Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
28.04.2005

Bucurestiul Cultural, nr. 8+9, 26 aprilie-2 mai 2005

 

958 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Inainte de 90, lumea literara distribuia valorile pe rafturi solide, criteriului estetic (pastrat cu solidaritate de criticii literari aflati "de partea aceleiasi baricade") adaugandu-i-se mici concesii pe o dubla interpretare a criteriului politic (oficial si anti-oficial).
Ce s-a intamplat in urmatorii 15 ani? Cata legatura are incrancenarea infruntarilor din spatiul cultural actual cu succesul literar al fiecaruia dintre cei prezenti in arena? Asistam la razboaie culturale cu platforma ideologica si estetica sau la ciocnire de vanitati si interese economice? Putem creste prin interventii publicistice solidaritatea unui corp profesional, aflat in convulsii interne, de 15 ani incoace (convulsii care nu au dat la o parte impostorii si amatorii, nici nu au sprijinit un set de valori, ci doar au polarizat lumea literara pe criterii politice ori generationiste, reorientand-o spre o infruntare de retele si spre o scadere a statutului de scriitor)?
Am incercat sa raspundem la aceste intrebari ce plutesc in aer. Un demers asemanator a intreprins, recent, revista Echinox, dar numai pentru ultimii 4 ani. Noi, insa, incercam sa cuprindem intreaga perioada de libertate, solicitand opinia criticilor literari, in asa fel incat sa acoperim intreg spatiul literar - geografic sau generationist.
Desi cei carora ne-am adresat ne-au raspuns, in general, cu promptitudine si seriozitate, am incercat sa detensionam putin atmosfera printr-o formula de joc: de la "mutatia valorilor estetice" am trecut la "bursa de valori literare". In fiecare numar din Bucurestiul Cultural vom cuantifica rezultatul opiniilor criticilor literari din numarul anterior, astfel incat bursa va urca si va cobori, miscata de impulsuri subiective care se vor sustine, corecta sau anihila prin impulsurile ulterioare, la fel de subiective.
Din setul nostru de intrebari lipseste dramaturgia, care merita o tratare separata. Fireste, lumea literara este totdeauna un camp vibrant de vanitati si interese, nu o rezervatie de ingeri. Credem insa ca in acest moment viata literara romaneasca este o zona intens poluata, in care Bursa noastra de valori se straduieste sa limpezeasca putin atmosfera prin transparenta.
"Cotatiile" sunt la fel de imprevizibile pentru noi ca si pentru cei ce participa activ sau pentru cei care ne urmaresc.

 

Gabriela Adamesteanu

 

Un monument friabil (II)

 

Merite si loc de mai bine
Secolul al XIX-lea e tratat sub nivelul dictionarului de la Iasi; parte din articole (intre multe altele: cele despre Carlova, Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, G. Baritiu, I.L. Caragiale, I. Codru-Dragusanu, P.P. Carp, Delavrancea, Cosbuc, Dobrogeanu-Gherea, Traian Demetrescu) sunt reluate, cu mici modificari si, eventual, prescurtate proportional; multe "intrari" nu mai apar. Pierderile sunt uneori regretabile: de ce, de pilda, Ermiona Asachi si nu si Leon? Perspectiva critica nu a fost decat prea arareori actualizata. I. Budai Deleanu e tratat de catre C. Paiu intr-un articol de doar doua pagini, datat ca abordare; in aceasta privinta, profesorul Mircea Anghelescu a spus ce era de spus in Cuvintul…). Salutara e in schimb "recuperarea" Dorei DIstria. La fel - prezentarea principalelor cafenele literare din epoca, a unor figuri precum Al. Bogdan-Pitesti s.a. Articolele despre literatura fin de siecle sau despre "clasicii" interbelicului sunt serioase. E adevarat: unii scriitori nu par a fi incaput pe maini potrivite. E cazul lui G. Calinescu, prezentat constiincios dar datat - mai ales in privinta prozei - de catre Al. Sandulescu. Excelente sunt articolele despre Dimitrie Cantemir (Elvira Sorohan), asociatia & revista Criterion (Gabriela Omat), Emil Botta (V. Durnea), Serban Cioculescu (E. Simion), I. Creanga (regretatul Valeriu Cristea); laudabile (re)considerarile lui H. Bonciu (Stanuta Cretu), Dana Dumitriu si Iordan Chimet (Roxana Sorescu), Mihail Avramescu (Rodica Draghincescu), Alice Calugaru (Sebastian Dragulanescu) etc.
Articolele despre Avangarda, Dadaism, Constructivism sunt insa pline de inexactitati; un exemplu: "Cu Integral, radicalismul primei faze se domoleste si a. capata o exprimare teoretica mai clara, ceea ce determina impunerea rapida a revistei in peisajul literar al momentului". Textul despre Dadaism e doar despre... Tzara (nimic despre complexitatea europeana a curentului) si despre avangarda romaneasca in genere (nimic insa despre singura noastra revista dadaista, 75 HP), plin de generalitati prolixe si confuzii conceptuale. Declarat "exterior dezvoltarii constiintei estetice romanesti", dadaismul e justificabil, in opinia autorului (C. Trandafir), prin "doar doua circumstante atenuante" de ordin local, intre care… "trairismul" interbelic (!), desi Dada apare in 1916 in Elvetia si dureaza pana in 1921… Nu am gasit nimic despre revista Chemarea (1915) a lui Ion Vinea si Tristan Tzara. Aflam insa ca revista unu ar fi aparut si in 1935 (!), ca avangardistul Geo Bogza e un autor inferior celui de la Cartea Oltului incoace (desi perspectiva critica s-a modificat de ceva vreme), ca Ion Vinea a fost un "radical" intre avangardisti... Bune sunt in schimb articolul despre Contimporanul lui Vinea si Iancu, despre Grigore Cugler si Stefan Baciu.

 

Eufemizarea angajarilor totalitare
De acord: biograficul nu-si are locul intr-un asemenea dictionar decat la modul minimal (desi la unii scriitori sunt consemnate si date biografice irelevante); de acord, nu e cazul sa fie comentate volumele de maculatura propagandistica ale diviziilor de autori inregimentati. Dar de ce sa nu fie macar consemnate? Intr-un dictionar "general" informatia ar fi trebuit sa primeze asupra criticii literare; or, nu se intampla deloc asa. Este, oricum, deceptionant sa citesti articolele despre, sa zicem, I.D. Balan sau Ion Brad, mostre stangace de ascundere a "gunoiului" politic sub covorul esteticului. Exista si o diferenta de tratament intre cazul angajarilor partinice ale unor autori "neprieteni" si cel al apropiatilor…
Strategia eufemizarii politicului prin cultural si estetic priveste insa si extrema dreapta interbelica. Despre un A.C. Cuza ni se spune ca "s-a tinut la distanta de Miscarea Legionara" (pe care "a inspirat-o"); nici un cuvant despre "calitatea" sa de principal ideolog antisemit, mai radical decat Capitanul; imaginea dominanta a batranului academician e cea de parodist... Referirile la revistele legionare Porunca vremii, Axa sau Sfarma piatra sunt atat de eufemistice incat un necunoscator ar putea crede ca era o publicatie onorabila. In general, angajamentele legionare sunt pudic minimalizate. Cum spuneam, gradul de credibilitate al dictionarului scade cu cat ne apropiem de nisipurile miscatoare ale actualitatii si de controversele ideo-etico-estetice postbelice: daca pana in interbelic "pagubele colaterale" se incadreaza intr-o marja rezonabila, in privinta literaturii de dupa 1947 partizanatele tind sa scape de sub control (poate cu exceptia controlului exercitat discret prin ajustari "apolitice" menite sa canalizeze pe fagasul dorit cursul tot mai malos al "raului" literaturii romane…). Sigur, acolo unde exista un anume consens critic asupra scriitorilor postbelici, lucrurile functioneaza (relativ) normal.

 

Partizanate
O dimensiune laudabila a DGLR este recuperarea diasporei, a autorilor si publicatiilor de limba romana din afara tarii, a romanistilor si traducatorilor straini, a publicatiilor locale, a asociatiilor si organizatiilor scriitoricesti, a revistelor exilului si diasporei, a literaturii basarabene. Exista insa si un revers al medaliei, vadit bunaoara in conservatorismul patent al articolelor despre literatura basarabeana contemporana, bagatelizata de echipa acad. Mihai Cimpoi (D. Crudu si alti colegi de generatie "binemerita" doar cateva randuri, iar Tamara Caraus nici o mentiune, in vreme ce traditionalistii cu valoare strict "istorica" isi aloca partea leului). Nici "criticii demisionari" ai DGLR nu exceleaza intodeauna prin obiectivitate. Admirator declarat al marilor proiecte "constructive", Dan C. Mihailescu da curs, uneori, umorii pamfletare a foiletonistului. Intr-un articol de doar doua pagini, criticul se rafuieste cu o buna parte a operei lui Mircea Cartarescu (un mare nedreptatit al acestui dictionar; prin comparatie, Ion Baiesu, tratat de E. Simion, beneficiaza de un spatiu de doua ori mai mare, chiar si N. Batzaria intrecandu-l in aceasta privinta pe autorul Levantului!). Sorin Antohi se bucura, din partea aceluiasi, de o atentie egala cu eseistica lui Cristian Badilita, iar textul despre Radu Cosasu nu e decat un crochiu pe care acest prozator remarcabil nu-l merita. N. Crevedia (discutat de C. Trandafir) beneficiaza de doua pagini mari, late si elogioase. Un articol jenant, semnat de Dumitru Vladut, despre grafomanul banatean Nicolae Danciu Petniceanu intrece in dimensiuni (o pagina, mai mult decat cele despre Radu Cosasu si Gh. Craciun) pe cele despre Arsavir Acterian sau Alice Botez; spatiul acordat lui Ion Cristoiu (o pagina!) nu se justifica, valoric, in nici un fel. Las la o parte amabilitatile despre poetastri precum Vasile Bardan; exemplele ar putea continua la nesfarsit. Nu pot sa trec insa peste encomionul aiuritor dedicat lui Daniel Cristea-Enache (autor al unui bun articol despre Ion Barbu) de catre colegul Nicolae Barna de la Caiete critice. Desi tanarul critic publicase la data elaborarii articolului doar un volum de cronici, cele doua pagini de un partizanat hiperbolic depasesc spatiul acordat unor Sorin Antohi, Ovidiu Cotrus, Sorin Alexandrescu si I.P. Culianu.
Putem intelege prezentarea (excesiv de) extinsa a unei reviste precum Caiete critice ale carei merite, mai ales inainte de 1989, dar si in primii ani de dupa 1990, sunt importante. Este insa regretabila tratarea sumar-amatoristica a unor reviste gen Contrapunct sau Contrafort (recenzate de Oana Soare si, respectiv, Liliana Corobca) in articole de dimensiuni egale celor consacrate unor publicatii precum Baricada sau Axioma din Ploiesti. La fel, expedierea Dilemei intr-un articolas de Mihai Iovanel, unde jumatate din text taxeaza "cazul Eminescu" in aceiasi termeni ca, altadata, E. Simion. Sau discutarea, pe jumatate din spatiul acordat de R. Draghincescu lui T.O. Bobe, a articolului despre Eminescu din acelasi controversat numar dilematic... Sau vestejirea caricaturala a unui volum precum Modernitatea ultima al lui Caius Dobrescu, e drept, acid la adresa generatiei 60.

 

Cateva concluzii provizorii
Judecand dupa ponderea acordata fiecarui autor sau publicatii in parte, este greu sa desprinzi o ierarhie credibila din paginile DGLR: prea multe mediocritati tratate "pe larg", prea multi autori de valoare expediati sau subevaluati. In privinta literaturii postbelice, putem vorbi chiar de o subtila tentativa de confiscare canonica in beneficiul gruparii de la Caiete critice. Altfel, hibele de ansamblu sunt: eterogenitate; neconcordante metodologice (articole monografice alternand cu articole axate pe cate una-doua scrieri reprezentative); bagatelizari ale angajamentelor totalitare, cu pierderi importante in planul informatiei cultural-istorice; discrepante calitative in tratarea autorilor si temelor; abordari datate, partizanate si subiectivisme excesive. Las la o parte "politica" dupa care par alcatuite, in destule cazuri, listele de repere bibliografice. Cred ca autorii s-au cam grabit publicand acest dictionar; anuntata revizuire nu va aduce - ma tem - prea multe imbunatatiri. O asteptam, oricum, odata cu celelalte volume anuntate. In concluzie (provizorie): un proiect ambitios, indubitabil un instrument de lucru util, meritoriu in multe privinte, dar si cu neajunsuri importante. Un monument friabil, de consultat cu precautie.

