prima pagina

Ideea „egalitaristă“ de care toţi socialiştii din lume au făcut şi continuă să facă chiar şi astăzi caz n-a fost nicăieri mai categoric dezminţită ca în paradisul muncitorilor şi ţăranilor din URSS.

În articolul meu precedent din revista 22 am căutat să scot în evidenţă caracterul fraudulos al marxismului care porneşte de la însuşi fondatorul acestui curent de gândire ce-l va depăşi cu mult în timp, pentru unii marxismul păstrându-şi o oarecare actualitate, în ciuda eşecului istoric vădit. Marx a pus în circulaţie o serie de noţiuni, un adevărat arsenal noţional pe care
l-a folosit cu sens deformat sau nu bine definit care îi suravieţuieşte şi azi în comentariile politice, ba chiar şi în vorbirea curentă.

Din păcate, în textul meu, pe care nu l-am putut supune unei ultime corecturi, au apărut câteva grave erori la imprimare: noţiuni, noţional, au devenit naţiuni şi naţional, făcând textul ininteligibil; cred că e mai bine, decât să ofer o errata, să preiau firul gândirii şi demonstraţiilor mele, repetând faptul capital că marxismul e o înşelătorie şi că n-a adus mai nimic pozitiv decât o anume agitaţie în straturile celor năpăstuiţi întreţinându-le speranţe deşarte.

Unul dintre termenii cei mai răspândiţi din bagajul lexical al marxismului este indiscutabil cel care desemnează prin clasă marile diferenţe dintre oameni, de fapt dintre grupările de oameni. El nu este creaţia lui Marx, cum nu sunt nici revoluţie, democraţie, capital sau criză. Acestea sunt o invenţie a autorilor Manifestului comunist, dar au fost manipulate, de exemplu, şi de urmaşii lor cu sens deviat sau adaptat „luptei“ politice pe care au fost siliţi să o ducă şi ale cărei ecouri sunt încă vii, şi azi, în condiţii istorice mult schimbate întreţinând iluziile unor retardaţi că în marxism ar fi totuşi ceva valabil, dacă nu şi „nucleul“ ferm, rezistent după atâtea dezminţiri.

Poate că fenomenul cel mai scandalos şi mai frapant în postmarxism, dar mai ales în ţările care au căzut sub regimuri comuniste este sporirea în proporţii monstruoase a unei clase care n-ar fi trebuit să se numească altfel decât „burgheză“, după funcţia ei în noile state, şi care ieşea în mod invizibil din binomul „exploataţi-exploatatori“, mai popular spus „săraci-bogaţi“. O burghezie care nu era desemnată cu acest nume infamant, care nu era recunoscută oficial ca o clasă, dar care sporea vizibil de la an la an din motive foarte justificate.

Fenomenul n-a fost recunoscut niciodată oficial de noii stăpâni, dar e specific ţărilor cu regim despotic, dictatorial sau măcar autoritar, care sunt înclinate prin definiţie spre centralism şi se sprijină pe pletora birocratică a executanţilor credincioşi, fără iniţiativă şi fără vreo dorinţă de schimbări care le-ar deranja „poziţia“ şi „situaţia“ câştigată. În aşa-numita Uniune Sovietică, după două, dacă nu trei generaţii, noua clasă, cum a numit-o M. Djilas, devenise o adevărată castă: beneficiară de locuinţe luxoase, de automobil la scară, de un trai mai îmbelşugat care, în mizeria generală, ceva mai diminuată la sfârşit, semăna cu aceea a unor nababi. Armata, Securitatea, aşadar aparatul de represiune, activiştii şi cei care se distingeau ca performeri în artă, în sport, chiar şi în producţie formau o elită la care cu greu ar fi ajuns simplii cetăţeni, cei de jos.

În cazul nostru, cred că tipul cel mai bine realizat al burgheziei de partid a fost Petre Roman, un om remarcabil din multe puncte de vedere, care datorită inteligenţei şi pregătirii intelectuale ar fi făcut carieră în orice regim politic; nu şi Ion Iliescu, un comunist în primul rând, rămas aparatcik foarte abil şi un apărător până la capăt al „cuceririlor“ socialismului cu care şi-a blagoslovit acoliţii în modul cel mai direct şi mai cinic.

