Burghezia de partid şi marea burghezie pe care a creat-o

Acum câteva zile, încercând să-mi fac oarecare ordine în numeroasele hârtii care îmi aglomerează rafturile şi sertarele, adoptând principiul lui Mateiu Caragiale, cu care nu fusesem niciodată de acord, anume că „hârtiile încurcă“, am dat peste un vechi articol al meu apărut imediat după revoluţie, după ianuarie 1990, în România liberă, pe atunci unica gazetă care mi-ar fi publicat ceva împotriva comunismului, mai puţin împotriva gorbaciovismului lui Ion Iliescu, socotit încă de numeroşi naivi „un om de bine“.

Articolul se intitula Burghezia de partid şi noua burghezie creată de comunism şi asta mă face să cred că sunt printre primii care au folosit respectiva sintagmă, dacă nu cumva voi fi chiar inventatorul ei. Nu-mi revendic acest merit în numele vreunei iluzii protocroniste, deoarece ea nu a prins, deşi e de toată pregnanţa şi corespunde unui mare adevăr constatabil: că în deceniile de comunism a apărut un anumit tip de burghezie pe fondul proliferării unei clase mult mai extinse care, conform predicţiilor „ştiinţifice“ ale lui Marx, preluate de ciraci şi chiar de adversari, ar fi trebuit să nici nu mai existe.

Într-adevăr, indiferent unde au biruit comuniştii, unde au cucerit puterea politică ori au fost instalaţi la conducerea unor ţări cucerite de Armata Roşie (zisă cu o sinistră ironie „eliberatoare“), a apărut un aparat birocratic enorm şi foarte diversificat, exercitând o „muncă“ mult diferită de aceea a „proletarilor“ lui Marx, deşi într-un oarecare paralelism cu aceştia, într-o colaborare sau dependenţă care a durat decenii de-a rândul, până la prăbuşirea sistemului.

Conştienţi de această contradicţie dintre enunţuri şi speranţe, pe de o parte, şi realitatea foarte uşor constatabilă pe scară mare, conducătorii bolşevici s-au întrecut în a blama şi chiar condamna fenomenul, ca pe un fel de parazitism pernicios, nu se ştie cum apărut, deşi în mod vădit el era o creaţie firească a sistemului însuşi. Or, în aparatul birocratic se aflau ofiţeri şi contabili, spioni şi planificatori, profesori de toate gradele (ba chiar şi personal ecleziastic, recunoscut de nevoie ca fiind de oarecare utilitate, cum chiar a şi devenit ulterior, peste toate aşteptările). Toate aceste persoane mai sus-puse, care nu ocupau totdeauna prin abuz o „poziţie“, îşi avantajau rudele, prietenii, acoliţii, transformându-i măcar parţial în complici. Un cetăţean sovietic oarecare, fără a fi un fanatic bolşevic, aspira la un rang mai înalt şi îşi îndruma pe aceeaşi cale progenitura; dacă era un profesor de liceu cu o nevastă doctoriţă la un spital, el nu visa să-şi vadă fiul ajuns tinichigiu sau fata membră a unei echipe de sovhoznici, undeva prin imensitatea imperiului sovietic, ci îi îndruma spre cariere mai înalte, fără conştiinţa că ar păcătui faţă de „clasa muncitoare“. Ba chiar ar fi crezut că performanţele lor sunt un succes al societăţii sovietice, eventual că acţionează conştient întru gloria acesteia. Ceea ce e şi adevărul...

Societăţile moderne marcate de spiritul colectivist (între care cel socialist reprezintă doar o parte) sunt dominate parcă şi mai mult de ambiţia de a se depăşi. Idealul egalităţii şi politica egalizării sunt cultivate în starea de „opoziţie“, care nu e eternă, căci activitatea sindicală cu efecte până la nivelul guvernării şi al relaţiilor internaţionale a schimbat mult lucrurile. Iar sărăcia se vede că e mai dezavantajoasă decât bunăstarea, chiar dacă e socotită o virtute în proverbele populare.