 

Paul Cernat

 

Interviu cu ALEXANDRU VONA
La sfarsitul razboiului am inteles ca mai eram in viata din pura intamplare

 

In martie 1997 am avut o bursa de documentare despre institutiile europene la Bruxelles si Strasbourg. La sfarsitul celor doua saptamani, puteam vizita doua tari din UE. Una dintre cele alese a fost Franta, unde, pe langa programul obligatoriu, am inregistrat, ca totdeauna cand eram "afara", interviuri si discutii cu personalitati ale exilului romanesc. Singurul ramas nepublicat a fost cel cu Alexandru Vona, pentru ca, asa cum se si vede, nu se baza pe o documentatie solida; la data aceea nu citisem romanul Ferestre zidite si nu eram constienta ca Alexandru Vona devenise, la sfarsitul unei vieti lungi, unul dintre cei mai apreciati scriitori romani in strainatate. Desi am amanat sa public interviul, pentru ca mi-era teama ca era "depasit", l-am pastrat ca, la o alta ocazie, sa fie revazut de autor. Cand am trecut din nou prin Paris, peste 7 ani, venind de la rezidenta de scriitori din Saint-Nazaire, i-am facut o vizita lui Alexandru Vona, in casa sa din Neuilly. Fotografiile care intovarasesc interviul sunt poate ultimele care i-au fost facute. Am stat de vorba cateva ore. M-a intrebat ce face Monica Lovinescu, in momentul acela internata in spital intr-o stare grava, dar mai ales mi-a vorbit despre succesul romanului sau in Germania si mai ales Italia. A citit cu atentie interviul si mi-a spus, dezamagit: "in acest interviu nu apar ca scriitor aproape deloc". "Asa este", am marturisit, "dar nu citisem la vremea aceea cartea dvs.". Era foarte prietenos, am vorbit despre literatura, despre cunostinte comune. L-am rugat sa se mai gandeasca in privinta interviului, dar si dupa cateva zile raspunsul sau a fost tot negativ in privinta publicarii lui. M-a mai sunat o data sa ma cheme sa stam din nou de vorba, dar din nefericire eram deja in ajunul intoarcerii in tara. Il am inca foarte viu in ochi pe Alexandru Vona, si vestea mortii sale, peste cateva luni, m-a mahnit ca o pierdere personala. Distrusesem copia interviului, dar, dupa moartea sa, mai multe persoane in care am incredere m-au sfatuit sa-l public. Faptul ca el fusese pastrat totusi de colegii mei, desi rugasem sa fie distrus, m-a decis definitiv. Exista un destin al textelor, la fel de straniu si contorsionat ca si cel al oamenilor. (Gabriela Adamesteanu)

 

In ce an a reaparut in Romania romanul dvs. Ferestrele zidite?
Romanul a aparut in Romania in octombrie-noiembrie 1993.
Si cand ati luat Premiul Uniunii Latine*?
Premiul l-am luat in decembrie 95. Intre timp, romanul fusese tradus in franceza si publicat la editura Actes Sud si comisia care se ocupase de premiere cunoscuse romanul in traducerea franceza. Premiul se da o data pe an. Pentru ca sa poti concura trebuie sa apartii uneia dintre cele 33 de tari considerate, pe planul limbii, de origine latina. Asta merge din America de Sud prin Canada, Franta, Italia, Spania pana in Filipine. Premiul este acordat de o comisie importanta, alcatuita dine 90 de persoane. Printre premianti au fost foarte mari scriitori francezi si pentru premiul acesta, de pilda, Brazilia il prezentase atunci pe Jorge Amado, Franta il prezentase pe Serge Rezvani. E foarte curios, premiul este mult mai putin cunoscut in Franta decat in Spania si in Italia. Dupa decernarea premiului, am fost primit la Roma in mod absolut extraordinar, la receptie la presedintia Consiliului, 60 de persoane invitate...
Cine v-a facut traducerea in franceza? Ati facut-o dumneavoastra?
Nu. Traducerea a fost absolut admirabila, facuta de traducatorul lui Eliade si al lui Cioran, care se cheama Alain Paruit. Partea ciudata in legatura cu cartea asta este ca, de la un capat intr-altul, nu numai ca a scapat controlului meu, dar n-a fost niciodata initiata de mine, eu sunt total incapabil sa ma bat pentru ceva. Nu e in firea mea. Ferestrele zidite a aparut in Franta fara ca eu sa fi dat... Intr-o zi am primit o scrisoare semnata de doamna Irina Mavrodin, care-mi spunea - ea in clipa aceea era in sudul Frantei, la Arles - ca a primit cartea trimisa de cineva din tara, dar nu-si mai aducea aminte cine, care i-a spus ca e o carte interesanta, si a fost atat de entuziasmata, ca voia cu orice pret sa o traduca si sa o publice la Actes Sud. Si pana la urma, cateva zile mai tarziu, tot printr-o intamplare cu totul neasteptata, am putut sa o intalnesc la Paris, vorbind cu o prietena din Paris care e romanca si pe care n-o vazusem de douazeci de ani si mai bine, deci era o intamplare ciudata s-o intalnesc si sa-mi spuna: "Stii ca am o vizita, doamna Mavrodin, care sta doua zile la Paris. Cred ca ar vrea sa te cunoasca". Atunci am cunoscut-o pe Irina Mavrodin**. Cartea a fost purtata de noroc, de sansa, exact cum sansa fusese daramata cu 45 de ani in urma, cand am venit la Paris.
Atunci cum a fost?
Atunci voiam sa continuu o cariera de scriitor. M-a ajutat enorm Eliade, cand Eliade imi aranja o intalnire cu cineva, reuseam in sfarsit sa spun ce nu trebuia spus.
Eliade era atunci deja lansat?
Asta se petrecea prin 50 si Mircea Eliade era deja cunoscut ca om de stiinta. Cartea lui importanta scrisa la Paris, Nopti de Sanziene, nu aparuse inca. De altfel, cred ca n-a fost un succes.
Sa revenim la Ferestrele zidite si la succesul international al acestei carti.
Editorul, Hubert Nyssen, m-a rugat sa-i dau dreptul de a vinde traducerea peste tot. Si a avut imediat contractul cu Germania, contractul cu Olanda. A fost vanduta in Spania. Unul dintre membrii juriului care mi-a acordat premiul, care e unul dintre cei mai mari scriitori din America de Sud, pe care il cheama Alvaro Mutis, scriitor columbian traind in Mexic, pe care l-am intalnit la Roma cand am luat premiul si l-am revazut pe urma la Paris, s-a propus el insusi sa faca o prefata. Au scris lucruri absolut delirante despre romanul meu in presa italiana si in presa spaniola, cu mult mai mult decat in presa franceza. Pentru un motiv foarte curios, de altfel. A fost o tentativa de recuperare din partea Spaniei.
De recuperare a ce?
Eu sunt de origine spaniola... Este singurul lucru clar din ideea pe care mi-o fac despre radacinile mele. Nu ma simt deloc evreu, pentru ca vin dintr-o familie care e o familie de marani, au fost evrei, au devenit crestini, au trait sute de ani crestini, s-au casatorit cu familii spaniole, catolice, au plecat pe urma si au trait in tari musulmane, dar in care nu erau evrei, deci nu se casatoreau decat intre ei. Si pe urma au avut ramuri care au trait in Romania, acum doua-trei sute de ani, ceea ce oamenii nu prea stiu. Parintii mei sunt nascuti in Bulgaria, au trait in Italia si au venit din Italia in Romania. Deci eu am invatat romaneste la 8-9 ani.
Cam in ce an ati venit?
Eu sunt nascut in tara, in 1922. Traiam intr-o casa in care existau rude care vorbeau romaneste, dar ceilalti nu stiau o vorba. M-au trimis intr-o scoala catolica, la Sfantul Andrei, unde am inceput prin a face catehismul cu copiii catolici. Pe urma am fost bolnav, m-au scos din scoala asta, mi-am preparat examenele cu o profesoara care era un fel de ruda indepartata, dar dintr-o ramura romaneasca. De la ea am invatat sa vorbesc romaneste. In clasa a IV-a am fost la Mantuleasa, care era scoala lui Eliade. Foarte curios, pentru ca Eliade a fost la Mantuleasa si la Spiru Haret, si eu am fost la Mantuleasa si la Spiru Haret, Eliade scria la Vremea si eu eram lectorul Vremii.
Eliade era mai mare decat dumneavoastra.
Da, mult mai mare. Cu 15 ani.
Ce publicatie era Vremea?
Vremea era un hebdomadar literar si politic, traditionalist, dar in acelasi timp traditionalist pe planul anumitor optiuni culturale, interesat de esoterism. Din pacate, foarte atent si cu multa simpatie pentru miscarea legionara si fascismele europene.
Ce perioada era aceea cand scria Eliade acolo si cand dvs. il citeati?
In 36-37, asa il situez eu. Cand eu am venit la Paris, am venit cu recomandatie din partea lui Petru Comarnescu, pentru cei mai buni prieteni ai lui, adica Cioran, Ionesco, Eliade.
Ce an era?
Cand am plecat din tara? Era sfarsitul lui 47.
Se putea pleca inca legal?
Eu nu eram roman, eram spaniol.
Am inteles. Deci ati fi putut pleca fara probleme.
Eram spaniol si bunicul meu fusese consulul Spaniei, era foarte greu sa-l impiedici sa plece. Partea curioasa e ca pe vapor, in drum spre Neapole, am cunoscut o familie romaneasca care era constituita din doamna Sendrea, sotia unui general care cred ca nu mai traia, doamna Ionel Perlea si sora ei, care va deveni Christinel Eliade.
Cum era Christinel?
Era o femeie fermecatoare de vreo 30 de ani. Eliade a cunoscut-o cateva luni mai tarziu. Pe urma nu i-am mai vazut, pentru ca parintii mei au ramas catva timp in Italia si eu am venit la Paris.
Ati plecat pentru ca v-ati dat seama ca se schimba in tara ceva esential?
Am plecat pentru ca, dupa anii de razboi, in care trebuie sa recunosc ca personal n-am avut nimic de suferit pentru ca nu am cazut in cadrul legilor rasiale (am putut sa ma inscriu la Politehnica, sa trec concursul, sa-mi fac studiile mele obisnuite), dar la sfarsitul razboiului am inteles ca, de fapt, daca mai eram in viata era o pura intamplare. Trebuie sa va spun totusi ca, in noaptea ingrozitoare cand legionarii s-au raspandit prin oras si au cautat victime, am fost si noi printre cei cautati.
In ianuarie 40?
In ianuarie 40 au venit sa ne caute. Daca ne-ar fi gasit, nu stiu ce s-ar fi intamplat.
Deci va aveau pe o lista?
Da. Dar prin nu stiu ce miracol, un cumnat al tatalui meu a fost informat ca va fi ceva de acest gen, si atunci ne-am instalat in casa bunicului meu, care era pe str. Olanda, in fata Ambasadei spaniole. Si au venit, ne-au cautat, dar nu ne-au gasit. Deci, am avut totusi impresia la sfarsitul razboiului, cand s-a aflat tot ce s-a petrecut in Europa, ca scapasem intr-un mod oarecum miraculos. Si cand a inceput prigoana burghezilor, n-am vrut sa reincepem sa intram intr-un ciclu de genul acesta. Eu, de fapt, n-am intervenit catusi de putin in decizia asta. A fost iarasi o intamplare curioasa. Una dintre matusile mele, care locuia la Bucuresti, era casatorita cu un englez. Ea locuia la Bucuresti fiindca, la inceputul razboiului, in loc sa se intoarca in Anglia, era oarecum despartita de sotul ei, ramasese la Bucuresti. Insa cand s-au reluat relatiile cu Anglia, avea relatii privilegiate cu Ambasada engleza si insarcinatul cu afaceri al Angliei, care era prieten cu bunicul meu, il informase ca asa-zisii Aliati ai nostri nu vor face nimic ca sa salveze Romania, in 47, ca nu vor interveni si ca Romania va aluneca in zona ruseasca. Atunci bunicul meu, care era un om destul de important pe plan economic, a negociat plecarea familiei si am plecat.
Avea acelasi nume cu al dumneavoastra?
Nu. In scoala romaneasca eram inscris cu numele Albert Samuel. Dar de fapt numele de tata nu e Samuel, e Bejar, e un nume spaniol (se citeste Behar). Probabil ca, la un moment dat, cand au redevenit evrei, ai mei si-au adaugat un nume evreiesc. Deci, mormintele in regiunea in care sunt cele mai multe morminte din familie, sunt zece generatii din familia mea inmormantate in Balcani, sunt sub numele Bejar. Astfel incat numele meu este Bejar Samuel.
Si Alexandru Vona e pseudonim?
Nu complet. Dar chestia asta cred ca nu prezinta interes pentru romani.
Nu poti sa stii.
Dupa legea spaniola, porti numele tatalui si al mamei. Numele de familie al mamei era Mayr sau Mayor, numele vechi spaniol. Dar aici suntem cu sute de ani in urma. Oamenii din familia mea in secolul al XIX-lea traiesc in Bulgaria, la Rusciuc, si la un moment dat Bulgaria devine un regat liber si are un rege de origine germana. Si atunci strabunicul meu isi schimba numele din Mayor in Mayer, deci ia un nume nemtesc, ceea ce face ca numele meu, inscris in actele romanesti de nastere, e Alberto Enrique Samuel y Mayer. Cand de fapt numele ar trebui sa fie Alberto Enrique Bejar y Mayor. In presa spaniola apare sub numele Bejar y Mayor, care e un nume cu totul spaniolesc. M-ati intrebat ce e cu Vona. Asta e si mai ciudat. Eu am publicat un volum de versuri, la 14 ani, la editura Cartea de Aur. Eram cel mai tanar poet publicat, in 1936. Ca sa fiu foarte sincer, nu eram preocupat de chestia asta, dar stiam ca exista mici accese de antisemitism violent in clasa de liceu in care ma aflam. Partea curioasa e ca cetateanul care era cel mai turbulent fusese un foarte bun prieten al meu...,br> Vreti sa nu inregistram? Va trimit interviul sa-l vedeti.
Chestia aceea v-o povestesc, pentru ca are urmari pana in ziua de azi.
Atunci haideti sa inregistram, e interesant.
Eram intr-o clasa cu Dinu Pillat, cu Vlad Cunescu...
La Spiru Haret?
La Spiru Haret. Si, intre altii, eram coleg cu un tanar pe care n-am sa-l numesc, care era de origine franceza, purta un nume francez si avea un tata foarte inalt demnitar roman. Fusesem foarte prieteni si subit mi-a intors spatele si mi-a spus lucruri ingrozitoare - devenise legionar, pe la 14-15 ani. Poate ca aceasta a fost una din cauzele pentru care n-am vrut sa public atunci sub numele de Albert Samuel. Si, cum aveam in familie o suma de ramuri... La evreii de origine spaniola exista o manie aproape heraldica, existau stramosi care au fost innobilati si deci stiam ca una din ramurile care urcau cel mai departe in Spania se numea Navon. E o familie care apare in documentele spaniole din secolul XIII - dar poate ca nu e aceeasi. Si familia asta reapare la Venetia, la Ragusa, la Constantinopole si in Moldova in 1600. Strabunica mea era nascuta Navon.
Navon?
Da.
Dar asta nu e Vona!
Ei, da, am intors numele pe dos. L-am intors pe dos, dintr-un motiv foarte caraghios, pentru ca dintre cei care traiau in sec. XVIII in Imperiul Otoman unii fusesera cabalisti si atunci mi s-a parut amuzant sa ma joc cu numele lor, stii, e o chestie complet copilareasca. Ma intorc la momentul despre care povesteam, cu colegul meu, in sfarsit, m-a batut ingrozitor, a incercat sa ma stranga de gat... Am aflat ca pe urma a devenit comunist, destul de important. Si dupa ce cartea mea a aparut, am primit o scrisoare absolut fermecatoare de la el, nu mai traieste in tara. Nu ne-am mai vazut, dar din cand in cand trece prin Paris si-mi telefoneaza de la aeroport.
Isi aminteste acel episod?
Cu siguranta da.
Nu mai vorbiti despre el?
Nu, dar eu i-am scris o scrisoare in care i-am spus ca nu simt nici un fel de amaraciune, de marginalizare, pentru momentul de atunci, am reusit sa-mi termin liceul, sa trec in facultate.
Ce facultate ati facut?
Politehnica.
Nu era o atmosfera...?
Evreii nu erau acceptati.
In nici o facultate?
In nici o facultate, nici la Politehnica, nicaieri. Dar noi nu eram considerati numai straini. Ambasada spaniola ne daduse un document straniu care, pana la urma, acum, ca am citit mult despre subiectul asta in legatura cu originile evreilor din Spania, ne daduse un document ca suntem de origine etnica ariana. Ceea ce...
Asta o facea in mod curent Ambasada Spaniei?
Asta a facut Ambasada Spaniei in Romania. Asta e motivul pentru care eu am putut sa ma inscriu la Politehnica si sa nu fiu respins. Eu nici nu stiam ca exista premiul asta. N-aveam cea mai vaga idee. Intr-o zi mi-a telefonat ambasadorul Romaniei la UNESCO, pe care nu-l cunosteam, si m-a intrebat daca as accepta sa prezinte cartea mea pentru concurs. I-am spus ca nu cunosc concursul, mi-a explicat despre ce este vorba si mi-a spus: "Nu va ingrijorati, aveti foarte putine sanse sa aveti premiul". Am intrebat de ce s-a oferit sa aleaga cartea asta si nu alta. A fost asa de surprins... Am acceptat si practic nu l-am vazut pana la premiu. L-am vazut cand am luat premiul la Roma. Dar in timpul acesta in cateva randuri am vorbit la telefon. Mi-a cerut niste documente de care avea nevoie, cartea a aparut, dar avea nevoie de criticile aparute in tara. Si printre documentele pe care i le-am dat erau anumite documente in care vorbeam de originile mele... Ma intreb daca, de fapt, n-a fost numai faptul ca volumul ar fi placut comisiei, pentru ca e o comisie in care erau foarte multi...
E o comisie majoritar hispanica?
E hispanica, cu toate ca si delegatia spaniola, si delegatia portugheza aveau un candidat.
Asta este! Deci nu va puteti gandi asa de simplu.
Poate ca nu. Dar totusi trebuie sa spun ca, atunci cand am sosit la Roma, am fost extraordinar de bine primit de Ambasada romaneasca, de atasatul cultural, adjunctul, ambasadorul. Foarte amabil ambasadorul Romaniei la Roma. L-am cunoscut mai bine pe d-l Dan Haulica, il cunoasteti...?
Da, sigur, mai ales dupa nume; personal, nu.
Este un om extraordinar de cultivat. Trebuie sa va spun ca e impresionant, pentru ca aproape pe orice subiect te asculta, iti si raspunde. Si, cand iti raspunde, iti dai seama ca el cunoaste de zece ori mai mult decat tine, care ai orientat conversatia spre subiectul respectiv. Si la Roma erau delegati italieni si delegati spanioli, iar delegatii spanioli imi cereau sa vorbesc spaniola. Deci, am avut impresia ca am fost oarecum recupéré par un français, qui nest pas le mien.
Inteleg.
Cand a aparut editia romaneasca eram bolnav si nu eram deloc convins ca va sa apara. Mi-am spus ca daca o citesc n-o sa-mi placa. Deci n-am citit-o. Nu numai ca n-am citit-o, nici macar corecturile in spalturi nu le-am facut. Asta din motive fizice, eram in spital. Deci, n-am citit cartea decat dupa ce a aparut si atunci mi-am dat seama ca, daca m-as fi gandit sa o citesc inainte, erau anumite lucruri pe care le-as fi schimbat. Nu schimbari de structura, dar anumite lucruri prea greoaie si care... as fi intrat putin cu foarfeca in carte. Treaba asta am facut-o inainte sa apara in limba franceza.
Foarte bine.
Si atunci, imi pun intrebarea urmatoare: nu cumva cartea, care a fost trasa numai in 2.000 sau 3.000 de exemplare in Romania, ar trebui sa mai apara o data?
V-ar interesa asta, sa mai scoateti o data aceasta editie, care ar fi scurtata?
Da. Si despre lucrul acesta am vorbit cu Magdalena Popescu si am vorbit si cu Alain Paruit sa ma ajute, pentru ca el are toate documentele. Am lucrat doua-trei luni si Alain ar putea sa ma ajute sa fac treaba asta. Magdalena mi-a spus ca are probleme financiare acum si nu e de actualitate. Dar as fi putut sa fac apel la... Am numarul de lui de telefon.
Nu-mi e greu sa il gasesc. Deci este vorba de directorul editurii Dacia.

