Cannes 63 – criză şi politică

Trei filme româneşti de lung metraj au fost selecţionate anul acesta la Cannes. Aurora, de Cristi Puiu, şi Marţi, după Crăciun, de Radu Muntean în secţiunea Un Certain Regard; Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, de Andrei Ujică – în selecţie oficială, în afara competiţiei. Iar Căutare, un documentar de scurt metraj produs de Aristoteles Workshop, a fost selecţionat în secţiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs, unde a obţinut Premiul pentru scurt metraj.

Cristi Puiu aduce pe ecran încă o poveste din lumea (prea) obişnuită, aproape măruntă, cu micile ei probleme care se pot transforma în drame mari, aşa cum se întâmpla şi în Moartea Domnului Lăzărescu. Latura ionesciană a vieţii marchează şi aici povestea – viaţa e tragică în esenţa ei şi minusculă în manifestările zilnice. Actele de eroism nu-şi au locul în viaţa personajelor lui Cristi Puiu, aşa că ce altceva îi rămâne de făcut lui Viorel, personajul interpretat de Cristi Puiu însuşi, decât să se predea după ce comite crimele? Deriziunea e iarăşi la ea acasă – una dintre crime e comisă întâmplător, neintenţionat, doar pentru că persoana respectivă se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Apoi, secvenţa finală, în loc să fie una puternică, cutremurătoare, e dominată de ridicolul preocupărilor poliţiştilor mai mult pentru cafea decât pentru mărturisirile criminalului.

Spre deosebire de capodopera cinematografiei româneşti care e Moartea Domnului Lăzărescu, filmul de faţă are, din păcate, părţi slabe. Ele vin din lungimea excesivă (3 ore). Tensiunea nu rezistă pe toată durata filmului – sunt secvenţe întregi, foarte lungi, în care nu se întâmplă nimic, lipsite de tensiune, trenante. Sunt numeroase şi dăunează serios filmului. Aurora e un film scăpat din mână din acest punct de vedere şi e mare păcat, căci are toate ingredientele pentru a fi un film de excepţie. Inclusiv rolul personajului principal, pe care-l joacă excelent Cristi Puiu. Tot lungimea e de vină pentru faptul că din confuzia primei crime nu rezultă o tensiune care să crească şi să se „spargă“ în momentul final, al mărturisirii. Ea ar trebui, această confuzie, să devină din ce în ce mai apăsătoare şi intrigantă pentru spectator, pe măsură ce lucrurile avansează, urmând să fie explicată în secvenţa finală. Asta nu se întâmplă, ceea ce distruge efectul scontat.

Marţi, după Crăciun pare a fi a doua parte a ceea ce tinde să devină o serie de povestiri despre viaţa şi problemele conjugale ale omului de clasă medie din România de azi. Recunosc că nici Boogie, nici filmul de faţă, luate separat, nu mă încântă. Ele devin remarcabile însă luate împreună şi mărturisesc că de-abia aştept să-l văd pe următorul, în speranţa că va face parte din aceeaşi „serie“. Radu Muntean devine astfel un Rohmer (sau Chabrol, depinde cum vreţi s-o luaţi) al cinematografului românesc. Boogie şi Marţi, după Crăciun se completează reciproc şi, împreună, fac un tot, dau un început de operă rotundă, coerentă.

Şi stilul e acelaşi în cele două filme – de la jocul actorilor (foarte bun, de altfel, în Marţi, după Crăciun: Mimi Brănescu, Mirela Oprişor, Maria Popistaşu), la minimalismul tratării situaţiilor. Filmul de-acum are, în plus faţă de Boogie, un punct culminant extrem de bine dozat şi condus. Momentul mărturisirii infidelităţii vine într-un mod neaşteptat, când deja nu ştiai unde se îndreaptă filmul. Muntean dozează foarte bine tensiunea, ritmul e ţinut sub control, iar aici lungimea contează în mod categoric – filmul are o oră şi 39 de minute, adică atât cât trebuie. Finalul vine în mod firesc şi lasă loc pentru o eventuală continuare, cu o altă poveste de aceeaşi factură, putând ghici deja un regizor matur, cu o operă coerentă.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu e un film maraton, de 3 ore – film de montaj realizat din imagini de arhivă. Andrei Ujică, regizor român care trăieşte în Germania, a încercat să-şi imagineze cum şi-ar fi povestit Ceauşescu viaţa, cum şi-ar fi scris autobiografia în imagini. A extras o cantitate impresionantă de imagini din arhive, le-a triat şi le-a montat într-un mod remarcabil. A rezultat un film care explică evoluţia lui Nicolae Ceauşescu în complexitatea lui, pornind cu începuturile în care era eroul Estului, aliatul Vestului, continuând cu turnura din 1971 şi deviaţiile maoiste şi terminând cu megalomania anilor ‘80 şi cu colapsul. Avem ocazia să vedem (şi) imagini inedite, din viaţa personală, tragicomice în macabrul opulenţei de mahala care-i caracteriza pe el şi pe Elena Ceauşescu. Reacţia publicului (inclusiv străin) a fost pe măsură – s-a râs puternic la scenele ridicole din viaţa personală a cuplului dictatorial.

Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau un fapt voit, dar abundă documentele de arhivă pline de discursuri agramate, care inevitabil stârnesc râsul. Dar nu doar râsul, ci şi întrebarea obsesivă: cum de-a fost posibil ca o ţară europeană să fie condusă timp de 25 de ani de un cuplu de semianalfabeţi? Ei bine, a fost posibil. Răspunsul nu e simplu, iar meritul filmului e că nu dă un răspuns simplist, ci unul complex.