Cititorii mei s-ar putea mira că înaintea lui Petre Roman nu l-am pus pe Vladimir Tismăneanu, un personaj de cu totul altă anvergură; născut şi crescut în seraiul Comitetului Central, în orizontul acestuia specific, dedicându-se studiilor istorice legate de arhiva la care avea, prin excepţie, acces, el a descoperit – şi a avut curajul să o recunoască – adevărata istorie a societăţii în care trăise şi se formase. În condiţii de libertate, după plecarea din ţară, el a redactat cea mai cuprinzătoare prezentare istoriografică, cea mai crudă şi demascatoare tentativă de „demascare“ (cum spuneau comuniştii), de dezvăluire a ceea ce a putut fi un partid comunist care va deveni unul dintre cele mai importante din Europa de Est, ba chiar ajunsese a fi propus de comentatori serioşi drept un model „original“ de socialism. Dar acest partid a fost nu român, cum s-a lăudat mai târziu, ci din România în anii de după fondare, de fapt cum reiese clar din expozeul lui Tismăneanu, o formaţie în fond străină, adusă în România. Autorul lui nu intră în categoria burgheziei noastre de partid, ci e un eminent istoriograf din afară, din străinătate, care ne-a făcut şi nouă, celor de aici, un enorm, un incalculabil serviciu.

Aş înclina să-i trec în rândurile burgheziei de partid mai degrabă pe cei care s-au introdus în ea prin căsătorii avantajoase sau măcar norocoase, o serie mult mai mare, mergând de la Mircea Dinescu la Andrei Pleşu. Ei nu s-au format sub semnul persecuţiei, cu familii întregi de rude arestate, şi nu au psihologia lor fericit-optimistă afectată de asemenea accidente.

De altminteri, pentru mine, noţiunea de burghezie, în sensul cel mai apropiat de adevăr, nu are în ea nimic blamabil, ci, dimpotrivă: multe virtuţi. Ţin minte că în ultimii ani de comunism, l-am întrebat pe Laurenţiu Fulga, un om care apucase şi „vechiul regim“, aşa că discutam foarte liber, căci el ştia la ce să se aştepte de la mine: cum aprecia el această nouă burghezie în comparaţie cu cea veche?

– Asta de acum, mi-a precizat bătrânul sapient, e mult mai aprigă.
– Da şi nu, i-aş răspunde acum. Mai degrabă nu, cel puţin nu cea din a doua generaţie de după 1948, eventual a treia!

În aşa-zisa URSS, care era cu două-trei generaţii înaintea noastră, burghezia apărută după distrugerea celei din timpul ţarismului dobândise deja atributele unei adevărate caste: locuinţe în marile oraşe, în cartiere rezervate, având la dispoziţie localuri speciale de consum şi de distracţie, strict rezervate şi unde muritorii de rând nici nu au voie să pătrundă, într-unele, nici dacă sunt invitaţi de un cunoscut sau o rudă „cu poziţie“.

Ideea „egalitaristă“ de care toţi socialiştii din lume au făcut şi continuă să facă chiar şi astăzi caz n-a fost nicăieri mai categoric dezminţită ca în paradisul muncitorilor şi ţăranilor din URSS. Chiar şi cel mai naiv copil de acolo nu şi-ar putea închipui că „cei din Arbatov“, cum se intitulează un roman de largă răspândire, au aceleaşi şanse ca un fiu de muncitor, eventual stahanovist, sau chiar de colhoznic fruntaş sau că odraslele unui ofiţer superior ar putea intra în concurenţă loială cu fiii unui căprar.

(Un observator perspicace, precum Arthur Koestler, care a fost la faţa locului, a socotit că solda unui ofiţer superior e de 6-7 ori mai mare ca a unui gradat inferior; în Armata Regală engleză, în campanie, soldaţii au aceleaşi uniforme ca şi ofiţerii sau invers; Winston Churchill, care era măcar general şi descendentul ducelui de Marborough, a purtat în tot timpul războiului simpla uniformă de soldat britanic, care se remarca doar printr-o discretă steluţă pe guler.)

Când francezii s-au trezit cu vreun milion de militari englezi de dincolo de Canalul Mânecii, toţi au fost uluiţi să-i vadă îmbrăcaţi „uniform“; ce ar fi zis ei văzându-i pe ofiţerii sovietici, încărcaţi de decoraţii. Brejnev se spune că purta o carcasă de susţinere pentru mai mult de 10 kg de medalii care, şi în cazul civililor, depăşeau orice închipuire; ideea de egalitate şi de modestie se topise în decurs de atâţia ani de ipocrizie. Cultul elitist al ordinelor, distincţiilor şi privilegiilor aferente însemna şi o lovitură dată marxismului, într-una din pretenţiile sale de bază, cea mai atractivă, egalitarismul, şi care supravieţuieşte şi azi la politicieni şi politologi sub forma „justiţiei sociale“, o formulă care nu poate fi realizată şi n-a fost niciodată pusă în practică.