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu
Paris, aprilie 1997

 

Bursa de valori literare II (1990-2005)

 

LIVIU ANTONESEI
Erau de fapt doua canoane antedecembriste

 

1. Pai, mai intai, ar trebui sa vedem ce intelegem prin canonul antedecembrist si deja avem o problema, pentru ca erau de fapt doua! Unul "oficial", construit conform normelor de partid referitoare la realismul socialist, ulterior la umanismul socialist, deci cel sustinut nu doar de Scanteia, Era socialista, ci si de revistele aservite ideologic mai apasat, in anii 80, de consolidare a acestui canon, acestea fiind Saptamana, Luceafarul, Contemporanul, Flacara s.a., unele sub obladuirea CCES, altele totusi ale "independentei" Uniuni a Scriitorilor. Celalalt canon, mai apropiat totusi de unul relativ corect, poate fi definit drept "oficios" si a fost propus si sustinut de criticii estetizanti, de Romania literara si revistele afine, de vocile unor critici din exil precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Negoitescu, Gelu Ionescu, mai ales la postul de radio Europa Libera. Si aceasta ierarhie are doza sa de falsitate, fie si daca ne gandim ca numele autorilor din exil - de la Goma la Mihai Ursachi! - nu puteau fi utilizate la liber "pe intern". Dar lucrurile nu sunt asa simple, pentru ca aceste canoane se mai amestecau, nu doar in manualele scolare si cursurile universitare - suporturile oricarui canon -, ci si in practica literara efectiva - prea multi scriau cu doua cerneluri, prea multi, chiar daca scriau cu o singura cerneala, acceptau sa cautioneze politica - nu doar culturala - oficiala, prin functii bine situate in ierarhia de partid si de stat. De cei care scriau si cu a treia cerneala rapoarte la Secu, nici nu mai vorbesc! Ei, bine, dupa 1989, nu s-au discutat niciodata serios aceste lucruri, cel putin nu dincolo de pamfletele ocazionale, si atunci despre ce schimbare de canon ar putea fi vorba!? Cel mult, putem socoti ca ele au continuat sa se perpetueze, uneori sa prinda chiar protuberante obeze, ca s-au mai adaugat niste nume. Nu vom putea discuta serios despre o schimbare de canon, desi am trecut printr-o revolutie politica!, pana cand nu vom analiza serios ce s-a intamplat in literatura aborigena intre 1948 si 1989. E interesant ca putinele aplicatii care s-au facut merg pe intervalul 1948-1964, 1965, probabil pentru ca, pentru perioada ulterioara, avem prea multi protagonisti inca in viata! Oricum, ca ipoteza de lucru, as avansa ideea ca, la mijlocul anilor 60, cand partidul a acceptat oarecum principiul autonomiei esteticului, acesta l-a inteles in sensul exclusivitatii acestuia, ceea ce scriitorii insisi au acceptat cu usurinta si usurare. Or, esteticul nu este intrutotul autonom, el are diverse grade de heteronomie. Orice opera contine un ghem de valori - estetice, morale, filosofice, religioase etc. -, iar atunci cand o discutam ca opera, ori qua opera in formula patapieviciana!, esteticul are primatul, nu si exclusivitatea. Dar acestea sunt lucruri prea complicate pentru mediocra noastra viata intelectuala, in care disputele sunt impartite intre ICR si alte sinecuri, nicidecum in jurul ideilor si faptelor, inclusiv literare, pe care acestea le genereaza, le sustin, le obstaculeaza.
2. Poezie - Radu Andriescu, Mihai Galatanu, Constantin Acosmei, Galaicu-Paun, Mihai Vakulovski, Letitia Ilea.
Proza fictionala sau/si nonfictionala - Radu Aldulescu, Daniel Banulescu, Petru Cimpoiesu, Ionut Chiva, Ioana Bradea.
Jurnale - memorii - Mircea Eliade, Paul Goma, Radu Ioanid, Gabriel Andreescu, Matei Calinescu - toti recuperati din exil si/sau disidenta.
Eseuri - Dan Petrescu, Luca Pitu, Andrei Cornea, Sorin Antohi, Ruxandra Cesereanu. Critica literara - Costi Rogozanu, Luminita Marcu, Gabriela Gavril, Carmen Musat, Daniel Cristea-Enache.
3. Banuiesc ca, aici, va referiti la canon! Daca da, au iesit, har Cerului!, Paul Anghel, Adrian Paunescu, Ion Lancranjan, Dinu Sararu, Mihai Ungheanu s.a. Au iesit, din cauza pendularii intre canoane, ceea ce e regretabil, si Eugen Barbu, D.R. Popescu ori George Balaita. Probabil, vor cunoaste, macar unii dintre ei, iertarea timpului! A intrat Goma, au intrat Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, au reintrat Mihai Ursachi, Dumitru Tepeneag, Ion Negoitescu, Matei Visniec etc., ceea ce e excelent. A reintrat si stalinistul convertit la credinta, de altfel talentat, dar care a turnat ceva pe talentul sau, Petru Dumitriu, ceea ce reprezinta un accident ce se poate repara in anii ce vin, ori ca se va face deliberat ori nu, revizuirea canonului!

