Capitalismul nu va mai fi la fel

Datorită regizorului Michael Moore, filmul documentar s-a transformat iremediabil în ultimii 20 de ani. Realitatea, sub forma unui eveniment sau fapt, nu mai este documentată obiectiv.

Michael Moore şi-a luat libertatea inserării unui fir narativ care începe să controleze perspectiva din care spectatorul cunoaşte cele întâmplate. Schimbarea cronologiei unor evenimente, reconstituirile unor momente cheie, interviurile luate unor martori – comentate public şi adnotate cu imagini care să le contrazică –, iată câteva tehnici care i-au făcut pe unii critici de specialitate să le născocească noi denumiri: shockumentare sau mondo-filme.

Prezentat pentru prima dată în cadrul celei de-a 66-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia, în 6 septembrie 2009, Capitalismul, o poveste de dragoste a fost recompensat acolo cu două premii (Leoncino d’Oro; Open Prize) şi o nominalizare pentru marele premiu. În luna octombrie a anului trecut a început să ruleze simultan în aproape o mie de cinematografe din Statele Unite şi Canada, ridicând încasările la puţin peste 14 milioane de dolari numai din desfacerea pe piaţa nord-americană. Evident, încasările sunt modeste dacă le comparăm cu cifrele documentarului Fahrenheit 9/11 (2004), care în primul week-end a câştigat peste 23 de milioane de dolari din vânzări de bilete în SUA şi Canada.

Cele două ore ale documentarului nu sunt o critică a capitalismului, cât o încercare de a demonstra că Wall-Street-ul american este la baza unei conspiraţii de proporţii care transcende instituţiile legale ale statului american şi al cărui singur scop e acumularea de şi mai multă avere şi putere în favoarea unui procent de 1% dintre americani, cei care deţin 95% din bogăţia SUA.

Unul dintre documentele de bază pe care întreaga teorie se sprijină este o analiză internă a Citigroup, datată 16 octombrie 2005. Având la bază o bibliografie cu numeroase articole şi studii referitoare la consumul global, veniturile şi cheltuielile populaţiei din zonele dezvoltate economic, documentul menţionat fundamentează un nou termen politico-economic: plutonomia. Potrivit documentului, societatea globală este împărţită în două blocuri: plutonomia şi restul lumii. Din rândurile plutonomiei fac parte: Statele Unite, Canada şi Marea Britanie. Europa, mai puţin Italia, şi Japonia nu fac parte din această elită şi funcţionează ca un bloc egalitarist. Plutonomia este un termen care defineşte sisteme economice naţionale în care creşterea economică este posibilă datorită puterii de producţie şi de consum pe care o foarte subţire pătură de oameni bogaţi o au. Plutonomia nu este apanajul secolului XXI, în această categorie intrând Spania secolului XVI, Ţările de Jos în secolul XVII, anii ’20 în America.

Plutonomia nu distinge între consumatorul american, european, rus sau asiatic; separaţia se face la un alt nivel: consumatorul bogat şi cel obişnuit.

Analiza Citigroup era cu atât mai interesantă, cu cât compania americană de servicii financiare era cea mai mare şi mai profitabilă de pe piaţă. Compania avea peste 200 de milioane conturi clienţi în peste 100 ţări, cu un total active de aproape 1,9 trilioane de dolari, acţiunile sale fiind componentă a indicelui bursier Dow Jones Industrial Average.

Michael Moore nu se limitează numai la Wall Street. Criza financiară mondială nu este rezultatul exclusiv al lăcomiei marilor jucători bursieri. Vina este împărţită cu mediul politic care, începând cu administraţia Reagan, a dat mână liberă marilor corporaţii să-şi mărească profitul exponenţial pe spatele muncitorilor, care nu mai aveau niciun fel de drept. Rata şomajului a început să crească începând cu anii ’80. Legislaţia referitoare la impozite a fost regândită, astfel că bogaţii Americii nu mai aveau de plătit taxe exorbitante, direct proporţionale cu veniturile lor. Totul a devenit business. Cel mai şocant exemplu este însă cooperativa lucrativă dezvoltată de un judecător şi un procuror, care au închis pe nedrept 6.500 de adolescenţi care săvârşiseră fapte minore. Aceştia au fost închişi într-un penitenciar juvenil.

