chiar daca FMI ii facea de fapt un cadou din buzunarele tarilor in restriste. Pentru investitorii privati, riscul a cantarit mai greu decat girul FMI, tarile in restriste primind astfel mesajul clar ca, in afara de sine, nu se pot baza pe nimeni.
In cazul Romaniei, piata privata de capital americana a scutit-o de o impovarare suplimentara pe care FMI i-o cerea in virtutea unor fixisme. O impovarare care era, de altfel, nenecesara. Pentru ca Romania avea bani de rambursari si pentru ca programul FMI impus Romaniei comprimase draconic cererea interna - din pacate, asa cum a fost conceput, nu pe seama celor avuti si a irosirilor de resurse, ci pe seama celor deja napastuiti - cu efectul scaderii severe a importurilor si deci al reducerii necesarului de finantare externa.
Dupa 6 ani, Romania a ajuns din nou la mana FMI intr-un moment crucial. Situatia economica a Romaniei este insa alta, ca si a platilor sale externe. Romania nu mai este presata de anumite scadente de rambursare si are substantiale rezerve pentru a face fata daca anumite constrangeri externe ar aparea. Leul a fost in ultimul timp in ascensiune, si nu in regres. Singurul lucru care nu este in ordine il constituie surclasarea exporturilor de catre importuri. FMI propune acelasi remediu de atunci: comprimarea cererii interne pe seama diminuarii cheltuielilor publice, in ideea ca restrangerea cererii interne va reduce importurile. Iar, pentru ca a tot impus deficite bugetare stranse in ultimii ani, acum ar dori chiar excedent in bugetul public romanesc. Impresia este ca FMI a incremenit undeva in proiect, pentru a prelua o expresie care a facut epoca in filozofia si politologia romaneasca. Se pare ca FMI nu stie altceva si nici nu vrea sa vada daca ceea ce prescrie se si potriveste sau nu. Spre deosebire insa de atunci, de depasirea fabuloasa a exporturilor de catre importuri este acum aproape exclusiv responsabil sectorul privat. Si, ca atare, restrangerea cheltuielilor publice poate avea doar un impact nesemnificativ in temperarea importurilor. In schimb, este vorba de aceeasi injusta incercare de corectare a dezechilibrelor pe seama celor nevoiasi, care sunt singurii ce resimt de fapt restrangerea serviciilor publice, inainte de toate a celor din Sanatate sau Educatie. Incercarea este chiar mai injusta decat cea din urma cu 6 ani, pentru ca acum este perfect identificabil ca cei instariti si bogati, si nu cei nevoiasi, sunt responsabili de importurile ce au luat-o razna. In loc sa se cazneasca sa rezolve aceasta problema, FMI se repede cu ochii inchisi sa inghete salariile si sa restranga cheltuielile pentru serviciile publice.
Din nou, acum, ca si in 1999, Romania are dreptatea de partea sa in disputa cu FMI. Dar, realist privind lucrurile, aceasta nu-i foloseste Romaniei la nimic. Cum nu i-a folosit nici atunci! Daca insa guvernantii romani vor avea intelepciunea de a promova politici prudente - mai pe sleau spus, de a nu scapa caii pentru ca au scapat de FMI -, capitalul privat international o va salva a doua oara. Atunci a facut-o indirect, de data aceasta exista un segment de capital privat international direct implicat in Romania si care are tot interesul ca in Romania sa aiba de a face cu un organism viu, chiar daca cu probleme, si nu cu un mort perfect echilibrat macroeconomic, cum ar vrea FMI.