 

TANIA RADU
Canonadele schimbarii de canon

 

De cateva luni, mi se pare evident ca nu mai inotam in aceeasi apa. S-a incheiat un ciclu, pe toate planurile. Politic, in primul rand, si cultural, in consecinta oarecum. Am depasit, de pilda, retorica anticomunista. Pe aceasta tema, reactia cea mai frecventa, mai ales cand e vorba de oameni sub patruzeci de ani, e privirea "ca prin sticla". Tema nu mai misca, nu mai incoloneaza, nu mai convinge, a devenit abstractiune, lectie de manual. Ultimul strigat a fost cel al generatiei lui Paul Cernat, Ioan Stanomir, Ion Manolescu si Angelo Mitchievici (O lume disparuta). Urmeaza detasarea de aceasta experienta, cu tendinta spre literaturizarea ei (vezi cartile lui Gabriel Chifu sau Catalin Dorian Florescu, ambele aparute la Polirom). Resursele contestatoare ale tinerei generatii de scriitori sunt deja confiscate de batalia cu prezentul, mult mai motivanta pentru ei. Iar aici, daca ramanem in planul eticii, nu anticomunismul, nu antisecurismul mai spun ceva, ci, poate, "anticoruptia". Ghilimelele semnaleaza trecerea difuza si confuza a unui laitmotiv politic si de presa in literatura si in morala literara. Literatura revoltata a douamiistilor creste tocmai pe haosul devastator al unei societati dezagregate, conduse oligarhic si producatoare de frustrari profunde la nivelul individului. Dar acest pericol exterior si global provoaca o reactie de regrupare in redute fortificate in graba, sub programe formulate in raspar si mai ales in contra curentului. Eterna batalie intre generatii este acum una cu generatiile deja acreditate ca grupare (optzecistii, paltinisenii, generatia 27) si ascunde altceva decat fiziologia oricarei innoiri (les anciens et les modernes, d. ex.). Ascunde conflictul major intre cultura de elite si cultura democratizata (a celor care nu se simt parte din elite). In aceasta tensiune, cultura "de masa" e, in mod paradoxal, complet lasata de izbeliste, la indemana prostului gust, a lipsei de criterii si estetice si morale, adica la indemana inculturii si a imposturii. Pe scurt: razboi foate partial, pe fondul unei anarhii globale.
De aici si directia schimbarilor de canon, care au loc pe doua paliere: unul natural, al decantarilor gustului public, celalalt condus dupa regulile manipularii. Suntem siliti sa constatam ca literatura aflata in topul oficial inainte de 89 a intrat de la sine in criogenie. Manualele de scoala o vehiculeaza inca inertial, in dezinteresul cvasi-unanim al elevilor si profesorilor. Peste cel putin 10-15 ani se va vedea cine a rezistat tratamentului. Nici D.R. Popescu, nici G. Balaita, nici A. Buzura, nici N. Breban, nici E. Barbu, nici chiar Marin Preda sau Petru Dumitriu nu mai dau insomnii criticilor literari. In zona inghetului au cazut chiar si scriitori mai putin rasfatati de ceausism (categoria Ileana Malancioiu, Mircea Ciobanu, Radu Cosasu), despre care se scrie foarte putin, ale caror aparitii sunt receptate respectuos si palid. Motivul e simplu: acum tunurile bat spre paltiniseni si spre optzecistii neortodocsi si neincolonati (Cartarescu in special), spre scriitorii de top, de succes, spre elita din care se deriva rapid cuvantul elitism, printr-un abuz logic deloc inocent.
In dezbaterile din presa culturala, selectia tintelor nu mai e nici ea inocenta, ci ascunde incercari constiente de a forta schimbarea canonului literar. Pe acest culoar inainteaza cu succes genul de campanii "boierii mintii". Este si singura zona a literarului care mai opereaza cu ideologie in clipa de fata. Bisturiul etic si ideologic cu care se inarmasera disputele literare in prima faza, anticomunista, de dupa 89, a fost de mult depus la muzeul de la Sighet.
Personal, nu dau mari sanse alchimiilor de ideologie, fie si literara. Ideologia si-a facut datoria si si-o face inclusiv dupa suspendarea de facto: prin varsarea iremediabila a culturii catre mase. In literatura, ceea ce va schimba radical canonul nu vor fi polemicile de revista, nici chiar cele de catedra, ci reactia publicului cititor si cumparator. Or, aici, Romania se gaseste in plin paradox. Cine are succes de public astazi la noi? Au reprezentantii elitei, "boierii mintii", si mai are subcultura, soap-ul pe hartie. Ambele zone au sanse sa modeleze in materia publicului lor, ramane de vazut in ce masura o vor si face.
Si elita, si subcultura sunt si vor fi egal contestate in afara criteriului cantitativ. Iar aici tendinta e spre sofism: elita se justifica prin succesul la public (oare numai prin asta?), ca si subcultura; subcultura nu raspunde criteriului calitativ, ergo, ambele sunt in afara criteriului calitativ. Din pacate, sub fiecare din dezbaterile gen "boierii mintii", e de regasit acest stereotip.
Dar sa nu complicam lucrurile inutil: canonul si-a modificat sensibil harta, fara sa ne aflam inca in fata unui nou canon. "Criogenia" care conserva o parte din literatura deceniilor ceausiste amana de fapt discutia despre sansa acesteia pe termen lung. S-au descarcat definitiv sau numai partial din copacul ierarhic productii gen Platon Pardau, D.R. Popescu (romancierul), Petre Salcudeanu, Adrian Paunescu. A palit cred iremediabil cota unor talente precum Gheorghe Pitut, Petre Hagiu, Cristian Simionescu, Ioan Alexandru, Alexandru Ivasiuc - pe care totusi istoria literara ii va conserva respectuos, pentru ca tin de humusul estetic al unei epoci. E limpede ca nu se va mai scrie niciodata in stilul lui Breban sau Balaita, dar vom avea o linie literara activa desprinsa din voga, restransa dar persistenta, a targovistenilor (Filip Florian, debutant recent la Polirom, este un bun exemplu, dar tot aici s-ar varsa si linia umoristilor-ironistilor ieseni, destul de usor raliabili posteritatii lui Costache Olareanu: Petru Cimpoesu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu). Nu s-a izbutit inca extirparea liniei Marin Preda, a liniei rurale din literatura, pe care critica optzecismului teoretic (I.B. Lefter, Gh. Craciun) ar dori-o inlocuita de un Radu Petrescu, de pilda, dupa cum prestanta lui Gellu Naum in ochii generatiilor mai tinere nu e neaparat formatoare, ci mai degraba justificata de putinatatea figurilor tutelare. Nici posteritatea lui Nichita Stanescu nu pare serios amenintata de disputele mai mult sau mai putin pamfletare din ultimii ani. In planul viu, inca in miscare, al literaturii, e limpede aparitia unei noi sensibilitati literare: agresiva si agresata, la nivelul limbajului si al viziunii deopotriva, vulnerabila afectiv, frecventand structurile de grup (cenacluri, grupari sub programe efemere, precum fracturismul), cultura de grup si cauzele minoritare (dramaturgia in mod expres). Cateva nume - nu neaparat din cele care ar ilustra tendintele de mai sus - imi spun deja destul: Veronica A. Cara, Radu Aldulescu, Ioana Bradea, Filip Florian (in proza) si cel putin un critic (rara avis, totusi): Marius Chivu.
Nu vor mai putea fi ocoliti de nici o ierarhizare corecta autori precum Gheorghe Craciun, Simona Popescu (ambii capabili sa faca scoala, la propriu si la figurat), dar si Felicia Mihali si Ioan Es. Pop (acesta din urma in poezie). Dar poezie citesc, de fapt, prea putin ca sa ma pot pronunta.
Eseul e inca in formare, revistele literare au reusit sa schimbe apa in acvariu: semnaturile sunt aproape peste tot foarte noi. Idei in dialog si Observator cultural sunt, probabil, cele doua publicatii care vor putea impune in scurt timp garnituri compacte si, evident, opozabile ca optiuni. Dilema veche este, cu semnaturile ei deja prestante, mai degraba o scoala pentru cititori decat o vitrina pentru eseisti. In provincie, la Timpul din Iasi se practica agresivitatea in siajul Observatorului cultural, in timp ce la Cluj, cu exceptii gen Tribuna, e privilegiat studiul de tip academic. Chiar si aici infuzia de destindere ludica a Ruxandrei Cesereanu la Echinox ar putea schimba curand ceva.
Pe scurt, printre canoniri si canonade, indiferent de calibrul armelor, vechiul canon nu sta prea bine.

 

HOREA POENAR
In realitate si din fericire valorile nu sunt fixe

 

1. O cultura sanatoasa se afla intr-o dinamica perpetua. Si nu e vorba aici doar de schimbarile de oameni. Ma refer in primul rand la schimbarile de paradigma, de poetica, de viziune. Situatia culturii romane prezinta insa un neajuns aparte. Exista o schisma de mentalitate vizibila intre ceea ce numesc "critica traditionala" si noile viziuni, evidenta mai ales din perpsectiva considerarii ideii de valoare. Sub influenta majora a societatii dinainte de 1989 (nociva si la nivelul intelectualilor mai ales indirect, pe nesimtite), s-a perpetuat o credinta in valori fixe, decise definitiv, in ierarhii stabile, perene. Scriitorii pastreaza (dintr-un orgoliu si o speranta intr-o masura ambele de inteles) mitul genialitatii, al majusculelor; publicul deplange absenta unui critic patern care sa ne ghideze, sa ne explice etc. In realitate si din fericire, valorile nu sunt fixe. Canonul e supus mereu unor modificari datorate noilor mentalitati, noilor moduri de receptare. Singura imagine valabila a istoriei culturii e intotdeauna si exclusiv cea vizibila din prezent. In cultura romaneasca exista insa un numar considerabil de intelectuali care refuza si chiar detesta acest adevar. Din pacate, printre ei se afla si unii dintre optzecisti; pana la urma, o schimbare prin tavalugul generatiei e in pericol de a fi doar o schimbare de oameni si pentru oameni, nu o schimbare a literaturii. Criticii traditionali incearca sa protejeze ierahiile "impuse" (mai precis, ierarhii promovate de grupuri de putere sau datorate influentei mediatice). Aceasta constatare nu e totusi ingrijoratoare in intregime. Da, din nefericire, un dialog fertil e rareori posibil, dar, pe de alta parte, timpul marginalizeaza oamenii, sterge puterea acestora si astfel matura si conceptiile depasite. Este ceea ce se intampla mai accentuat din 1989, comparativ cu deceniile de dinainte. Problema este ca o literatura noua e inteleasa si promovata de critici noi; revizuirile nu le pot face reprezentantii traditiei pentru ca, oricat de deschisi ar fi, ei apartin si gandesc in interiorul unor viziuni care sunt tot mai putin valabile.
Intr-o alta ordine de idei, nu trebuie neaparat sa domine o singura viziune, un singur tip de literatura. Ba chiar, in profunzime, niciodata nu se intampla acest lucru. Artistii autentici trebuie deseori analizati dupa criterii mobile, niciodata constrangatoare. Literatura de dupa 1989 nu ne propune o optiune unica si limpede in contrast cu traditia sau cu generatia optzeci. Nouazecismul si generatia 2000 sunt simple etichete facute pentru zgomot. Liniile de influenta si de schimbare se afla mai degraba in evolutia formelor literare prin opera unui autor sau a altuia: schimbarea poeziei sub influenta unui poet cum e Cristian Popescu, spre exemplu.
Literatura nu face drumuri inapoi decat in beneficiul prezentului. Traim o perioada zgomotoasa cu multi incrancenati, cu multa vointa-de-putere. Am totusi credinta ca, printre toate acestea, cei care o merita vor razbate. Daca nu, nu este in primul rand pierderea lor, ci a celorlalti. A ceea ce numim, uneori pompos, canonul romanesc.
2. a) poezie: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Doina Ioanid, Rodica Draghincescu, Daniel Banulescu, Stefan Manasia.
b) proza: Mircea Cartarescu, Adrian Otoiu, Florina Ilis, Costel Babos.
c) jurnale/memorii: Ion Ioanid, I.D. Sirbu, Corin Braga, Monica Lovinescu, Mircea Cartarescu.
d) eseuri: H.-R. Patapievici, Sanda Cordos, Laura Pavel, Simona Popescu.
e) critica: Nicoleta Salcudeanu, Carmen Musat, Victor Cublesan, Nicoleta Clivet, Paul Cernat.
3. Impunerea unui autor nu este niciodata deplina. Preferinta pentru un nume sau altul depinde de felul cum literatura reactioneaza si se raporteaza la acestia. Daca o forma literara se schimba sub influenta unui autor, atunci il putem considera esential. De aceea, in analiza literaturii de dupa 1989, putem judeca deocamdata doar numele care au avut deja timp pentru a exercita aceasta influenta asupra celor ce vin. Acceptul traditiei e de cele mai multe ori prea putin relevant. In acest fel, cred ca poezia noastra arata altfel in prezent datorita lui Cristian Popescu, Ioan Es. Pop si Simona Popescu. Proza actuala se scrie prin raportare (chiar si cand e diferentiere), pe langa optzecistii importanti, la Mircea Cartarescu sau Adrian Otoiu. Critica sta mai rau: vocile noilor critici au prea putina expunere; cand insa beneficiaza de o promovare serioasa, atunci unii dintre ei devin puncte de referinta, cum este, in spatiul eseului, H.-R. Patapievici. In ce priveste uitarea, "iesirea" din canon, aceasta se produce atunci cand noilor creatori un model al trecutului nu le mai spune nimic. Anii de dupa 1989 au insemnat astfel o importanta pierdere de teren a unor nume ca Augustin Buzura, D.R. Popescu, Eugen Simion, Marin Sorescu etc.