Ideea marxistă după care, în societatea viitoare, oamenii îşi vor realiza visele tocmai pentru că nu vor mai fi legaţi sau dependenţi de idealul proprietăţii sau posesiunii, că nu se vor mai zbate, dar nici nu se vor mai bate între ei, este probabil cea mai fantastică închipuire ieşită din mintea irealistului autor al Manifestului comunist. Eu, înainte de a cunoaşte această broşură, am experimentat comunismul sau am avut directe informaţii pe pielea mea sau a lumii din jur în care m-am format; ceva mai târziu, însă, am citit un interesant opuscul scris de o eseistă alsaciană, Simone Weil, care a dobândit o mare reputaţie ca adeptă a lui Edm. Husserl, pe când acesta era marele patriarh al fenomenologiei şi, în spaţiul culturii germane, era socotit cel mai mare filosof al lumii. El era prea cufundat în lumea ideilor sale „transcendentale“ pentru a avea timp de pierdut cu o tânără (studentă?) entuziastă; a plasat-o celui mai important discipol al său, Martin Heidegger, autor atunci (1927) al unui op senzaţional, Sein und Zeit, din care nu s-a publicat şi vol. II, ci doar fragmente disparate în decursul anilor. (El trece acum drept „fascist“, o calificare falsă şi de fapt idioată, de mare efect în stânga intelectuală imediat postbelică.)

Alarmată poate de senzaţionala ascensiune a lui Hitler şi a socialismului acestuia, Simone Weil a încercat o experienţă neobişnuită, aceea de a constata de visu ce e cu această clasă muncitoare şi chiar ce e cu marxismul şi s-a angajat ca muncitoare la Uzinele Renault, unde a avut cele mai dezagreabile surprize: tovarăşele întâlnite acolo au tratat-o în batjocură, i-au dat sfaturi greşite ca s-o deruteze, nu ca s-o iniţieze, dispreţuind-o apoi pentru nereuşita în performanţele profesionale, care trebuiau să rămână un drept al lor, cucerit cu trudă, după o selecţie nemiloasă. Să mai ţinem seama că nici fizicul n-o ajuta pe biata intrusă, în comparaţie cu muncitoarele de la bancul ei de lucru; ea era extrem de debilă şi a şi leşinat o dată, spre hazul „colegelor“, şi-a întrerupt câtva timp experienţa şi, după ce a revenit, nu a mai stăruit în ceea ce întreprindea.

Unde a văzut Marx solidaritatea „muncitorească“, eventual cea a „proletarilor“ care, în realitate, sunt mai curând dispuşi să se mănânce de vii? Când s-a putut constata o „uniune“ peste hotare şi chiar peste Ocean? Sau măcar peste Canalul Mânecii, în mândra Engliteră, unde se întrezărea clar viitorul omenirii, după opinia lui Marx, şi unde se va stabili şi sediul Internaţionalei zisă I (1864). Această grupare transnaţională, cu idei precumpănitor umanitariste şi pacifiste, a fost mai mult un club intelectual, ceea ce era de mult o specialitate englezească; scopurile politice, favorizându-i pe „muncitori“, au variat după împrejurări, abia cea de a III-a (Moscova, 1919) având un caracter radical politic, în fapt aservită bolşevismului.

În toate variantele, proiectele acestea au pretins că sunt în favoarea muncitorilor, a celor ce muncesc (după o definiţie vagă prea generală), a celor defavorizaţi(?!), a oropsiţilor şi dezmoşteniţilor sorţii – o adunătură de cuvinte cel puţin stranie, dar de oarecare efect la prima examinare. Căci timp fusese îndestul ca toţi aceştia să fie bine cunoscuţi, chiar dacă observatorii nu repetau experienţa Simonei Weil. Or, ceea ce se întâlneşte cel mai frecvent şi le e caracteristic muncitorilor industriali care îşi exercită o meserie şi se întreţin din rezultatele ei e conştiinţa profesională, chiar mândria de a poseda o cât mai înaltă calificare. (Nicicând vreun cizmar cât de cât priceput care trăieşte din munca sa nu l-ar fi considerat coleg al său pe N. Ceauşescu, un fost ucenic curelar din mâna căruia nu a ieşit niciodată vreo cizmă, ba poate nici vreo pereche de papuci; legătura lui cu această trudnică meserie fiind doar faptul că, în timpul detenţiei de la Aiud, se pare că el văxuia pantofii lui Gheorghiu-Dej, ceea ce i-a apropiat şi l-a transformat pe tânărul adept în om politic.)