În general, selecţia de anul acesta a fost mai slabă decât în anii precedenţi şi chiar atmosfera de ansamblu a festivalului se pare că a avut de suferit de pe urma crizei globale, cu mult mai puţină lume prezentă în târgul de filme (Marché du Film). La Cannes, selecţia se face de multe ori pornind de la criterii politice, altfel nu-şi explică nimeni de ce în competiţia oficială, de exemplu, au fost două filme despre Irak: Fair Game, al americanului Doug Liman, respectiv Route Irish, al lui Ken Loach, introdus în competiţie în ultimul moment, astfel că nici măcar nu figurează în catalog. Dacă Route Irish e un film bun, fără să exceleze în filmografia lui Loach, Fair Game e plin de clişee hollywoodiene.

Apoi, nu se explică cum de un film în cel mai bun caz „corect“, cum e Un homme qui crie, al ciadianului Mahamat-Saleh Haroun, a fost prezentat în competiţie, decât ca să fie bifată şi Africa în selecţia oficială. E un film care spune o poveste foarte umană în esenţă (concedierea unui bătrân, fost campion de înot, de la slujba pe care o deţine la un hotel, pe fondul războiului civil şi al plecării pe front a fiului său), dar foarte convenţional în scriitură şi regie. Momente care ar fi putut fi sfâşietoare prin dramatismul lor sunt povestite monoton, într-o înşiruire de scene fără forţă.

De asemenea, nu putem înţelege de ce poate cel mai slab film al lui Kitano Takeshi – Outrage – a fost selecţionat şi el în competiţia oficială, decât pentru numele regizorului. Filmul e violent şi atât. Unde e poezia din Hanna Bi (1997) sau din Marea atât de calmă în vara aceea (1991)? Câtă frumuseţe vizuală şi cât inefabil în atmosfera unică şi atât de specifică lui Kitano! Care au dispărut total din Outrage – un film de o violenţă insuportabilă pe alocuri, care – iar asta e cel mai rău – e complet gratuită!
Putem înţelege, în ultimă instanţă, că două filme istorice cu mari desfăşurări de forţe au fost introduse în competiţia oficială: academistul La Princesse de Montpensier, al lui Bertrand Tavernier, şi Exodul – Soare înşelător 2, al lui Nikita Mihalkov. Dintre cele două se remarcă filmul lui Mihalkov – o superproducţie impresionantă, grandioasă, cu scene de război cum de mult n-am mai văzut în cinema, alternate cu scene de o nostalgie tipic rusească şi – aş zice – tipică lui Nikita Mihalkov. E povestea dispariţiei unui general condamnat de nebunia lui Stalin, în condiţii obscure din al II-lea război mondial, şi investigaţia pentru aflarea urmelor lui. Filmul se termină lăsând loc unei a treia părţi a filmului Soare înşelător (respectiv a două părţi a filmului Exodul).

Mike Leigh a revenit anul acesta la Cannes cu unul dintre filmele favorite la Palme d’Or – Another Year. La fel de fidel pentru atmosfera apăsătoare şi pentru expresivitatea actorilor care-i joacă personajele alienate şi disperate în singurătatea lor, regizorul britanic semnează încă un film excelent, puternic şi obsesiv. Merge în aceeaşi direcţie cu Naked (1993), Secrets and Lies (1995) şi Vera Drake (2003), iar Lesley Manville (Mary) face un rol la fel de remarcabil şi de neuitat ca regretata Katrin Cartlidge în Naked sau Career Girls (1997).

Mike Leigh nu a luat, din păcate, niciun premiu, iar Biutiful (celălalt favorit al competiţiei, regia Alejandro González Iñárritu) a obţinut doar premiul de interpretare masculină (ex-æquo) pentru rolul lui Javier Bardem.

A impresionat şi filmul francezului Xavier Beauvois – Des hommes et des dieux, despre condiţia de a fi Om până la capăt, indiferent de sacrificiu (cel suprem, în cazul de faţă) – o poveste reală despre încăpăţânarea unei comunităţi de călugări de a nu-şi părăsi mănăstirea din Algeria, în contextul războiului civil din anii 1990, preferând să moară ucişi de fundamentaliştii islamici, decât să-şi abandoneze enoriaşii. Puternic şi emoţionant.

Meritau în schimb alte filme să fie în competiţie, de exemplu adorabilul Chantrapas al lui Otar Iosseliani. Dar la Cannes, din păcate, totul e politizat, de la selecţie la premii.

Palmaresul competiţiei oficiale

Palme d’Or: Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, regia Apichatpong Weerasethakul (Thailanda);
Marele Premiu: Des hommes et des dieux, regia Xavier Beauvois;
Premiul de regie: Mathieu Amalric pentru Tournée;
Premiul Juriului: Un homme qui crie, regia Mahamat-Saleh Haroun;
Premiul de interpretare masculină (ex-æquo): Javier Bardem, în Biutiful, regia Alejandro González Iñárritu; Elio Germano, în La nostra vita, regia Daniele Luchetti;
Premiul de interpretare feminină: Juliette Binoche, în Copie conforme, regia Abbas Kiarostami;
Premiul pentru scenariu: Lee Chang-dong (Coreea de Sud) pentru Poetry. //