 

(Continuare in numarul viitor)

 

Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Cristina Spatarelu

 

Lipscania - inima Bucurestiului
Preocuparile pentru reabilitarea centrului istoric al Bucurestiului dateaza din anii 70, cand colectivul condus de arhitectul Constantin Joja a inceput lucrarile de restaurare a unor importante obiective din zona; la putin timp dupa aceea, ele au fost intrerupte de cutremurul din martie 77. Desi ulterior autoritatile romane si-au manifestat interesul pentru refacerea locului, acesta a ramas pana astazi intr-o stare accentuata de degradare. Recent, Primaria capitalei a initiat un proiect de reabilitare a centrului istoric, a carui prima etapa consta in refacerea infrastructurii. De asemenea, din dorinta de a inlesni dialogul intre administratie si diferitele comunitati din zona, grupul Lipscania (din care fac parte, printre altii, Asociatia pentru Tranzitia Urbana si Fundatia Pro Patrimonio) a organizat expozitia Lipscania - Perspective noua (24.I.-8.II. a.c., Galeria ArTei, Bucuresti). Printre sustinatori se numara: Ministerul Culturii si Cultelor, Uniunea Artistilor Plastici, Uniunea Arhitectilor, Ordinul Arhitectilor, Muzeul National de Istorie, Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu. Interesati de evolutia acestor demersuri, ne-am adresat primarului sectorului 3, Liviu Negoita, vice-presedintei Asociatiei pentru Tranzitia Urbana, Celia Ghyka si vice-presedintei executive a Fundatiei Pro Patrimonio, Maria Berza, urmand ca in numerele viitoare sa revenim cu opinii ale altor specialisti in domeniu.

 

Interviu cu LIVIU NEGOIŚA*
Primul pas - reabilitarea retelelor de infrastructura

 

Ce ne puteti spune despre proiectul de reabilitare a centrului istoric al Bucurestiului, initiat de Primaria Capitalei?
Pe teritoriul administrativ al sectorului 3 se gaseste 95% din zona istorica a capitalei. Prin Ordonanta nr. 77/2001 din 30.08.2001 privind reabilitarea centrului istoric, s-a precizat arealul de 54 de strazi: Calea Victoriei, Splaiul Independentei, Bd. Corneliu Coposu, Str. Sf. Vineri, Calea Mosilor, Bl. Carol I, Bd. Elisabeta. Aici, exista unele de reala valoare istorica (Lipscani, Gabroveni, Smardan), ele fiind in situatia de a disparea fizic, din lipsa de interes a administratiei locale de pana acum, a autoritatilor centrale si chiar a comunitatii culturale, care s-au complacut intr-o stare de confuzie si lipsa de perspectiva a dezvoltarii culturale, sociale si economice a zonei.
Obiectivul principal al administratiei locale a sectorului 3 inseamna protejarea reala a patrimoniului de interes national, reabilitarea cladirilor si punerea in valoare a monumentelor cu valoare istorica, care compun ceea ce a mai ramas din centrul istoric. Este cunoscut faptul ca, in acest sens, municipalitatea a contractat un credit de la Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare, in valoare de 8 milioane euro, contributia de la bugetul local al Municipiului Bucuresti fiind de 1,5 milioane euro. Dupa datele pe care le am in prezent, cred ca implementarea proiectului de reabilitare a centrului istoric se va realiza pana la sfarsitul anului 2007.
In ce stadiu se afla lucrarile? Cand va incepe reabilitarea propriu-zisa a cladirilor?
Proiectul de reabilitare a centrului istoric trebuie sa inceapa prin refacerea retelelor de infrastructura, iar masura de limitare a traficului rutier permite demararea acestor lucrari. Era imposibil ca intr-un spatiu degradat, cu o populatie de cca 11.000 de suflete, cu masini parcate pe toate strazile, cu cladiri care stau sa se prabuseasca peste trecatori in orice moment, sa se poata trece la masura reabilitarii infrastructurii. Pana la refacerea cladirilor, al caror regim juridic nu este cunoscut in totalitate, Primaria sectorului 3 a procedat, cu ajutorul PMB, la limitarea traficului rutier pe arterele ce compun centrul istoric. Creditul municipalitatii contractat la BERD este destinat reabilitarii infrastructurii, stabilirii unei strategii de restaurare a monumentelor istorice, de transformare a zonei intr-un reper cultural important al Romaniei. In prezent se deruleaza studiile de fezabilitate, iar pana la sfarsitul anului speram sa inceapa lucrarile de reabilitare a infrastructurii.
Majoritatea imobilelor din zona sunt ocupate ilegal. Ce masuri prevede Primaria?
Cum ii va sprijini pe proprietarii care isi vor reface locuintele?
Multe cladiri cu reala valoare istorica si arhitectonica sunt ocupate abuziv si sunt in pericol de a disparea din cauza degradarii fizice avansate. Neavand un regim juridic clar al imobilelor, care in proportie de 70% sunt cu risc mare de prabusire in cazul unui cutremur, nu putem trece la masuri concrete de salvare fizica a lor. Pe de alta parte, dorim sa realizam un recensamant concret al locuitorilor din cele aproximativ 500 de cladiri din centrul istoric. Dintre acestea, circa 120 au valoare ambientala deosebita, iar 70% se afla in grupa II de risc seismic, fapt care constituie o mare problema. Totodata, studiem posibilitatea ca proprietarii cladirilor, agentii economici sa beneficieze de un sprijin din partea unui consortiu bancar care sa ofere facilitati reale la contractarea si rambursarea unor credite pentru reabilitarea fatadelor, interioarelor si structurilor de rezistenta ale cladirilor detinute.
Ce masuri prevede Planul de Urbanism Zonal adoptat de Consiliul Municipal?
Limitarea traficului auto in zona si redarea catre circulatia exclusiv pietonala a intregului perimetru delimitat de strazile carosabile: Doamnei, Calea Victoriei, Splaiul Independentei, Bd. I.C. Bratianu (zona de vest), respectiv str. Coltei, str. General Florescu, Calea Mosilor, Bd. Corneliu Coposu, Bd. I.C. Bratianu (zona de est). Primaria sectorului 3 a amenajat parcari suplimentare, perimetrale, precum cea situata intre Calea Mosilor, str. Sf. Vineri si str. Jean Elias. Cautam solutii pentru amenajarea unei parcari in spatele Hanului lui Manuc, iar in curand va fi data in folosinta parcarea de langa Magazinul Unirea, cu o capacitate de 1.041 locuri, fapt care poate decongestiona foarte bine aglomeratia din zona. Pana in prezent am emis peste 200 de permise de acces auto, mai mult de jumatate fiind acordate institutiilor statului, dar am luat in calcul si cazuri sociale, acordand posibilitatea de a avea acces persoanelor cu dizabilitati, bisericilor, unor institutii de cultura, teatre, televiziuni.
Ce fel de institutii ar fi potrivite ca locatie in aceasta zona?
Zona centrului istoric trebuie definita printr-o identitate speciala, care sa insemne spatii comunitare de dialog pentru asociatii culturale, minoritati culturale, spatii comerciale de un anumit tip, hoteluri de mica anvergura, care sa permita o constructie in ton cu specificul arhitectural local. Salvarea cladirilor-monument istoric, dezvoltarea unui comert civilizat, derularea unor proiecte culturale la nivel european, toate acestea sunt binevenite, cu o conditie: sa contribuie la dezvoltarea unei identitati speciale a acestei zone a Bucurestiului.
Cand va fi finalizat proiectul? Cum va arata centrul istoric cu care vom intra in Uniunea Europeana?
Sunt sigur ca reabilitarea infrastructurii se va realiza cat mai repede, iar spatiile cu destinatie culturala vor intra intr-o noua faza de dezvoltare odata cu implicarea Primariei Municipiului Bucuresti, Guvernului Romaniei, comunitatii locale a oamenilor de afaceri, a oamenilor de cultura si de arta. Sper ca aceia care domiciliaza in centrul istoric, comerciantii, institutiile statului, asociatiile culturale sa inteleaga ca, daca vom intarzia luarea masurilor care sa permita refacerea infrastructurii, a cladirilor, nu mai avem nici o sansa sa salvam patrimoniul national.
Imi doresc ca, la momentul intrarii Romaniei in UE, centrul istoric sa fi devenit deja o insula de cultura, modernitate si identitate culturala in mijlocul Bucurestiului.

 

*primarul sectorului 3 Interviu cu CELIA GHYKA*
Lipscania - veche zona hoteliera si comerciala

 