Profundul inegalitarism al societăţii sovietice şi al ţărilor „din lagăr“ a fost blamat la începuturile bolşevismului; Lenin afişa o ţinută neglijentă, oarecare; ceilalţi corifei erau nişte intelectuali burghezi, oameni cu experienţa mediului lor formativ, iar în coada lor, laconicul şi ştersul Stalin nu trebuia să mai facă pe „omul simplu“, căci îl definea natura sa perfect.

Generaţia mea, care a apucat în ultimii ani ai vieţii lui Stalin condamnarea lui Tito şi reproşurile ce i se aduceau „trădătorului“ pentru devierile sale, nu uită plăcerea acestuia de a purta decoraţii şi uniforme de paradă pompoase, cu care ar fi emulat doar cu... Goering, numărul 2 la nazişti, dar şi un tip atletic, devenit obez, care abia se mai putea mişca în noul său acutrament. În schimb, omologul lui Stalin la capătul celălalt al spectrului (celor doi fraţi învrăjbiţi, cum i-am numit eu mai de mult, cu oarecare exagerare), anume proletarul (sau declasatul) Adolf Hitler, prefera ţinuta simplă, banală, de om din popor, ceea ce şi era.

Noul „Conducător“, cu înclinaţii şi vocaţia lui fundamental politică, dar şi cu idealuri net autoritare, eventual de a realiza un regim totalitar (cu totul altceva decât o dictatură, care e un instrument al democraţiei), dispreţuia economicul – reclamându-se pare-se de la Napoleon (alt om „mare“), care şi-a distrus ţara peste care a „domnit“ cam tot vreo 13 ani. Dar dezastrul primului război mondial şi prăbuşirea celui de al doilea Reich au ruinat o bună parte din burghezia germană; noul Führer i-a dat posibilitatea să se refacă şi chiar să prospere, ceea ce în Rusia bolşevică în perioada Brejnev (de aşa-zisă „stagnare“) s-a petrecut lent, dar sigur.

În orice societate mai civilizată formarea unei elite care să tindă la stabilizare şi la noi privilegii e un proces fatal pe care ideologia egalitaristă impusă cu forţa nu l-a putut împiedica să se producă. Egalitarismul pe verticală, adică înlăuntrul unei societăţi, a fost dublat de universalismul concepţiilor marxiste după care el era valabil deopotrivă în Rusia postţaristă şi în Mongolia primitivă sau, după război, în hiperindustrializata Cehie sau în Republica Democrată Germană, dar şi în vesela Cubă sau în mai încruntata Albanie.

La noi, în România, cu teritoriul trunchiat de pierderi în favoarea URSS, s-a impus noţiunea de burghezo-moşierime, o formulă mai conformă cu realităţile decât separarea burgheziei de moşierime şi presupusa luptă acerbă şi continuă între aceste două „clase“. Nu a fost o „cârdăşie“, cum au calificat-o comuniştii, ci o convergenţă de interese, dar şi de spirit neprevăzută de Marx şi succesorii săi; ea s-a realizat sub egida „naţiunii“, eventual a unui naţionalism pe deasupra claselor.

Încă de pe la sfârşitul secolului XIX, criza agrarianismului în această parte a Europei i-a făcut pe boierii moşieri să se îndrepte spre capitalism, spre investiţiile în industrie, iar pe orăşeni (negustori, liber profesionişti, funcţionari la stat) să-şi cumpere pământ sub forma măcar a unei vii sau a unei mici proprietăţi nu doar de agrement.

Dar dominanta istoriei României moderne a fost ameninţarea externă, care nu putea fi contracarată decât prin luciditate, simţ al realităţii, supleţe, oportunism bine inspirat, virtuţi pe care Marx nu le luase în seamă şi n-avea cum să prevadă printre atâtea profeţii ale sale ce va ieşi de aici: şi la noi, ca şi în multe alte ţări, muncitorii manuali sau proletarii sunt pe cale de dispariţie şi o nouă clasă se impune numericeşte irezistibil, deşi îşi mai caută o definire – care în nici un caz nu i-ar putea fi oferită de Marx. //