Bugetul la ora târguielilor

Se anunţă un adevărat maraton al discuţiilor şi negocierilor între politicienii din arcul opoziţiei şi puterea executivă pe tema cheltuirii banilor (puţini) ai bugetului de stat în 2012.

Incertitudinile care persistă, din nefericire, în Europa au prelungit exagerat de mult calculele bugetului. În fine, guvernul a decis să alcătuiască bugetul anului viitor pornind de la o creştere cu 2,1% a economiei. Prima variantă a bugetului, prezentată în urmă cu câteva săptămâni, oscila între o creştere a produsului intern brut cu 1,8% şi 2,3%.

A fost aleasă o cifră apropiată de varianta optimistă. Estimarea privind evoluţia economiei este esenţială în alcătuirea unui buget, deoarece îţi dă dimensiunea deficitului bugetar, această diferenţă negativă între cât încasează statul şi cât poate cheltui. Pentru a frâna entuziasmul cheltuielilor, guvernul şi-a stabilit o ţintă de deficit bugetar de 1,9% din produsul intern brut (PIB), poate exagerat de ambiţioasă. Deşi România se află în chingile severe ale procedurii de deficit excesiv, ca de altfel aproape toate ţările Uniunii Europene, ea ar fi putut ţinti nivelul maxim de 3% din economie.

Argumentele din spatele acestei prudenţe oarecum exagerate ar putea fi legate de dificultatea obţinerii unor împrumuturi pentru a finanţa un deficit mare, datorată atât conjuncturii din pieţele financiare internaţionale, cât şi faptului că băncile străine cu afaceri în România închid, pe rând, robinetele cu bani. Ceea ce nu va însemna neapărat că Trezoreria nu va găsi bani, ci că-i va cumpăra extrem de scump. Încorsetat în aceste repere extrem de riguroase, bugetul anului viitor lasă foarte puţin spaţiu cheltuielilor. Şi totuşi...

Parlamentarii din arcul opoziţiei aruncă peste 8.000 de săgeţi îndreptate spre acest buget subţirel. Un calcul distractiv arată că, dacă toate cele, să zicem, 8.000 de amendamente care vor fi aduse bugetului ar fi prezentate timp de 3 minute, parlamentarii ar trebui să lucreze nonstop 400 de ore, ceea ce, evident, nu s-ar întâmpla. Nici n-ar mai fi timp. Totuşi, opoziţia critică pilonii de bază ai bugetului. Observaţia potrivit căreia deficitul este prea mic e corectă. Incorectă este argumentaţia, anume aceea că dobânda asociată datoriei publice, care ar reprezenta 2% din PIB, ar depăşi limita deficitului. Construcţia bugetară ţine deja cont de această cheltuială. Cheltuielile statului, oricare ar fi ele, pot fi cântărite cu măsura PIB-ului, dar bugetul de stat este o complicată fuziune a tuturor elementelor de venituri şi cheltuieli. De altfel, costul împrumuturilor statului este în acest moment mult mai scăzut decât cel din aceeaşi lună a anului 2008, când România aluneca într-o recesiune severă, iar Trezoreria împrumuta bani pentru două săptămâni, la cote şi cu randamente de avarie.

O altă temă de dezbatere deschisă de opoziţie este chestiunea relaxării fiscalităţii. Este sugerată ideea revenirii, în trepte, la cota de TVA de 19%, cu un pas mic în acest an. Guvernul a respins ideea, pe care, dacă ar fi avut ceea ce analiştii numesc spaţiu fiscal, ar fi aplicat-o cu entuziasm, deoarece nu ar pierde bani. Încasările din TVA rămân un pilon important al bugetului. Cum orice ţară europeană este practic invitată să găsească resurse de stabilitate, evident, măsura nu a fost ştampilată de troika finanţatoare, formată din echipele FMI, Comisiei Europene şi Băncii Mondiale. Reducerea fiscalităţii pe muncă a fost chiar o promisiune a actualului guvern, care a lăsat să se înţeleagă că modificările aduse Codului Muncii vor fi completate de o relaxare a fiscalităţii. Din păcate, nici această măsură nu poate fi pusă în practică, deoarece finanţarea pensiilor este dificilă şi cere bugetului un efort suplimentar consistent.

Nimeni nu are curajul, evident, dacă se află la guvernare, să reducă fiscalitatea şi să caute apoi bani în plus, într-o piaţă seacă, pentru a plăti factura de pensii.

Spectacolul care se va desfăşura timp de o săptămână în parlament va fi de esenţă pur electorală. Era deja evident pentru orice analist economic faptul că, în situaţia actuală tensionată şi nesigură în care bălteşte zona euro, nicio ţară nu poate risca aventuri fiscale. Ungaria, de pildă, care a aplicat o politică neortodoxă de naţionalizare a fondurilor de pensii din aşa numitul Pilon II, al pensiilor obligatorii gestionate privat, continuată de o atacare fiscală a profitului băncilor şi de îngheţarea cursului monedei naţionale în raport cu francul elveţian în momentul plăţii creditelor, a ajuns rapid la fundul sacului şi dă târcoale finanţatorilor internaţionali. Acum, premierul Viktor Orbán se teme de un atac speculativ asupra forintului, deşi ştie că aşa-zisul atac va fi o reacţie previzibilă a investitorilor în faţa problemelor cu care se confruntă economia Ungariei. Deci, aventurile fiscale se plătesc scump şi asta într-un interval extrem de scurt.
Desigur, opoziţia de la Bucureşti simte că guvernul joacă o carte ascunsă, anume aceea a unei posibile majorări a pensiilor şi salariilor în primăvară, aşa cum de altfel guvernanţii au admis deja. Mişcarea este însă condiţionată de conjunctura economică europeană, deoarece de partenerii noştri de afaceri depind nu doar fluxurile comerciale, cele care susţin comenzile din industrie, ci şi menţinerea investiţiilor actuale la acelaşi nivel.

Într-un cuvânt, o deterioare a peisajului economic european ar spulbera şi creşterea economiei, şi zeci de mii de locuri de muncă. În esenţă, guvernul pare condamnat să ruleze o factură socială imensă, care lasă destul de puţin spaţiu pentru alte cheltuieli. //

Cuvinte cheie: buget 2012, economie, evolutie, produs intern brut, deficit, taxe, impozite