Cum a evoluat in timp zona cunoscuta sub numele de "Lipscanie"?
Centrul istoric al Bucurestilor, caruia i se mai spune uneori "Lipscania", este de fapt nucleul de la care porneste dezvoltarea orasului si, ca in mai toate orasele europene, acesta se extinde pornind de la asezarea Curtii Domnesti. In relatie cu aceasta si intinzându-se de-a lungul principalelor cai comerciale mergând catre apus - pe Valea Prahovei catre Brasov, nord - catre Moldova si apoi mai departe catre Liov, Cracovia, Leipzig si in fine catre sud - spre Constantinopol. Bucurestii devin resedinta domneasca in 1459, moment care va prilejui intensificarea activitatilor comerciale, mai cu seama in jurul Curtii Domnesti, unde apar si primele mahalale (termen care desemneaza, pâna la jumatatea secolului al XIX-lea, cartierul, fara sa implice o judecata de valoare, asa cum se va deteriora sensul cuvântului odata cu modernizarea orasului si a societatii, in genere(1)).
Prima dintre acestea este Mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi (aflata la est de resedinta domneasca), iar treptat Târgul Bucurestilor va primi noi cartiere - mahalale (Balaceanului - aproximativ pe locul actualului Muzeu de Istorie, Coltei, Sarindar - pe locul Cercului Militar, Sfântul Sava - la Universitate etc.). Populatia acestor mahalale se ocupa in principal cu negotul si dregatoria, iar numele locurilor se formeaza pornind de la negutatorii ce le locuiesc. Ei sunt cavafi (cizmari), cojocari, vamesi, bacani, caldarari (cei ce confectionau caldari), vatafi (dregatori), zlatari (aurari), simigii (cei ce faceau covrigi) si, desigur, lista poate continua. Pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea avem cunostinta despre vreo 67 de mahalale. Numarul acestora va continua sa creasca, odata cu diversificarea mestesugurilor si cresterea activitatii comerciale (ajung la 93 la inceputul secolului al XIX-lea), in ciuda abandonului, cam in acelasi moment, al Curtii Domnesti, mai precis la 1774, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti.
Este momentul trasarii câtorva noi strazi, inlocuind o parte a resedintei domnesti, si a caror denumire reflecta si mai limpede vocatia comerciala a zonei: Sepcari (palarieri), Covaci (cei ce se indeletniceau cu confectionarea de obiecte metalice - de la termenul slav "cova", care inseamna "fier"). De altfel, originea toponimica arata, pe de o parte, indeletnicirile locuitorilor, iar pe de alta, ne ofera informatii cu privire la structura populatiei si la provenienta acesteia: e deja un lucru spus tuturor turistilor ca numele Lipscani, si deci si Lipscanie, vine de la negustorii nemti din Leipzig (tradus autohton prin "Lipsca") care poposeau si faceau comert pe strada respectiva. La fel, strada Smârdan sau Pasagiul Bulgar (sau Biserica Bulgara) atesta originea negustorilor stabiliti aici, probabil la inceputul secolului al XIX-lea.
Ce a mai ramas din arhitectura si climatul de odinioara?
În ceea ce priveste tipul de constructie ce se gasea aici, o mare parte din cladiri se pastreaza in forma lor de sfârsit de secol XVIII - chiar daca unele dintre cladiri au disparut (mai ales in urma incendiului din 1847), ele au fost inlocuite cu case construite dupa aceeasi tipologie, de ocupare densa a terenului, pe loturi inguste si cu front continuu la strada. Aceasta este atipic insa pentru Bucuresti, oras plin de curti si gradini, ce inglobau chiar terenuri agricole pâna târziu, in secolul al XIX-lea. Cred ca o explicatie a acestei dezvoltari dupa principii diferite fata de restul orasului se datoreaza tocmai destinatiei comerciale a zonei, ce a determinat strazi dens ocupate, si ale caror constructii s-au facut dupa tipicul caravanseraiurilor rasaritene. Caravanseraiul - originea ca tip de constructie a hanurilor ale caror urme sunt inca vizibile (din ce in ce mai putin, mai ales dupa ce Hanului Gabroveni i s-a dat foc cu câteva zile in urma si astfel au disparut niste minunate porti din lemn sculptat despre care ma tot intrebam cât vor mai supravietui - ei bine, s-au dus!) - putea sa aiba functiune de hotel, dar era si adapost pentru marfurile negustorilor (de unde minunatele subsoluri boltite pe care le mai putem vedea), si de multe ori era un soi de locuinta colectiva cu cursiva (faimosul geamlai). Legate sau nu de manastiri sau de biserici (nenumarate in zona), hanurile aveau functiuni foarte complexe - le-am numi probabil astazi niste echipamente urbane: ele erau in acelasi timp locuinte cu chirie, loc de tranzactii si pravalii, magazie de marfuri, uneori aveau si cârciuma, si in vremurile de restriste (atacuri sau chiar molime) deveneau adapost pentru populatia mahalalelor dimprejur. Hanurile legate de manastiri si de biserici (Hanul Grecilor, Hanul Stavropoleos, Hanul Coltei, Hanul Sarindar, Hanul Sfântul Ioan cel Mare, Hanul Zlatari) ocupau terenuri mult mai intinse decât pravaliile sau chiar hanurile obisnuite.
De altfel, existenta unor asemenea ansambluri foarte mari in raport cu tipicul zonei a facut posibila amplasarea, pe locul si dupa disparitia unora dintre ele, a constructiilor de sfârsit de secol XIX. Dezvoltarea intensa a Bucurestilor de dupa Regulamentele Organice (1830) si mai ales din a doua jumatate a secolului al XIX-lea vor adauga vocatiei comerciale si religioase a zonei o noua functiune: cea financiar-bancara. Este momentul afirmarii statului modern, iar institutiile acestei modernitati se vor aseza, multe dintre ele, pe locul fostelor manastiri cu han: CEC-ul pe locul Manastirii Sf. Ioan cel Mare, Cercul Militar pe locul Manastirii Sarindar, Palatul Postelor pe locul fostelor case ale Balacenilor, disparute din secolul al XVIII-lea, Banca Nationala aproximativ pe locul Hanului Serban Voda). Aceasta modificare a structurii urbane, venita probabil pe calea influentei franceze, a fost numita de catre Dana Harhoiu, in cartea sa Bucuresti, un oras intre Orient si Occident (editura Simetria, 1997), drept o "desacralizare" a orasului preexistent.
In orice caz, chiar daca orasul se va dezvolta in secolul XX mai ales catre nord, functiunea mostenita a centrului istoric se va pastra pâna la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial. Dupa aceea, interesul pentru pastrarea zonei a inceput sa scada si calitatea acesteia de asemenea (comertul cade in derizoriu si kitsch, structura sociala a populatiei se modifica, mai ales in urma nationalizarii). Suntem actualmente martorii acestei decrepitudini.
Ce inseamna aceasta zona pentru Bucuresti?
Sigur, vorbim despre nucleul de la care a pornit orasul, asadar despre radacinile sale istorice, despre "inima târgului". Orice oras e singular, si orice oras are o "inima", un loc in care memoria sa afectiva e mai vie, mai densa. Vorbind despre acest loc, vorbim si despre unicitatea orasului, tocmai despre oras la singular. Sigur, nu numai ceea ce numim astazi centrul istoric face singularul acestui oras, dar acesta ii este, totusi, sau mai degraba i-a fost, inima. Ii deplângem soarta, ne lamentam cu totii lacrimogen despre "ce se intâmpla cu centrul istoric", de ce nu avem si noi, ca altii, o "zona turistica" de care sa ne umplem de mândrie. Ma intreb insa ce intelegem prin toate acestea, cât de "turistic" poate sa devina singularul unui oras sau, dimpotriva, unde sunt limitele singularului care trebuie salvat. Prin aceasta ma refer la strategiile de dezvoltare a zonei despre care incepem sa auzim si despre care, fireste, nadajduim ca vor fi salvatoare. Intrebarea este: cât de salvatoare? Riscul operatiunilor de salvgardare a patrimoniului sunt, adesea, prilej de muzeificare, si prin aceasta, de pierdere a unicitatii si a culorii locale. Nu as vrea sa ma intelegeti gresit: sigur ca o actiune de salvare a centrului istoric este nu doar salutara, ci si absolut obligatorie. Dar pretutindeni aceste operatiuni se fac impreuna cu si pentru locuitori, prin ceea ce se numeste, in urbanismul contemporan, participare cetateneasca. Orice astfel de operatiune se face explicându-le oamenilor, si mai ales locuitorilor, care sunt primii si totusi principalii beneficiari, ca exista un pret al salvarii patrimoniului urban, dar si o rasplata, care depaseste intotdeauna neajunsurile (fie acestea interdictii de circulatie, interdictii de construire, obligativitate de a renova intr-un anumit fel etc.). Pentru ca rasplata priveste binele comun al cetatii si-al fiecaruia dintre locuitorii sai. Dar acest lucru trebuie afirmat, explicat si reafirmat.
Cum va imaginati "Lipscania" de mâine?
Cred ca raspunsul cel mai nimerit se gaseste in numele unei expozitii la organizarea careia am participat: Lipscania - perspective noua. Ea a propus bucurestenilor redescoperirea plasticitatii acestor locuri, a lucrurilor marunte pe lânga care trecem ignorându-le sau chiar dispretuindu-le. Ele sunt cotidianul inimii orasului si sunt uneori dramatice, uneori hazlii, intotdeauna expresive. Pot fi ajutate sa renasca, prin efortul fiecaruia dintre noi, in primul rând prin efortul nostru de a fi urbani, dar si prin acela de a fi mai putin incrâncenati in felul in care ne privim orasul si semenii.
LIPSCANIA, prin contaminarea Lipscaniei cu Utopia, insula indepartata a unei societati râvnite si imaginate, e asadar un nume care vorbeste despre potentialitatea, as indrazni sa spun idealitatea unui loc, si mai ales despre "un tarâm ce asteapta sa fie redescoperit si iubit"(2).

 

1. O foarte interesanta - si lamuritoare - lucrare in acest sens este cartea lui Adrian Majuru, Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta (Ed. Compania, 2003).
2. Ideea de a reuni in noua teme daturile acestui loc, precum si manifestul de la care a pornit expozitia ii apartin Ioanei Popescu, careia ii multumesc pentru ajutor, entuziasm si incredere.

 

*vicepresedinte Asociatia pentru Trazitia Urbana

 

Interviu cu MARIA BERZA*
Planul de restaurare integrata a zonei dateaza din 1999

 

Va numarati printre initiatorii proiectului de reabilitare a zonei Lipscanilor. Care este intentia acestuia?
O asemenea zona are o tesatura foarte delicata, cu diverse straturi de istorie suprapuse: debuturile existentei sale sunt situate la inceputul sec. al XIV-lea, apoi in sec. XV, cand a fost atestata documentar Cetatea Dambovitei, cel dintai nucleu al orasului, constituit in jurul Curtilor Domnesti, pe vremea domnitorilor Vlad Tepes si Mircea Ciobanu. Acesta s-a largit treptat cuprinzand mosiile marilor familii princiare din Tara Romaneasca, mosiile marilor boieri, ale dregatorilor curtii, ale manastirilor si bisericilor care au inceput sa fie construite, cu hanurile lor, in secolele urmatoare, in zona. La Curtile Domnesti a inceput ridicarea unor cladiri care respectau stilul epocii, dar erau reduse la dimensiuni mai modeste, apoi a altor cladiri avand arhitectura unor resedinte rurale, devenind, secole mai tarziu, constructii impunatoare. De asemenea, s-au instalat aici diverse bresle de mestesugari. Asa s-a ajuns la acest mozaic de civilizatie, de straturi sociale neomogene, care au creat imaginea locului caruia i se spune, poetic as zice, Lipscania. Aceasta zona este "inima istorica" a Bucurestilor, din care doar o mica parte a fost restaurata acum cateva decenii, iar foarte putine din functiunile ei initiale au fost pastrate: Vechea Curte Domneasca, Hanul lui Manuc, sau Hanul cu Tei si Curtea Sticlarilor - bineinteles fara stralucirea si cachet-ul de epoca pe care ar fi trebuit sa le aiba; dar macar nu sunt in pericol sa se prabuseasca, cum este cazul majoritatii cladirilor din zona. In momentul de fata avem cateva locuri care au fost restaurate, precum Biserica Stavropoleos, unele cladiri bancare sau Palatul Sutzu. In rest, asistam la o scufundare in tristete, murdarie si dezafectare a ceea ce ar fi trebuit sa stea in atentia bucurestenilor - si nu numai a lor. Suntem de fapt unul din ultimele orase mari din Europa, care, in loc sa-si restaureze centrul istoric si sa-i redea functiunile pe care le-a avut, adaugandu-i altele noi, fireste in concordanta cu secolul XXI, l-a lasat prada unor locuitori vremelnici, care l-au deturnat in favoarea unui comert derizoriu. Exista in aceasta zona cateva remarcabile initiative private si investitii: restaurarea cladirii in care se afla Cafeneaua Amsterdam, European Heritage, Hotelul Rembrandt si alte cateva centre, la Hanul cu Tei, Curtea Sticlarilor, precum si o serie de magazine de antichitati etc. Dar ca sa ajungi la aceste oaze, ca sa te bucuri de ele, trebuie sa treci printr-un spatiu mizerabil.
Inca din 1999, Ministerul Culturii - pe atunci ministru era Ion Caramitru, iar eu eram secretar de stat -, impreuna cu specialistii in domeniu, a conceput un plan de restaurare integrata a acestei zone. Insa dupa alegeri, schimbandu-se guvernul, lucrurile au ramas in faza de proiect. De asemenea, la nivelul Primariei, un plan de reabilitare a infrastructurii, pentru care exista finantare de cativa ani, pe vremea cand actualul presedinte al Romaniei, Traian Basescu, era primar general, nu a putut fi pus in aplicare din cauza impotrivirii Consiliului Municipal. Din fericire, proiectul este acum pe cale de a fi pus in aplicare. Noi, grupul Pro Patrimonio, impreuna cu celelalte organizatii din zona, inclusiv investitorii, am inceput sa participam la diverse evenimente organizate de tineri artisti pentru a atrage atentia asupra zonei. In 2003 am participat la un concurs organizat de British Council pentru diverse spectacole-happening in zona centrului istoric. In ianuarie-februarie 2004, alaturi de Ministerul Culturii si Cultelor, Uniunea Arhitectilor, Ordinul Arhitectilor, Amsterdam Grand Café, Asociatia pentru Tranzitie Urbana, Universitatea de Arhitectura "Ion Mincu" si alti cativa initiatori, am organizat un eveniment similar, de data aceasta in jurul unei expozitii, intitulata Lipscania - perspective Noua. Cel putin la fel de importanta este situarea reabilitarii zonei printre proiectele strategice ale actualului Minister al Culturii si Cultelor.
Cum vedeti viitorul Lipscaniei?
Il vad foarte frumos, pentru ca am observat in anii din urma ceea ce s-a intamplat cu centrele istorice din foarte multe tari central si est-europene. Am calatorit foarte mult in aceste locuri, precum si in zona Caucazului de Sud si a tarilor baltice. Am vazut ce s-a facut in Lisabona, Guimarraes, Dubrovnik, Cracovia, Vilnius, Sofia, Skopje, Baku s.a. Zona istorica a Bucurestilor trebuie sa intre intr-un proces de dezvoltare integrata bazata pe patrimoniul istoric. Aceasta inseamna cuprinderea tuturor domeniilor, de la infrastructura la reabilitarea cladirilor si la crearea unor functii propice dezvoltarii, inclusiv mestesuguri reinviate, cultura, arte contemporane, dar si investitii economice. Este o zona extrem de interesanta pentru investitii, cladirile pot deveni hoteluri, spatii comerciale foarte sofisticate, respectand atmosfera locului. Este o zona care se poate dezvolta in 5-6 ani foarte bine. Ceea ce am cuprins in harta publicata de noi este spatiul cuprins intre Bd. Elisabeta, Calea Victoriei, Bd. Bratianu si cheiul Dambovitei.
. Dar zona se intinde in cercuri concentrice, treptat, spre zonele vecine. Cam acesta este si proiectul Primariei, la a carui punere in aplicare ne oferim sprijinul si competenta, intr-un parteneriat cu Ministerul Culturii si Cultelor, care ne onoreaza. Este necesara elaborarea unei Carte de reabilitare a zonei, care sa fie publicata si cunoscuta de locuitorii Bucurestiului, dar cu precadere de cei din zona, un plan strategic de dezvoltare. Noi ne-am oferit, in colaborare cu cei care se ocupa de dezvoltarea si reabilitarea zonei, sa punem la dispozitia celor interesati o baza de date, adusa periodic la zi, pe masura ce se iau decizii in diverse domenii. Avem si noi, Fundatia Pro Patrimonio, o imensa baza de date, rezultata in urma crearii hartii de care am pomenit, avem peste 7.000 de imagini digitale ale fiecarei cladiri. De asemenea, vom pune la dispozitia publicului o signaletica si informatii stradale, trasee cu informatii culturale, brosuri despre locurile care trebuie vizitate, continand istoria unor case interesante.

 

* vicepresedinte executiv Fundatia Pro Patrimonio

 

Grupaj realizat de Ioana Anghelescu

 

Don Quijote - 400

 

Vocile lumii
Intre 16 si 22 aprilie 2005 s-a desfasurat la New York Festivalul international PEN de literatura. Au fost invitati 120 de scriitori din intreaga lume.
Au avut loc lecturi publice de poezie si proza, dialoguri intre autori, mese rotunde pe teme precum: Globalul Quijote: reinventandu-l pe Cervantes, Literatura si Puterea, Internationala neagra, Poate scrisul schimba lumea?, Scriitorii si Irakul, Africa si Lumea, Scrisul in conditii ostile, Scriitorul post-national, Voci din Noua Europa, Antologia literaturii iraniene, Cum iubim azi, A scrie in alta limba, Czeslaw Milosz si constiinta literaturii.
Sambata, 16 aprilie, in seara festiva de deschidere a festivalului, dedicata aniversarii a 400 ani de la aparitia marelui Don Quijote, in sala Bartos Forum a Bibliotecii din New York, au rostit alocutiuni: Salman Rushdie, presedintele PEN-ului American, Laura Restropo, Claudio Magris, Paul Auster, Assia Djebar, Norman Manea, Margaret Atwood, Antonio Munoz Molina.
Publicam cuvantul scriitorului roman.