Muncitoarele, dar şi funcţionarele cele mai amărâte, eventual din comerţ, în Franţa, nu se preocupau de uniuni şi batalioane de luptă, ci se lăsau răpite de seducţia irezistibilului Charles Boyer sau de graţia imperială a unei actriţe ca Annie Ducaux, ca să nu mai vorbesc de acea exotică minune venită dintr-o ţară obscură, adică fabuloasa Elvire Popesco. Cred că ele o nesocoteau şi dispreţuiau pentru vulgaritate pe prea frumoasa Viviane Romance, căreia i se retrăsese titlul de Miss Franţa căci se descoperise că nu era virgină, cum cerea regulamentul, ba chiar era mama unei fetiţe aduse pe lume cam la vârsta de 16-17 ani. Eu, mai puţin pretenţios, am apreciat-o pe această rătăcită nu doar pentru frumuseţea ei indiscutabilă, ci şi pentru talentul cu care intra în felurite roluri, ea unind farmecul meridional al Ginei Lollobrigida cu ceva din agresivitatea seductivă a Sophiei Loren.

Pentru eseista alsaciană Simone Weil, fostă nemţoaică devenită franţuzoaică, ideea de apartenenţă şi categorisire este cu totul specială, după cum e şi fixaţia pacifistă: pe amândouă le vedea contrazise de Marx şi de succesorii săi, declaraţi sau nu, dar sigur „socialişti“. Socialismul naziştilor nu era ceva foarte nou, cum nu va fi nici cel al Republicii Sociale fasciste, prin care „Ducele“ Mussolini a încercat să salveze programul „popular“ al mişcării sale muribunde (1943-1945).

În vara anului 1941, după mai multe succese militare pe toate fronturile, unde atacase fulgerător, Hitler s-a năpustit împotriva celui mai preţios aliat al său, aşa-zisa Uniune Sovietică, un stat socialist, aşa cum se pretindea şi cel de-al Treilea Reich (NAZI e prescurtarea lui Nationalsocializmus, o expresie a conştiinţei populare de sine, pe care adepţii, în frunte cu Hitler, ţineau s-o amintească în toate ocaziile). Eu am citat un cuvânt al lui Eugen Ionescu, decisiv sub raportul celor întâmplate: că, de fapt, socialismul peste tot în lume a fost o „pungăşie“, o escrocherie din capul locului, o tragică şi sinistră înşelătorie. Şi, adaug eu, prin aceasta nu a respectat o linie fermă, o ideologie strictă, din care să-i poţi deduce intenţiile reale şi rezultatele foarte previzibile. În calitatea mea de martor, devenit după decenii memorialist, eu pot spune că regimul cel mai rigid pe care îl trăisem la noi lăsa o marjă oarecare de normalitate prin partea lui de „aiureală“, adică de ilogică şi frapantă contradicţie, prin partea sa umană.

... Şi ea l-a făcut posibil, spre mirarea indignată a ignoranţilor şi a celor care (străini) l-au cunoscut în treacăt.

Nimic nu a fost bun în regimul comunist, în afară de ceea ce a ieşit din cadrele lui – din lanţurile lui, mai propriu spus, chiar şi atunci când ele au fost doar „ideologice“.

P.S. Voi reveni la cazul Simonei Weil, al cărei sfârşit tragic constituie un moment acut, caracteristic pentru efectele nebuniei criminale socialiste; deocamdată propun o discuţie (examinare) a problemei: cum se face că, totuşi, marxismul, cu multele sale variante, de la troţkism la social-democraţie, de la anarhism la sindicalism, continuă să existe şi de el se bucură sau numai beneficiază miliarde de chinezi, poate încă mai mulţi fericiţi din Lumea a Treia, dar şi straturile inferioare din societăţile liberale pentru care speranţa nu trebuie să fie ceva întemeiat cât de cât logic, ci e mai ales o incurabilă ameţeală. //