Bucuria de acasă

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis.

Spania munceşte de multă vreme la excelenţă în fotbal. Chiar dacă nu a jucat până duminică nicio finală de Campionat Mondial, echipele sale de club au adunat trofeu după trofeu, devenind unele dintre cele mai titrate, mai iubite şi mai bogate cluburi din lume. Am vizitat, acum doi ani, Nou Camp, templul fotbalului de la FC Barcelona, şi m-a cucerit nu neapărat cu dotarea materială de top, cât mai ales cu spiritul de luptă şi de pasiune care răzbate în fiecare centimetru pătrat al complexului şi al muzeului echipei.

Orice performanţă are nevoie de ani mulţi de pregătire. Ei încep însă de undeva şi dau roade doar dacă se aliniază pentru asta resurse complementare: oameni, bani, know-how, experienţă, legislaţie etc. Fără ele, e vorba doar de noroc. Generaţia de aur a fotbalului româneasc, cea a lui Gică Hagi, e cel mai bun exemplu. În lipsa unui plan, după ea nu a urmat nimic. La polul opus, noua echipă a Germaniei de la acest Campionat Mondial, cu cea mai tânără medie de vârstă dintre toate echipele Germaniei care au participat până acum la campionatele mondiale, a reuşit un binemeritat loc trei. Cu un antrenor şi cu jucători din noul val, au snopit totuşi în bătaie Anglia şi Argentina. După generaţia lor de aur, nemţii au crescut o nouă generaţie notabilă, chiar dacă, deocamdată, de bronz.

E adevărat, noi nu suntem nemţi, dar cu spaniolii am avea ceva şanse să semănăm. Şi am avea, mai ales, şanse să semănăm cu noi înşine în momentele noastre cele mai bune, dacă ne-am pune problema cum să transformăm aceste momente într-un fel de a fi şi de a munci.

L-am auzit pe Franz Beckenbauer declarând înainte de semifinala Germaniei cu Spania, foarte încrezător şi liniştit, că spaniolii joacă foarte bine, însă, de multe ori, devin atât de încântaţi de asta, încât uită să marcheze. Iată că n-au uitat, nici cu Germania, nici cu Olanda. Asta spune multe despre cât de nemţi pot ajunge nişte spanioli, dacă un conducător inspirat precum Del Bosque îi îndrumă către mentalitatea şi atitudinea corecte.

Cea mai importantă parte a victoriei aici se joacă, pe terenul mentalităţii şi al atitudinii. Dacă era vorba în cea mai mare măsură despre bani, Spania n-avea ce căuta în fruntea naţiunilor lumii la fotbal. Ar fi trebuit să o bată şi Germania, şi Olanda, în pofida oricăror preferinţe ale caracatiţei Paul. E o ironie a sorţii că spaniolii sunt pe cale să divinizeze o caracatiţă, când noi nu mai ştim ce să facem ca să scăpăm de ele. Lor le-au prezis victorii, nouă ele ne asigură doar înfrângeri.

Cum nu (mai) sunt însă un idealist, nu cred că vom scăpa prea curând de caracatiţele de Dâmboviţa şi asta ne va împiedica încă o bună bucată de vreme să obţinem performanţe reale şi durabile, în orice domeniu.

Nu contenesc totuşi să sper că, măcar dintre cei tineri care îndrăznesc şi duc la bun sfârşit proiecte înnoitoare pentru România, vor apărea grupuri de performeri care nu se vor mai încurca de relaţia noastră tradiţional aleatorie cu succesul. Aş vrea să mă bucur pentru noi, în loc să mă bucur pentru spanioli. //