 

Sarbatorim patru veacuri de la nasterea unei capodopere ai carei autor si erou sunt, ambii, mai tineri decat multi dintre noi.
Cea mai simpla explicatie a acestei miraculoase longevitati juvenile o gasim, probabil, in cuvintele despre Don Quijote ale lui Flaubert: "Je retrouve mes origins dans ce livre que je savais par coeur avant de savoir lire".
Intr-adevar, in miezul acestei mari carti se afla ceva esential, pe care il stiam inainte de a o citi, dar care a devenit al nostru abia dupa ce am parcurs hipnotica ei aventura. Aceasta este, dintotdeauna, pecetea marilor scriitori.
In vanatoarea dupa propria fantoma - intruchipare vizibila si exterioara a unei nefericiri intime -, neuitatul Hidalgo aspira la acel taram ideal, unde vis, sanctitate si realitate, iubire si dreptate coexista si se potenteaza reciproc.
In ilustrarea burlesca a nu prea idilicului nostru destin uman, Don Quijote si Sancho Panza reprezinta cuplul clovnesc cel mai seducator si durabil al tragicomediei literare. In ultimii 400 ani, irezistibilul pribeag si visator Don Quijote si al sau Sancho Panza au fost insotiti de numeroase rude si urmasi, numeroase cupluri bufone alcatuite din stapan si serv.
Pana si istoria circului focalizeaza pe un astfel de cuplu: Clovnul Alb, vanitos si demn, si modestul, hazosul pagubos August Prostul, sutat in fund de teapanul si pomposul sau partener. La Cervantes, rolul lor este intersanjabil, tovarasia lor hilar-ludica isi variaza continuu fascinanta dinamica.
Pentru un est-european nu este usor de ignorat conectia dintre istoria circului si Istoria insasi.
Solemnul Manifest Comunist anunta fantoma Marii Utopii bantuind Europa, fara sa avertizeze contra sangeroasei ei tiranii. Mereu inselatul Sancho Panza era destinat sa adopte inselatoarea Dogma a Revolutiei ca indreptatirea unui brutal razboi contra tuturor. Visul lui Don Quijote de imbunatatire a lumii urma sa fie subterfugiul unei farse care sa afecteze nu doar o singura viata, ca in istoria lui Cervantes sau doar armata bufonilor in rol de misionari, ci sa distruga generatii de victime.
Fantoma comunismului totalitar si cea a cosmarescului nazism totalitar au coplesit istoria secolului XX. In circul lumii, poetul pare un Cavaler al Tristei Figuri, un August Prostul nepregatit pentru existenta. Precum Don Quijote si precum Cervantes insusi, artistul viseaza alte reguli si recompense decat semenii care isi halesc multumiti portia de cotidian. In arena social-politica, August Prostul intalneste, inevitabil, Clovnul Puterii. Parodia politica a capodoperei lui Cervantes poate fi citita in multe naratiuni est-europene ale secolului XX. Ea isi afla o unica limba si vitalitate in opera scriitorului sovietic Andrei Platonov. Un comunist care se considera un onest scriitor proletar, decretat de marele clovn rosu al Puterii, Iosif Visarionovici Stalin, drept "canalie" si "bufon", Platonov a avut o existenta teribila. Odiseea carnavalesca pe care a creat-o infatiseaza o lume a mizeriei, plictisului si supunerii in lungul mars intunecat spre paradisul intangibil. Noul "caballero de la triste figura" al comunismului, un fel de idiot iluminat, orbit de loialitatea fata de ireal si de o glaciala corectitudine politica, il considera pe Lenin noul Mesia, calareste Rosinanta Fortei Proletare, se indragosteste de decedata Roza Luxemburg pe post de tovarasa Dulcinee si face amor cu o locomotiva. In zilele noastre, in marele carnaval al pietei libere, nimic nu pare vizibil daca nu este scandalos si nimic nu este destul de scandalos pentru a fi memorabil. Omagiem o mare carte intr-o vreme cand am atins o coabitare rutiniera cu o realitate care ne ultragiaza cu totul altfel decat totalitarismul: fanatism religios si terorism, cacofonia simplificarilor perverse, mariajul belicos dintre un nou mesianism si oarba grandomanie don-quijotesca a puterii. Celebram, totusi, o carte. Atata vreme cat mai intretinem acest ritual infantil, poate ca nu este totul pierdut.
Cum spunea Ortega y Gasset: "nici Sancho, nici preotul, nici barbierul, nici Cavalerul in mantie verde... nu sunt interesanti. Nu am da un ban sa-i vedem. Dar am darui un regat pentru bucuria de a-i vedea vietuind intre hotarele acelei faimoase carti". Si ii suntem recunoscatori tanarului nostru coleg si maestru spaniol: Don Miguel de Cervantes de la Mancha.

 

Norman Manea

 

Cervantes la Bucuresti
Romania s-a alaturat sarbatoririi jubileului celor 400 de ani de la nasterea lui Don Quijote. Institutul Cervantes din Bucuresti a organizat, in colaborare cu Institutul Cultural Roman, o serie de festivitati dedicate acestui eveniment cultural aparte: vernisajul unei expozitii de pictura a artistului Stefan Valentin Tanasa, proiectiile unor ecranizari celebre, o lectura publica din opera autorului in limbile spaniola, romana, norvegiana, engleza, rusa, franceza etc., la care au contribuit Mona Musca, actritele Irina Petrescu, Ada Milea, elevi de la scolile si liceele cu clase de spaniola din Bucuresti. Lectura a fost precedata de o dezbatere la care au participat cel mai recent traducator al lui Don Quijote in romaneste, Sorin Marculescu, Bartolomé Benares, reputat istoric francez al Secolului de Aur spaniol, si traducatorul Andrei Ionescu, pe tema Don Quijote - o lectura nesfarsita.
Un alt moment foarte important a fost conferirea Premiului "Don Quijote" 2005, de catre Elisa de Francisco, consilier de cultura la Primaria din Alcalá de Henares, oras infratit cu Alba Iulia si, totodata, localitatea natala al lui Cervantes, unei studente la Spaniola care a dovedit o buna cunoastere a universului fictional al lui Don Quijote.
A doua zi a avut loc, la sediul Institutului Cultural Roman, colocviul international Don Quijote, Cervantes si epoca lor. Pe lista invitatilor romani si a celor straini s-au numarat Bartolomé Benasar, Antonio Bonet Correa, profesor de istoria artelor al Universitatii Complutense din Madrid, profesorul Jean Canavaggio de la Universitatea Paris X Nanterre si profesorul Joseph Pérez, de la Universitatea Bordeaux III. Prima parte a discutiei a oferit auditoriului foarte multe date despre epoca istorica, orasele lui Cervantes sau rolul pe care l-a jucat Marea Mediterana in Secolul de Aur. In partea a doua, interventiile au fost orientate spre colocviul dintre Cervantes si principalii filosofi ai epocii sale, Pascal sau Descartes, in argumentarea profesorului Universitatii din Bucuresti, Cornel Mihai Ionescu. D-l Sorin Marculescu a vorbit despre poetica numelor, profesorul Andrei Ionescu a pornit in demonstratia sa de la un vers al lui Mihai Eminescu, "De-i goni fie norocul, fie idealurile", Adriana Babeti a citit un capitol superb dedicat lui Cervantes dintr-o carte, in curs de publicare, despre relatia dintre litere si arme si a incheiat cu un catalog al scriitorilor osteni, Carmen Musat a vorbit despre Don Quijote, personajul palimpsest, pornind de la o comparatie cu portretul Bibliotecarului lui Arcimboldo, iar H.-R. Patapievici a propus o comparatie intre Don Quijote si San Ignacio de Loyola, o deconstructie a ideilor lui Miguel de Unamuno. Dezbaterile au unificat cele doua perspective, cea riguros scientista a profesorilor straini si cea eseistic-metafizica a celor romani, imaginea ce a rezultat fiind o silueta, o fiinta fictionala, un Don Quijote apartinand epocii lui, dar si contemporan cu noi, pus in relatie cu operele unor Flaubert, Dostoievski, Nabokov, Kafka, Borges etc. Acest jubileu Don Quijote nu ar fi fost posibil fara eforturile organizatorice ale doamnei Ioana Zlotescu Simatu, distinsa directoare a Institutului Cervantes.
Seara s-a incheiat in Sala Mare a Teatrului National "I.L. Caragiale", unde Dan Puric a oferit propria sa versiune a unui spectacol total de teatru-dans-pantomima Don Quijote, produs de Fundatia Art Production, Compania Passe Partout, cu sprijinul Amabasadei Spaniei si al Institutului Cervantes din Bucuresti.

 

Iulian Baicus

 

Pictura, bat-o vina!

 

Te poti desparti de trecut si frizand ridicolul, asa cum face recenta expozitie de la MNAC, intitulata Muzeul de pictura/ realism socialist (16 martie-22 mai 2005). Desfigurata de confuzia categoriala intre realismul socialist si arta oficiala, expozitia este mai degraba o Carte imbulinata a UAP1 care aplica, in premiera, "Legea Ticu" in arta, denuntand in-formatorii estetici ai totalitarismului. Nimic mai laudabil, dar trebuie stiut ca realismul socialist isi epuizase resursele pe la sfarsitul anilor 60, iar caracteristicile sale tin de un tematism riguros marcat de obsesia omului nou, eroic, progresist, mecanizat, atletic si spalat pe creier, de fixatia portretistica pentru fruntasii in productie, pentru macarale, holde, tractoare si combine, de un fel de idealism patetic si agresiv, invesmantat stilistic intr-un modernism academist eterogen, ce apropie, de la Est la Vest, "maestri" atat de diversi precum Serghei Gherasimov si Renato Guttuso. La noi au profesat acest realism socialist veritabil (atat stilistic cat si cronologic) artisti de marca, precum Iser, Maxy ori Perahim. Unii dintre ei au condus vestitele comisii de indrumare ideologica din anii 50, care au taiat si au panotat discretionar opere si vieti de artisti. Nici ei, nici alti corifei ai adevaratului realism socialist nu figureaza in aceasta expozitie, dominata de anonimii anilor 70-80, de Ionesti, Mihaiesti si Modilci, din care se detaseaza Zamfirii, Hatmanii, Balasele si Marginenii de serviciu. Or, toti acestia au practicat arta oficiala a timpului, care nu avea decat o singura tema: omagiul, numele atat de potrivit al cultului personalitatii celor doi Ceausesti. Realismul socialist le era acestora mai strain decat iconismul, catre care tind mai toate productiile de acest gen, fie ca sunt realizate din margele (Maria Nicolae), seminte (Grigore Metaxa), faianta (anonim) sau prinse de-a dreptul intr-un triptic, ca acelea de pe altarele bisericilor (autor anonim). Daca realismul socialist istoric inca doare, putand sa evoce traumele timpului, crimele colectivizarii si aberatiile industrializarii, arta oficiala a omagiilor poate doar sa amuze cu lirismul ei grobian si festivismul desantat, cu cinismul dezinvolt al artistilor ce produceau gogorite colorate pe banda rulanta, precum acea Aniversare de Hatmanu, din 1983, in care cei doi Ceausesti inchina un pahar sub fila de calendar ce indica luna ianuarie, in timp ce Stefan cel Mare scoate dreapta dintr-o cadra, inarmat nu cu un palos, ci cu o cupa, ca sa ciocneasca si el cu cei doi.
Dar expozitia aceasta are in subtext o alta tinta; de aceea este atat de neglijenta cu notiunile de istoria artei. Politica si estetica MNAC au contestat de la inceput arta traditionala si mai ales pictura, prezentata ca o paradigma culturala retrograda, careia i-a fost contrapusa cu asiduitate arta alternativa. Prin chiar titlul sau (abuziv), Muzeul de pictura, aceasta expozitie de arta oficiala a anilor 70-80 (care include de altfel multe sculpturi) vrea sa inculce convingerea ca atat ideea de muzeu, cat si practica picturii sunt formule tarate istoric, reactionare. Ca atat muzeul, cat si pictura sunt institutii profund servile, vinovate in fata poporului, ca patologia supunerii si fascinatia puterii stau in natura picturii, incapabila sa evite exacerbarea cultului personalitatii, ca si cum deprinderea mangaierii panzei cu pensula implica strict vocatia lingusitoare a pictorului. Muzeul, simpla oglinda a puterii, este vinovat si el intrucat consacra aceasta propaganda in imagini. Ca eseu de istoria artei, aceasta expozitie are grave carente, dar ca pozitionare estetica ea isi atinge scopul: consolideaza cele mai recente si superficiale prejudecati de corectitudine politica in arta. Intregul ansamblu expus la MNAC este intr-adevar abject. Pictura oficiala era intr-un anumit sens intens obscena, injositoare, inumana. Dar nu la fel de obscena social este emisiunea Surprize, surprize o mare parte din politica noastra, din fotbalul, publicitatea si muzica acestui timp?! Merita mass-media condamnate in bloc din pricina impresiei de bordel pe care o lasa uneori?!
Paralel cu denuntarea caracterului reactionar al picturii (al intregii picturi) si a conservatorismului lipsit de discernamant al muzeului (al oricarui muzeu), expozitia Muzeul de pictura/ realism socialist insinueaza, in concordanta cu programul MNAC, superioritatea artei alternative care, se intelege, nu ar fi servila, ci critica, progresista. Aceasta este de fapt consecinta pe care ar trebui sa o aiba asupra privitorului repulsia inspirata de asa-zisul realism socialist. Problema este ca arta (toata arta) este una dintre cele mai clare manifestari afirmative la adresa unei ordini date. A face arta inseamna, in esenta, a accepta, a intra in sistem, conjurand sensibilitatile unei elite a puterii, oricare ar fi aceasta. Atunci cand ajunge, chiar si pe ocolite, tot la buzunarul clientului, fie el explicit corporatist, fie sub deghizamentul statal sau ong-ist al acestuia, orice arta este servila. Si este cu atat mai cinica cu cat afecteaza contestatia. In ultimii 15 ani, arta alternativa s-a impus la noi beneficiind de fonduri importante, atat private cat si guvernamentale, tocmai pentru ca s-a considerat ca ea reprezinta o optiune politica de imagine, ce sugera deschiderea, receptivitatea fata de revolutia digitala, fata de ideologia pluralista si virtuala, dar si fata de societatea de consum dominata de mitul comunicarii ambalat de mass-media. Oportunismul osificat si conformismul debordant al noilor pensionari ai artei alternative a generat o maladie, proiectita, alcatuirea de planuri savante, dosare si programe stufoase, de "proiecte" (numele actual al "omagiului" de altadata) pentru a obtine finantarea unor fantasme sau ifose sociale frecvent derizorii. MNAC insusi este un asemenea proiect "critic" ce de-dubleaza un omagiu. A considera ca pictura este revoluta si vinovata la scara istorica si ca ei ii trebuie substituita o alta forma de expresie, un alt tip de mijloace artistice care, prin natura lor, ar fi protejate de tentatia inregimentarii, reprezinta cel putin o naivitate.
Apologeti subtili ai civilizatiei divertismentului, in care fiecare om conteaza atata vreme cat aduce profit, iar toleranta este maxima atata vreme cat suntem identici, artistii alternativi nu sunt mai putin instrumente de propaganda decat predecesorii lor "realist-socialisti". Faptul ca ei lucreaza cu monitorul nu inseamna ca servesc mai bine poporul. Morala unui artist nu este inscrisa, asa cum lasa sa se inteleaga aceasta expozitie, in mijloacele sale artistice. In fond, ceea ce conteaza din toti acei ani de "realism socialist" propriu-zis este pictura lui Tuculescu, opera tarzie a lui Pallady, iar mai apoi pictura lui Cojan sau Mitroi si a altor cativa artisti care au ramas de capul lor (chiar daca a fost vai de capul lor). Restul a fost, ca intotdeauna, omagiu (de un fel sau altul) ori fond plastic plat, decoratiune fara interioritate: margaritare efemere pe tichiile puternicilor zilei.
P.S.
Chiar si in aceasta expozitie merita privit un tablou ca pictura: Lucrari de primavara de Bitzan.
1.Uniunea Artistilor Plastici