Perioada lor de detenţie nu a avut nimic comun cu legea, timpul petrecut după gratii fiind la discreţia administraţiei închisorii, care primea bani federali în funcţie de gradul de ocupabilitate.

Miliardele învârtite de bănci şi fonduri private au fost rezultatul implementării cultului creditului. Chiar şi proprietarii de case s-au trezit daţi afară după ani de promoţii care garantau obţinerea unui împrumut pentru orice, punând casa drept gaj. Dobânzile, calculate cu clauze ascunse, au început să crească an după an. Ceea ce iniţial datornicul putea să plătească devenise imposibil de acoperit. Cardul de credit transformase visul american în coşmar. Casele luate în proprietate de bănci au dezvoltat o nouă industrie, cea a firmelor care cumpărau ieftin de la bănci, cu sume de 6 cifre, şi le vindeau celor interesaţi cu 7 cifre.

Cele mai dramatice secvenţe ale filmului sunt acelea în care oamenii legii vin să evacueze familiile datornice, sigilându-le casele.

Cetăţeanului american i se încălcase dreptul la proprietate printr-o formulă matematică trecută pe un contract de împrumut, formulă care nu i se explicase şi care abuzase de buna sa credinţă.

Wall-Street-ul scăpase de sub control guvernamental în clipa în care tranzacţiile sale au devenit derivate matematice din ce în ce mai complexe şi speculative, pe care nici organele oficiale de control nu erau capabile să le desluşească. În 2004, FBI avertizase cu privire la fraude de dimensiuni „epidemice“ în legătură cu creditele ipotecare. Numai că sectorul financiar a continuat să-şi deruleze operaţiunile speculative, braţul vigilent al legii fiind din ce în ce mai inapt, mai ales că, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, 500 de agenţi FBI de înaltă calificare au fost transferaţi din zona activităţilor financiare în zona luptei antiteroriste.

Filmul analizează, de asemenea, circumstanţele în care Senatul american a acordat cele 700 de miliarde de dolari pentru salvarea unor corporaţii cheie. În ciuda unor discursuri raţionale, pertinente şi asumate, politicienii americani au lăsat banii contribuabilului american să fie implicaţi în redresarea financiară a unor firme private, care, ele însele, nu avuseseră milă de cetăţeanul american de rând. Capitalismul devenise mai important decât democraţia. În fond, obţinerea acestor fonduri de la stat, fără precedent în istoria Statelor Unite, era rezultatul unei lovituri de stat de ordin financiar.

Şi aceste motive explică adeziunea populară fără precedent pentru alegerea lui Barack Obama ca preşedinte. Şi, odată cu acesta, cetăţeanul de rând a găsit puterea să riposteze. Grevele s-au ţinut lanţ, muncitorii făcând presiuni pentru obţinerea drepturilor ce decurg din concedierile în masă. Comunităţile s-au opus evacuării vecinilor din casele în care au trăit ani de zile, explicând că apartamentele sigilate nu fac altceva decât să scadă cota de piaţă a cartierului respectiv.

„Refuz să trăiesc într-o ţară ca asta. Dar nu plec!“ – încheie cineastul american documentarul său dedicat capitalismului. În fond, nu sistemul în sine e criticat, ci felul în care acesta a fost folosit, exploatat şi interpretat pentru ca cei care aveau să aibă şi mai mult, iar cei care nu aveau să creadă că pot avea, împrumutând de la bănci şi devenind, pe viaţă, datori acestora. Dar epoca de aur a speculaţiilor financiare, a pariurilor şi jocului pe bursă se apropie de sfârşit. Insecuritatea financiară este o vulnerabilitate pe care un stat puternic nu şi-o poate asuma, mai ales când este implicat în proiecte mondiale cum este cel de eradicare a terorismului. Prin urmare, ideea ca fiecare organizaţie financiară de dimensiuni considerabile să fie supusă unui set de reguli federale stricte nu este nerealistă. Şi nici nu înseamnă că socialismul va bântui sistemul financiar. Înseamnă, pur şi simplu, că vremea profiturilor uriaşe, provocate mai degrabă decât câştigate, s-a încheiat. Capitalismul nu va mai fi la fel. //

Capitalismul: o poveste der dragoste este distribuit de Transilvania Film si poate fi vazut pe ecrane din 15 ianuarie.