 

Erwin Kessler

 

Cerul din burta

 

Draga fata, draga baiat
Impreuna suntem un test cu dungi rozalii
Impreuna suntem faianta si chit. Scart, scart sapa pe undeva o furnica, scart, scart si nu doare. Coacazele-s diluate-n mentol. Cu gura cascata ma repartizez pe luni de-nceput, luni de sfarsit...
Cu gura cascata imi fac un cocolos din timpane. Nu stiu ce-as vrea, inca nu pot... Imi iau de mancare de parca as infuleca in ascuns pumni de var. Sunt doar sastisita, ma culcusesc in tricoul turcoaz. In furca pieptului duc un nor cu zapada. Spre abdomen aranjez dulapioare cu carti. Cochilii si melci maruntiti atent cu ciocanul. In casele de marcat lancezesc vanzatorii...
Colectionez deja prafuri si spaima. Îmi decupez fata din plastilina, pe crestet imi asez o bulboana. Inot de parca as fi vinetie. O punga de plastic cu alge, plancton...
Si iata ce-as vrea: sa beau litri de lapte; sa-mi pun in loc de teasta tratate; sa-nghit calciu, magneziu si boala sa fie o vaza sparta demult; sa nu ma poticnesc de propriul stomac; sa fiu primitoare si blanda cu oscioarele noi; sa nu-i fiu fricii singura gazda; sa nu ajung o bluza in noptiere de scoala; sa fiu cu adevarat curajoasa; sa nu intru in panica; sa te-astept cuminte si cum se cuvine...
Mir a zis ca da, mai departe e asta, si palma-i era deja burta mea plata. Imi ceri mere acre si rosii rascoapte. Ca sa poti veni, sa-ti reamintesti... Greata-i un pachet de piulite si poate-un cimitir de masini. Icnesc de parca nu mi-as gasi cerul gurii...
Spre sapte saptamani inima-ti bate de o suta cincizeci de ori pe minut... Ai nas, ai gura, peste ochi pleoape. Te-ndrepti spre un inceput prafos de schelet. Ai un culcus aidoma unui pumn izbind in multime. Ai fost samanta de para, esti boaba de strugure. Corpul se alungeste in rabdatoare viteza. Minut de minut creierul creste cu-o suta de mii de celule nervoase. In miliardele nasterii vei fi aflat tot. Si-ncet, incet vei fi uitat. Brate si picioare din muguri, camere-n inima, schite vagi de plamani. Ai reflexe, te misti, o apuci poticnit spre peretii calduti. Esti acolo, incepi sa fii dintre noi...

 

Sub cer
Un drum e cat ieri si alaltaieri si azi laolalta. Acesta-i inceputul si totusi nu stau pe hol la taclale. Evantaiele pot fi mirosuri acru brodate. Vinetele vin usurel pe sub usi. Ma plimb printr-un rau bland, fara ocol. As spune ca asta-i noroc. Ma uit la mine ca la un beci din batiste, bandaje. Cumpar sapun si lamai si nadejde textila. Sufletul mi-e un purice sapand pe tacute-ntre sani. Calc pe bordura de parca ochii mi-ar fi pachet intr-un steag... Am douazeci si opt de ani si merg cinci zile la mare. Sunt nesigura de parca abia invat sa ma ridic in picioare. Stau cu Mir intr-un hotel de curand renovat. In zidarie sunt incastrate floricele albastre. Trecand pe fuga nici nu le vezi. Duc in maieuri nisip si lopeti. Stam impreuna intr-un patut de copil. De jur-imprejur creste incaperea cea mare. Gaura de aerisire e un tiv din tantari. In viata ne intra un chelner cu falci inclestate. Pariez ca e mut, dar gura-i este acolo si-i e pregatita. Parem turisti pe un aragaz demontat. Lucim de creme, de ziare, de difuzoare-n dezmat. Incerc sa-mi prind nerabdarea-n agrafe. Caldura s-a culcusit intr-un fel de mezel. Mi-e teama de echilibrul pe care cu balbe-l cultiv. Daca mananci ce nu trebuie, toaleta asteapta. Si e un loc numai bun de odihna. Mergem sa cerem ajutor unor prieteni. Cum nu m-ating de medicamente, caut incaperi de paine prajita. Peste orez sa nu se-adauge pic de grasime. "Poti incerca mar ras, stiu asta de cand baiatul meu nu-nvatase sa mearga".
Rontaim tercotul kaki al duminicii. Ar trebui sa fiu o casa, nu temelie mancata pe sfert. Ar trebui sa-mi gasesc totusi un doctor...
Malul e translucid de-atiatea meduze. Altcineva il face chifle peste terase si oameni.

 

Intelegerea
Pe-atunci nu eram fata. Purtam rochite sintetice cu maneci de tina. Purtam tocuri inalte si bratari din covrigei noroiosi. Pe-atunci doar mamele aduceau pe lume copii. Bratele arse ajunsesera captuseli de lana netoarsa.
Pe-atunci nu eram fata. Fermoarul zilelor se-nchidea neted la piept. Soldurile mi le-nveleam in seri ecosez. Tristetile cresteau limpezi, scartaind de rotite. Mamele erau musuroaie si nu voiam decat sa ne-ascundem. Ma imbracam mirata in pardesiele lor cat zece razboaie. Spre-atunci eram gemuletul anemiat al camarii. Cimentul ajunsese o aluna sparta-ntre dinti. Brusc m-am vazut alungita si fara scapare. Eram funinginea din fereastra-camara, eram un nasture clipind pe faras. Brusc ma vedeam rotunda si fara scapare. Odata si-odata abdomenul tradeaza. Hainele-ti sunt la fel in putin ca si-n mult. Brusc spargi sudoarea cu clestii din coaja de prun; vrabiutele-s pietre intr-un singur graunte.
Intepenisem de spaima; intepeneam.
Pe-atunci nu eram fata. Zgariam in metal fara s-aleg. Incetul cu incetul cresteam, ma faceam cat o minge, cat un costum de barbat. ÎNTR-UN TÂRZIU SI PELVISUL MEU VA CRAPA... Toropita de spaima, nu pricepeam. Vremea mai dormita-n cuier si paltoane... si-abia mai eram...

 

Anticamera
E treisprezece si marti. Cerul Bucurestiului e un hopa-mitica uluitor... Are smaltul sarit si-a invatat sa zaca pe-o parte. La doctor am fost mai-nainte: intr-o sala din ceapa prajita si ardei stors, ofilit...
Sa stai pironit intr-un loc e ca si cum ai citi un singur ziar de scandal.
Sa ramai pe un scaun e ca si cum ai fi lihnit intr-un galantar cu mii de feluri de paste.
Sa fii in sala de asteptare e mai rau decat portar de rezerva; joci numai meciuri de proba.
Pe scaunele moderne asteapta multe gravide. Tinere, plapande, cu ochi infundati, ridate sau tematoare. Pantofii cu toc sunt pomana picioarelor lasate in urma. Gravidele-s egale, lunile-n avans nu-nseamna nimic. Paloarea si raul zdrangane si in cercei. Totul e ieftin, cumparat de la colt. Gravidele fac de garda intr-un sir armonios: fara urgente, fara forfota, cu medalii pentru tacere. In pliante-i scris cum sa scapi, sa eviti, sa scoti de acolo ce-ti pare strain: Incepe devreme, dar fii desteapta. Cu Marcilon, totu-i o.k.! Doctorul meu e-un barbat cu zeci de paciente. Nu are program, e treaz mereu, un cabinet si-un spital totodata. Zambeste, ma-ntreaba: nu, nu-s medic, nici slujba nu am. Ma pierd, el pare grabit. Acid folic, analize, fier, calciu...
Ma dezbrac repede..., dar cum sa m-asez?
Cand totu-i pe fuga, rusinea te-asteapta sa iesi din cladire.
O reteta de doctor e aidoma unui portret de sugar.
Situatiile sunt asa si asa si nu poti decat sa fii de acord.
Apoi l-am vazut... Cat o casa incretind ecranul de sticla. Burta-mi dardaia ca un arbust in furtuna. L-am vazut in inima-i fugind ingrozita. Se zbatea de parca-ar fi nimerit intr-o baraca de tir.
L-am vazut in culcusul de opt saptamani. Stralucea intr-o unsoare opaca. S-a ascuns cu el si-un fibrom. Aveti pe-aici si-un fibrom. Cand dam de-un fibrom, nu-l vedem. Pasim cat de cat mai atent, desi consultatiile-s un fel de vitrina. Nu ne-amintim ca acolo-i un pliu de doi centimetri... Cu obraji rascroiti nu scoatem o vorba. Caci lunecusul nu-nseamna nimic, cand deja e vara. Un fibrom isi poate broda de jur-imprejur un festin. E cancer sau somn, uneori se umfla si-n foale. Recolta si-o strange cand nu te-astepti. Un fibrom e radacina de hrean inchisa-n pamant. Cand vine inghetul nu-i sapa s-o traga afara. (...)

 

Fotografie de grup
(...) Gravidele si sugarii sunt sigur urgente. Scrie pe usi… Caut medic la care sa fiu. Caut doctorita la sfarsit de program. Peretii-s stampile de care nu treci. Si daca ajung pe acolo, zatul scinceste in cesti. Sub rochie voi duce pepeni de opt kilograme. Sunt inca subtire, dar si grozav de departe...

 

(fragment din romanul Cerul din burta in curs de aparitie la editura Paralela 45)

 

Ioana Nicolaie

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei