Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
20.07.2010

Bucurestiul Cultural, nr. 95 - Aurul polonez la Banca Naţională a României (1939–1947)

de Cristian Paunescu & Mihaela Tone 

1285 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Neutralitatea declarată de către România la începutul războiului nu a împiedicat ţara noastră să permită tranzitul pe teritoriul ei al materialelor de război destinate Poloniei, apoi a numeroşilor refugiaţi (oameni politici, militari, populaţie civilă), în ciuda hotărâtelor proteste germane.

La 9 septembrie 1939, guvernul polonez a luat decizia salvării tezaurului Băncii Poloniei prin transportarea în România şi, apoi, într-o zonă aflată în afara pericolului german. La 10 septembrie 1939, Ministerul de Externe polonez a transmis ambasadorului Poloniei la Bucureşti instrucţiuni privind obţinerea acordului de tranzit din partea guvernului român.

În acest scop, a plecat spre Bucureşti E.F. Kwiatkowhi, vicepremier şi ministrul Tezaurului. Autorităţile române au aprobat, fără nici o pretenţie, tranzitul tezaurului polonez, asigurând şi logistica necesară.

Omenie vs. proteste

În noaptea de 17-18 septembrie, guvernul polonez, ofiţeri şi ostaşi, alte oficialităţi au trecut graniţa spre România, printre ei aflându-se preşedintele republicii, Ignacy Moscicki, mareşalul Rydz-Smigly şi ministrul de Externe Josef Beck.

Preşedintele republicii a fost cazat la castelul regal din Bicaz, apoi la Craiova, în Palatul Mihail, împreună cu mareşalul Rydz-Smigly, iar la 25 decembrie 1939, cu acordul autorităţilor române, a părăsit ţara şi s-a stabilit în Elveţia. Ministrul de Externe a locuit o perioadă la Băile Herculane, împreună cu Slawoj Skladkowski, fostul premier, iar acesta din urmă, la 22 iunie 1940, a plecat în Turcia.

Acceptând refugiaţi polonezi pe teritoriul său, în ciuda protestelor repetate ale Germaniei, România a dat dovadă de omenie şi de ospitalitate. În acest sens, guvernul român a înfiinţat, la 27 septembrie 1939, Comisariatul general pentru evidenţa şi asistenţa refugiaţilor polonezi, care a funcţionat până în mai 1944, când s-a transformat în subsecretariat de stat, fiind desfiinţat în anul 1945.

Trei tezaure

În septembrie 1939, rezerva de aur a Băncii Poloniei, în valoare de aproximativ 87 de milioane de dolari, încărcată într-un tren special, a ajuns la graniţa cu România. Autorităţile noastre au asigurat tranzitul trenului, escortat de pază armată, până în portul Constanţa, aici încărcătura fiind urcată în tancul petrolier britanic Eocene, cu un deplasament de 4.000 tdw. Vasul a părăsit în grabă portul, îndreptându-se spre Istanbul. A urmat o adevărată odisee cu acest tezaur al Băncii Poloniei, până când, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aurul a revenit în Polonia.

La 17 septembrie 1939, tezaurul Muzeului Wawel, din Craiova, în care se adăugau valori de la Castelul Regal din Varşovia, a fost transportat în România pentru a fi salvat. Era vorba e bunuri de o valoare inestimabilă, provenite de la regii Poloniei:

- spada folosită, în 1320, la încoronarea Regelui Wladislaw Loketek;
- colanul gros de aur încrustat cu email al lui Sigismund al III-lea;
- obiecte ale lui Ian al III-lea Sobieski;
- pelerina de cavaler al Ordinului „Sfântul Duh“ trimisă de Ludovic al XIV-lea după asediul Vienei;
- spada sfinţită, înmânată regelui polon, la Jaworow, de către nunţiul papal;
- steaguri turceşti capturate la asediul Vienei;
- o coroană de aur, din 1792;
- colecţia de tapiserii a lui Sigismund al II-lea August.

După trecerea graniţei, tezaurul este găzduit la Bucureşti, până în noiembrie 1939, după care este transportat la Constanţa, îmbarcat pe nava Ardealul, care, în ianuarie 1940, acostează la Marsilia şi este transportat apoi la Aubusson. Aici, tezaurului i se mai adaugă cele mai preţioase manuscrise ale Bibliotecii Naţionale poloneze. Printre aceste valori, menţionăm:

- o copie din sec. al XIV-lea după renumita cronică a lui Gall Anonimul;
- cazaniile de la Sfânta Cruce (cele mai vechi monumente ale prozei poloneze, scrise în secolul al XIII-lea şi copiate în secolul al XVI-lea);
- psaltirea Reginei Jadwiga, scrisă în trei limbi – polonă, germană şi latină – decorată cu miniaturi, secolul al XIII-lea;
- Biblia lui Gutenberg (1453-1455), unul dintre cele 45 de exemplare cunoscute;
- 49 de manuscrise ale lui Chopin.

După atacul german asupra Franţei, tezaurul este trimis la Bordeaux, apoi la Falmouh şi la Londra. De aici, nava poloneză Bathory l-a transportat în Canada, unde a stat până la sfârşitul războiului. După lungi demersuri, tezaurul de reîntoarce în Polonia, în trei etape succesive: 1948, 1959 şi în ianuarie 1961.

Fondul Apărării Naţionale (constituit din sumele încasate prin vânzarea imobilelor proprietate de stat, din fondurile alocate prin lege şi darurile şi ofrandele oferite de populaţie pentru apărarea statului) se compunea din obiecte de argint, bijuterii, alte piese de valoare, transportate în România pentru a nu cădea în mâinile ocupanţilor germani. Acest tezaur, împreună cu 51 de lăzi cu lingouri de aur, aparţinând Băncii Poloniei (Bank Polski) a fost adăpostit la Cernăuţi, într-o cazarmă a jandarmeriei române, iar apoi transportat, în secret, la Bucureşti.

Fondul Apărării Naţionale a fost încărcat pe nava românească Suceava, care, la 14 februarie, îl depunea la Marsilia.

„Limanul“ BNR

La 10 octombrie 1939, delegaţii Băncii Poloniei au predat spre păstrare delegaţiilor BNR 51 de lăzi de lemn, cu o greutate totală de 3.057,450 kg, care conţineau, conform declaraţiilor reprezentanţilor polonezi, 2.734,104 aur fin în lingouri.

În procesul-verbal de predare-primire, ambalajul a fost impropriu denumit „casete“, fiind, de fapt, lăzi din lemn de brad, care conţineau lingouri de aur. Procesul de predare-primire a fost semnat, din partea BNR, de Paul Gh. Răzuş, casier central (v. p. 40), şi de Alexandru Dumitrescu (v. p. 42), controlor general, iar din partea poloneză, de Henryk Mikolajczyk, funcţionar bancar, şi de Victor Styburski, vicedirector la Bank Polski-Varşovia.

Recentele cercetări în Arhivele Naţionale ale României au scos la iveală documente originale de predare-primire a celor 51 de lăzi cu lingouri.

Tabelul redă greutatea fiecărei lăzi.

Caseta      Kg.         Caseta         Kg.
 nr.                           nr. 

372        59,400      981          67,200
368        59,150      982          67,350
376        59,500      481
988        66,200      378          54,150
457        74,550      393          59,600
352        59,400      478          60,100
455        63,200      416          54,000
980        67,400      375          59,800
1001      67,200      413          59,500
987        66,600      374          59,500
354        59,450      347          59,300
396        59,400      440          59,500
349        59,150      499          59,450
474        55,700      463          54,100
357        59,750      379          50,100
364        59,450      371          59,550
429        59,700      432          59,250
425        60,000      452          59,500
986        66,800      363          61,250
480        54,050      498          59,500
381        59,850      449          54,550
333        43,800      460          61,700
996        67,300      493          61,650
427        50,050      475          54,400
369        59,400      978          63,350
983        67,450      54,800
Report 1.583,900 Total kg.: 3.057,450

Fiecare dintre acestea, după ce a fost prevăzută cu patru sigilii de ceară, dintre care două ale BNR şi două ale Bank Polski, a fost cântărită în faţa celor două comisii. „Casetele“ au fost depuse în Tezaurul Casieriei BNR, din subsolul Băncii Marmorosch-Blank, şi constituiau un depozit care o obliga pe debitoare la restituirea bunului primit, şi nu la restituirea unui bun de acelaşi tip şi calitate. Acesta a rezultat din faptul că au fost aplicate sigilii asupra „casetelor“ primite de la BNR, care nu a verificat conţinutul lor. Depozitul constituit în România se supunea legislaţiei statului român.

Prin scrisoarea din 20 aprilie 1940, prezentată, la 2 mai 1940, BNR de Dorsey Stephen, Banca Poloniei, care-şi mutase sediul la Paris, a cerut ca respectivele „casete“ cu aur să fie puse la dispoziţia lui Dorsey Stephen, reprezentantul la Bucureşti al lui Polish Food Commission Inc., din New York, deoarece aurul în chestiune ar fi fost cedat sus-zisei asociaţii, al cărei scop este ajutorarea populaţiei poloneze din teritoriul ocupat de Germania.

Guvernul român a decis, însă, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1.048, din 6 mai 1940, blocarea în mâinile BNR a acestei cantităţi de aur şi reţinerea ei cu titlu de garanţie, în vederea achitării sumelor pe care guvernul polonez le datorează guvernului român.

Datoriile guvernului polonez reprezintă sumele cheltuite de statul român pentru întreţinerea refugiaţilor polonezi şi a materialelor luate de la aceştia, fie ei civili sau militari, precum şi cantitatea de zloţi cumpărată de BNR de la refugiaţi, la cursul de 1 zlot pentru 20 lei.

Într-adevăr, de la 9 septembrie 1939 până la 24 aprilie 1940, s-au cheltuit: cu întreţinerea refugiaţilor – 491.108.268 lei; cu întreţinerea refugiaţilor (Ministerul Afacerilor Străine) – 1.000.000 lei; cu întreţinerea materialelor – 16.300.000 lei; CFR (transporturi de persoane şi materiale ale refugiaţilor – 28.000.000 lei; 12.013.585 zloţi răscumpăraţi de BNR. În total cheltuielile de mai sus s-au ridicat la suma de 776.572.145 lei.

Banca Poloniei, neprimind nici un răspuns la scrisoarea sa, revine asupra cererii la 12 mai 1940, atrăgând atenţia BNR asupra responsabilităţii ce cade asupra acesteia în caz că Banca Poloniei ar avea de suferit oarecare pierderi, ca urmare a neeliberării depozitului.

Ca răspuns la această scrisoare, BNR a comunicat Băncii Polonei, la 29 mai 1940, din cauza interdicţiei cuprinse în Jurnalul Consiliului de Miniştri, din 6 mai 1940 (din care se remite o copie).

Între timp, la 19 mai 1940, ministrul Germaniei la Bucureşti a prezentat Ministerului Afacerilor Străine al României o Notă verbală de protest, contra oricărui act de dispoziţie asupra acestui depozit fără consimţământul guvernului Reich-ului, care anunţă, în acelaşi timp, drepturile sale asupra depozitului.

Ambasada Poloniei, prin memoriul din 5 iunie 1940, Banca Poloniei, prin scrisoarea din aceeaşi dată, Dorsey Stephens, prin nota din 31 mai 1940, şi Herbert Hoover, preşedintele Polish Food Commision Inc., prin telegrama din 11 iunie 1940, au repetat cererea de a elibera întreaga cantitate de aur polonez, bazându-se pe următoarele argumente: 1) până la hotărârea guvernului român, din 6 mai 1940, de a-l bloca, aurul depus de Banca Poloniei la BNR era un depozit liber, nesupus nici unei sarcini; 2.) Banca Poloniei este o societate pe acţiuni, care se bucură de personalitate juridică şi al cărei activ nu poate fi identificat cu acela al statului polonez. Reţinerea activelor sale, în vederea achitării sumelor eventual datorate de guvernul polonez guvernului român, este contrară principiilor juridice general necunoscute; 3) aurul a fost cedat fără nici o condiţie lui Polish Food Commision Inc. înainte de a fi intervenit hotărârea guvernului român, în consecinţă, măsura blocării loveşte o proprietate aparţinând unei entităţi juridice americane; 4) chestiunea sarcinilor suportate de guvernul român pentru ajutorarea refugiaţilor polonezi va forma obiectul unei reglementări ulterioare, în momentul oportun.

„Ca garanţie a acestor cheltuieli ar putea servi, în caz că guvernul român ar judeca-o necesară, materialul de război polonez, din care o parte se află de pe acum în serviciul armatei române, materialul evaluat de polonezi la 100 milioane zloţi.

Contravaloarea acestui material va putea acoperi sarcinile guvernului român, o garanţie suplimentară nemaifiind necesară.“

Faţă de aceste reclamaţii, întreaga chestiune a fost supusă Consiliului Juridic al Ministerului Afacerilor Străine, care a ajuns la următoarele concluzii: 1) blocarea în mâinile BNR a aurului depozitat la Banca Poloniei constituie un act lipsit de bază legală.

Statul român nu putea, printr-un act unilateral, să oblige BNR a reţine acest aur pentru sine, cu titlu de garanţie, cu atât mai mult cu cât creanţa statului român asupra statului polonez nu este încă lichidată şi, pentru acoperirea ei, statul român deţine o importantă cantitate de material polonez; 2) cererea guvernului german de a i se preda aurul depus de Banca Poloniei nu este întemeiată din punct de vedere juridic. Ca stat ocupant al teritoriului polonez, Reich-ul este îndreptăţit a exercita un drept de priveghere asupra aurului Băncii Poloniei, menit să garanteze circulaţia fiduciară din teritoriul sub ocupaţie şi de a cere ca aurul să nu fie restituit Băncii Poloniei înainte de a fi intervenit o înţelegere între statele ocupante, deci şi URSS, şi conducătorii legali ai Băncii Poloniei; 3) întreaga chestiune a restituirii depozitului interesează, în primul rând, BNR, singura răspunzătoare de o greşită restituire.

În urma acestui aviz, guvernul român, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1.971, din 8 august 1940, a modificat în sensul următor Jurnalul anterior, nr. 1.048, din 6 mai 1940:

„Banca Naţională a României va reţine, până la noi dispoziţiuni, depozitul de aur primit de la Banca Poloniei“.

În concluzie, „guvernul român, constatând că asupra aurului depus de Banca Poloniei la BNR au ridicat pretenţii atât Banca Poloniei, cât şi guvernul Reich-ului, în calitatea sa de ocupant al unei părţi a teritoriului polonez, consideră că dreptul de dispoziţiune asupra acestei cantităţi de aur este de pe acum litigios.

Având în vedere că satisfacerea cererii Băncii Poloniei nu poate fi admisă fără a expune statul român la pretenţii din partea unor puteri străine, guvernul român a găsit necesar să se ia măsurile cuvenite pentru a se împiedica eliberarea aurului de către BNR, independent de exercitarea vreunui drept de retenţiune din partea statului român“.

Depunerea lăzilor cu lingouri de aur la BNR, urmată apoi de solicitarea retrocedării către o entitate, alta decât Bank Polski, a creat incredibile complicaţii juridice şi diplomatice, care s-au derulat până în septembrie 1947, când lăzile cu lingouri de aur au fost preluate şi transportate, cu avioane poloneze, la Varşovia. Imediat după depunerea aurului polonez la Bucureşti, au continuat presiuni diplomatice germane asupra guvernului român. Printr-o Notă verbală, din 19 mai 1940, Legaţia germană protesta în legătură cu decizia Consiliului de Miniştri, publicată în Monitorul Oficial nr. 105, din 8 mai 1940, care prevedea că BNR va reţine, până la noi dispoziţii, depozitul de aur primit de la Banca Poloniei. Legaţia germană anunţa dreptul statului german asupra acestui depozit şi cerea ca nici o dispoziţie să nu se ia fără consimţământul Reich-ului.

La 22 iulie 1940, o adresă a Ministerului Regal al Afacerilor Străine, semnată de Mihail Manoilescu şi adresată guvernatorului Mitiţă Constantinescu, lăsa pe umerii BNR toată dificultatea problemei aurului polonez depozitat, arătând că:
„Pe de altă parte, chestiunea restituirii aurului depus interesează, în prim rând, BNR — singura răspunzătoare de o greşită restituire a depozitului efectuat“.

În acest timp, în SUA se derula procesul intentat de Polish Food Commission Inc., din New York, BNR, care nu restituise aurul acestei entităţi.

La răspunsul negativ al BNR, tribunalul american a poprit sume în valoare de patru milioane USD, aflate în băncile americane, după urmează: la The Chase National Bank of New York — 2.220.955,20 dolari; The National Bank of the City of New York — 1.105.241,81 dolari; întreg disponibilul Irving Trust Co., New York — 673.802,89 dolari. În total — 3.999.999,90 dolari.

Această sumă a fost poprită pentru suma de 3.060.704 dolari, reprezentând contravaloarea a 2.738.104,25 kg aur, plus o marjă de 939.296 dolari pentru acoperirea dobânzilor de 6%, de la 1 mai 1940.

În cadrul procesului, la 10 februarie 1941, Mitiţă Constantinescu, fost guvernator al BNR şi fost ministru de Finanţe, declara în faţa reprezentantului autorizat al SUA, sub prestare de jurământ:

„În luna octombrie 1939, în calitate de ministru de Finanţe, am avut cunoştinţă, pe de o parte, de faptul că BNR devenise creditoare directă a lui Bank Polski pentru suma de lei 240.163.877, derivând din răscumpărarea a 12.113.585 zloţi polonezi, bancnote emise de Bank Polski, iar pe de altă parte, am avut cunoştinţă că modalitatea de plată a acestei creanţe a BNR, oferită de guvernul polonez, prin adresa ambasadorului Poloniei în Bucureşti, nr. 21/R.2/11 septembrie 1939, devenise inoperantă, prin ocuparea de către un alt stat a teritoriului polonez.

Atât în calitate de ministru de Finanţe, cât şi de guvernator al BNR, am cunoscut faptul că, din stocul său de aur, Bank Polski a lăsat în România cantitatea de 2.737,100 kg aur fin, constituind-o în depozit la BNR.

Declar, în mod formal, că atât guvernul, cât şi BNR au înţeles, de la început, că prin constituirea sus-zisului depozit BNR va avea o garanţie mai sigură pentru recuperarea creanţelor sale împotriva lui Bank Polski“.

Cu o săptămână înainte de depoziţia lui Mitiţă Constantinescu, la 2 februarie 1941, guvernatorul BNR, Alexandru Ottulescu, într-o telegramă adresată lui Brutus Coste, însărcinat cu afaceri a.i. la Legaţia României din Wasighton, făcea o serie de precizări tehnice necesare derulării procesului cu Polish Food Commission:

„Creanţa BNR, de 240 milioane lei, derivă din cumpărarea de bilete de bancă ale Bank Polski la cursul de 20 lei un zlot, pe baza aranjamentului cu guvernul polonez, făcut prin Ambasada Poloniei din Bucureşti, la cererea ei insistentă (subl. ns.), pentru a da mijloace de existenţă refugiaţilor polonezi.

BNR nu avea nici un interes să efectueze această operaţiune, deoarece zlotul nu avea nici un curs, iar dreptul ce ni s-a acordat prin aranjamentul sus-menţionat de a utiliza zloţii pentru plata de datorii în Polonia şi de a-i introduce în această ţară, prin derogare de la legislaţia existentă atunci, era în fapt iluzoriu din cauza prăbuşirii statului polon.

Pentru acest motiv, Banca Poloniei, posterior acestui aranjament (10 octombrie 1939), a consimţit să lase în depozit la BNR cele 51 casete cu aur, ratificând astfel întregul aranjament.

Deci, titlul de creanţă al BNR faţă de Banca Poloniei derivă din preschimbarea şi deţinerea biletelor, coroborată cu aranjamentul din 11 septembrie 1939, ceea ce dă BNR dreptul la convertirea biletelor.

Cum, în prezent, Banca Poloniei nu mai are o activitate normală, dreptul BNR la convertire nu se poate exercita decât prin reţinerea aurului în vederea eventualelor operaţiuni de lichidare.

Legislaţia română admite retenţia numai în câteva cazuri particulare, ca şi legislaţia franceză. Jurisprudenţa a extins dreptul de retenţie la toate cazurile în care există conexitate între lucrul reţinut şi datoria pentru care se face retenţia. În cazul nostru, conexitatea rezultă din modul de constituire a depozitului de aur în condiţiunile explicate anterior“.

În timp ce procesul dificil şi îndelungat se derula la Supreme Court of The State of New York, County of Kings, evoluţiile de pe teatrul operaţiunilor de război se complicau dramatic pentru România. Victoriile armatei sovietice pe frontul din estul României anunţau o invazie iminentă.

„Operaţiunea Neptun“

În acele condiţii, în care tezaurul României, depozitat la BNR, era în pericol de a fi capturat de trupele germane în retragere sau de trupele sovietice în ofensivă, guvernul, în acord cu Banca Naţională, a luat decizia transferului său la Tismana (jud. Gorj).
La 11 iulie 1944, Ministerul de Finanţe anunţa pe Constantin Angelescu, guvernatorul BNR, că scrisoarea prin care BNR cerea acceptul guvernului pentru a-şi transporta stocul de aur la Mănăstirea Tismana a primit acordul guvernului României.

Anterior, BNR, în strâns contact cu guvernul, examinase mai multe soluţii privind salvarea tezaurului prin transportarea lui în Elveţia sau în Turcia. BNR a trimis delegaţi în cele două ţări, care au negociat cu băncile centrale respective, dar, până la urmă, s-a ales soluţia Tismana.

În acest sens, 4.074 de lăzi, conţinând 190.969.197,56 kg, la care se adăugau cele 51 de lăzi conţinând aur polonez, au fost transportate, în cel mai deplin secret, la Mănăstirea Tismana, fiind depuse într-o grotă a cărei intrare a fost, apoi, zidită. Prima parte a acestei acţiuni, cunoscută sub numele de „Operaţiunea Neptun“, s-a desfăşurat cu deosebit succes. După încheierea războiului, abia în februarie 1947, tezaurul BNR şi aurul polonez s-au întors, întregi şi nevătămate, la Bucureşti. Lecţia din primul război mondial, când România şi-a transportat Tezaurul la Moscova, a dat roade şi nu au mai fost făcute greşeli. Dacă trupele germane în retragere sau, apoi, trupele sovietice în ofensivă l-ar fi interceptat, ar fi fost considerat pradă de război şi pierdut pentru totdeauna. Prin revenirea lui la Bucureşti, s-a încheiat cu succes partea a doua a „Operaţiunii Neptun“.

La 23 mai 1947, Consiliul de Administraţie al BNR a luat în discuţie procesul-verbal nr. 11/1947 al Consiliului juridic al băncii, cu privire la chestiunea aurului polonez. Sesizat de scrisoarea nr. 718/1947 a Legaţiei României din Washington, adresată „domnului guvernator al BNR, împreună cu scrisoarea Biroului de Avocaţi Davis Polk şi un memorandum al acestui birou, toate privind chestiunea aurului polonez, Consiliul juridic a luat, din nou, în examinare această problemă şi, cercetând-o în lumina propunerilor făcute de avocaţii noştri, ai părţii reclamante în procesul ce se poartă la New York, având drept obiect poprirea disponibilităţilor româneşti în dolari din America, a reţinut următoarele:

Luând act că Banca Naţională a României înţelege să pună depozitul ce a fost constituit, la 10 octombrie 1939, la dispoziţia proprietarului necontestat al acestui depozit, avocaţii Commission for Polish Relief Ltd. propun stingerea litigiului prin următoarea procedură, recomandată şi de avocaţii noştri:

a) BNR să predea lui Bank Polski depozitul;
b) ca urmare, procesul de la New York să se stingă şi poprirea să fie desfiinţată.
În prealabil, ni se cere a ne pune de acord cu Bank Polski asupra:
a) metodei de verificarea conţinutului casetelor;
b) modul de transportare a depozitului la Varşovia;
c) forma chitanţei de descărcare, pe care Bank Polski să o dea BNR la primirea depozitului;
d) formei scrisorilor din partea Ministerului de Finanţe polon şi a Băncii Naţionale a Poloniei, prima bancă centrală postbelică, către BNR, prin care îşi dau consimţământul la predarea casetelor către Bank Polski;
e) drept consecinţă a acordului, Bank Polski şi BNR vor telegrafia avocaţilor lor de la New York, ca aceştia să procedeze la «aranjamentele» pentru terminarea procesului şi obţinerea descărcărilor necesare din partea lui Polish Food Commission şi Commission for Polish Relief Ltd.;
f) după stabilirea acestor aranjamente, avocaţii vor înştiinţa pe mandanţii lor, BNR şi Bank Polski, asupra celor petrecute;
g) ca urmare, BNR şi Bank Polski vor înştiinţa avocaţii respectivi, care vor cere stingerea litigiului şi desfiinţarea popririi.

Scrisoarea din 19 aprilie 1947 a Biroului Davis Polk arată că avocaţii comitetului polonez sunt în măsură să furnizeze următoarele documente pentru stabilirea titlului de proprietate asupra depozitului.
Schimbul de scrisori dintre BNR şi Legaţia română din Washington continuă, iar Consiliul juridic al Băncii studiază, împreună cu avocaţii BNR din Nev York, modalitatea de a se ajunge la un consens“.

Propuneri şi obiecţii

Între timp, sesizată de referatul Serviciului Acordurilor, conducerea BNR „a dispus ca, în cadrul negocierilor româno-polone pentru aplicarea unor dispoziţii din Tratatul de Pace, să fie discutată, într-o subcomisie, şi chestiunea aurului polonez, aşa cum a cerut preşedintele delegaţiei polone şi a consimţit preşedintele comisiei române.

Consiliul juridic, examinând propunerile făcute de Comitetul polonez, apreciază că:
1. Propunerea de a stinge litigiul pe calea unui acord este nu numai acceptabilă, dar chiar şi dorită şi sugerată de Banca Naţională a României în avizele sale anterioare şi în scrisorile trimise la Nev York.
2. Procedura indicată ca fiind iniţiată de polonezi e mai complicată şi mai lentă decât cea preconizată de noi şi care consistă fie într-o intervenţie a lui Bank Polski în instanţa de la New York, unde să-şi stabilească titlu cu autoritate de lucru judecat, pe care să ni-l facă opozabil ca parte litigantă, fie într-o înţelegere directă între Comitetul de ajutor polonez reclamant şi Bank Polski, căreia să-i cedeze dreptul de proprietate asupra depozitului. Bineînţeles că aceasta n-ar scuti pe Bank Polski de producerea celorlalte scrisori, prin care să se arate că toţi cei vizaţi de noi nu au pretenţii asupra depozitului şi consimt la predarea lui către Bank Polski.
În cadrul propunerilor poloneze, Consiliul juridic formulează următoarele obiecţiuni:
a) consideră inacceptabilă propunerea verificării conţinutului casetelor, întrucât nu au fot primite în depozit, cu atestare de conţinut, din partea BNR;
b) exclude posibilitatea discuţiunilor asupra transportului, depozitul fiind făcut la Bucureşti, de unde urmează a fi ridicat de deponent sau de mandatarul său. Bank Polski urmează a se îngriji singură de problema transportului depozitului;
c) în privinţa procedurii de urmat în stabilirea acordului, Consiliul consideră că BNR trebuie să obţină prealabile descărcări valabile din partea tuturor celor care s-ar găsi în situaţiunea probabilă de a putea ridica pretenţiuni asupra depozitului, şi anume:
1) de la Bank Polski, care, în 1939, a efectuat depozitul (se poate considera suficientă notificarea transmiterii dreptului asupra depozitului către Polish Food Commission);
2) de la Polish Food Commission, căruia Bank Polski i-a cedat depozitul;
3) de la Commission for Polish Relief, prin care să arate că nu a transferat între timp dreptul său asupra depozitului şi că e de acord ca el să fie predat de BNR lui Bank Polski din Varşovia, sub actuala ei formă şi conducere, şi că se obligă a cere imediat stingerea procesului şi desfiinţarea popririi;
4) de la statul polon, prin ministerele sale de Finanţe şi Externe, atestând acordul pentru predarea depozitului către Bank Polski şi arătând că nu are pretenţiuni asupra lui;
5) de la Banca Naţională a Poloniei,
în acelaşi sens;
6) în sfârşit, de la Bank Polski, în actuala ei forma şi conducere, atestând primirea depozitului.

Odată acordul stabilit şi BNR luându-şi formal angajamentele, predă reprezentanţilor lui Bank Polski depozitul, oricând la cererea lor. Bank Polski şi Commission for Polish Relief urmează să dea mandat irevocabil BNR, ca parte în procesul de la New York, ca aceasta să ceară în numele lor şi pentru ei stingerea litigiului şi imediata ridicare a popririi.

La confirmarea primirii acestui mandat irevocabil din partea avocaţilor noştri de la New York, BNR va proceda la imediata eliberare a depozitului.

Consiliul recomandă şi examinarea chestiunii cheltuielilor efectuate pentru conservarea depozitului, care urmează a fi recuperate de la deponent.

Consiliul consideră necesar ca BNR să cunoască situaţia în fapt şi în drept a lui Bank Polski, întrucât e manifest în cuprinsul corespondenţei purtate cu avocaţii de la New York că Bank Polski din Varşovia este alta, cel puţin în altă formă, decât Bank Polski care a constituit depozitul în 1939, după cum este evident iar că Bank Polski este distinctă de Banca Naţională a Poloniei. Din examinarea statutelor, din 1939, ale lui Bank Polski reiese că aceasta dacă era o bancă particulară cu privilegiu de emisiune (societate anonimă pe acţiuni), iar din Decretul nr. 14, din 15 ianuarie 1946, privitor la Banca Naţională a Poloniei, rezultă că se «înfiinţează instituţia de stat sub denumirea Narodwoy Bank Polski» (Banca Naţională a Poloniei), instituţie care are privilegiu de a emite bilete de bancă (art. 1).

Reprezentanţii lui Bank Polski urmează a se prezenta pentru a lua contact cu BNR în vederea acestui angajament, arătând totodată situaţiunea actuală şi exactă a acestei bănci. Lămurirea poziţiei de fapt şi de drept a lui Bank Polski este necesară, pentru că, în 1939, această bancă particulară avea — conform statutelor sale — privilegiul emisiunii; iar prin Decretul nr. 14, din 15 ianuarie 1945, al Republicii Polone se instituie o nouă bancă, zisă «Banca Naţională a Poloniei», căreia i se dă privilegiul emisiunii avut de Bank Polski şi se aprobă dispoziţiunile art. 46-65 din statutele lui Bank Polski.

În acest sens, lămuriri privitoare la situaţia actuală a lui Bank Polski sunt necesare de obţinut prin intermediul ambasadei noastre la Varşovia, care va traduce totodată şi va atesta autenticitatea procurilor date de Bank Polski mandatarilor săi împuterniciţi cu tratarea restituirii depozitului.

În aceste condiţiuni şi cu aceste rezerve, Consiliul recomandă începerea tratativelor preconizate prin scrisoarea şi memorandumul trimise de la New York.

În şedinţa din 28 noiembrie 1947, Consiliul de administraţie al BNR a dezbătut din nou problema aurului polonez, luând în discuţie situaţia procesului desfăşurat la New York.

Ministerul Afacerilor Străine comunică BNR textul telegramei din 30 octombrie 1947, a Legaţiei române din Washington, prin care aceasta intervine să se remită onorariul avocaţilor Davis Polk Wartwell Sunderland & Kiendl, New York, însărcinaţi cu apărarea intereselor româneşti în chestiunea aurului polonez. De asemenea, Legaţia României din Washington stăruie să se şi plătească suma de 2.000 dolari avocatului David Avram, consilier juridic, care — la cererea legaţiei — s-a ocupat de această afacere.

Serviciul relaţiunilor cu străinătatea face cunoscut, în ref. din 6 crt., că onorariul şi cheltuielile cuvenite avocaţilor Davis Polk Wartwell Sunderland & Kiendl, potrivit notelor de cheltuieli, se cifrează la 37.780,97. Astfel încât, ţinând seama de avansul de 5.000 dolari, plătit în mai 1941, ar urma să li se remită restul de 32.780,97.

Conform comunicării telegrafice a avocaţilor amintiţi şi telegramei primite de la Banca Naţională a Poloniei, Comitetul polonez şi-a retras acţiunea în justiţie contra BNR, iar poprirea asupra disponibilului BNR a fost ridicată.

D-l M. Ralea — ministrul României la Washington — socoteşte că ar fi util să se încerce plata sumei de 32.780,97 din fondurile blocate la Irving Trust Corn., New York, deoarece, fiind vorba de o sumă cuvenită unei firme americane influente, Ministerul de Finanţe american ar putea autoriza această plată. Plata sumei de 2.000 dolari s-ar efectua din devize libere.

Pe de altă parte, Serviciul aminteşte că, în virtutea aranjamentului intervenit între BNR şi Banca Naţională a Poloniei, cu ocazia predării aurului polonez, acesta din urmă s-a declarat de acord să acopere, în dolari USA, 50% din cheltuielile pricinuite de acest proces.

În consecinţă, Serviciul roagă să se hotărască: 1) dacă urmează să se transfere imediat 32.780,97 dolari şi 2.000 dolari, urmând ca partea de pe seama Băncii Naţionale a Poloniei să se recupereze ulterior; 2) dacă urmează să se intervină pe lângă Banca Naţională a Poloniei ca să se pună la dispoziţie, la New York, jumătate din această sumă, adică 17.390,48 dolari; 3) dacă nu este cazul ca aceste transferuri, la data acoperirii lor, să fie acoperite provizoriu din contul «Plus valută», până când Ministerul Finanţelor nu va face cele necesare pentru acoperirea sumelor din fondurile sale proprii, intervenindu-se în acest sens pe lângă numitul Departament, la data efectuării transferurilor.

D-l director Chr. Emanoil opinează: 1) sunt de părere că transferul sumelor de 32.780,97 dolari şi 2.000 dolari nu poate fi efectuat decât din disponibilul neblocat, nu numai pentru că nu e vorba de sume prea mari, dar şi pentru că este delicat să cerem concursul creditorului pentru a obţine o deblocare problematică, pentru achitarea unor servicii ce ne-a făcut de multă vreme; 2) plata urmează să fie dată integral de noi, intervenind imediat însă la Banca Naţională a Poloniei pentru a ne bonifica 50%; 3) de acord cu soluţia referatului, adică cu acoperirea provizorie în lei a transferului din contul «Plus valută» şi intervenţie concomitentă la Finanţe, pentru a ne face acoperirea definitivă.

Se supune Consiliului, potrivit dispoziţiunilor domnului viceguvernator, Stroe Mihnea.

CONSILIUL DECIDE: 1) Se va transfera jumătate din suma de 34.780,94, acoperirea transferului efectuându-se provizoriu din contul «Plus valută»; 2) Se va interveni la Ministerul Finanţelor spre a se face acoperirea definitivă; 3) Se va interveni la Banca Naţională a Poloniei pentru a se transfera restul la New York“.

La 17 septembrie 1947, Banca Naţională, prin reprezentanţii ei, Alexandru Jemăneanu, casier central, şi Aristide Constantinescu, şef serviciu principal, au semnat chitanţa prin care BNR restituia Bank Polski aurul polonez depozitat, din 1939, la BNR.

Din partea poloneză, procesul-verbal a fost semnat de acelaşi Henryk Mikolajczyk, care semnase şi în 1939, şi de Waclaw Polkowski, funcţionar la Bank Polski.

Chitanţa (redactată, în original, în franceză) are următorul text: „Subsemnata, Bank Polski, prin reprezentanţii săi autorizaţi, d-nii Henryk Mikolajczyk şi Waclaw Polkowski, confirmă prin prezenta recepţionarea celor 51 de lăzi depozitate de către Bank Polski la Banca Naţională a României, la 10 octombrie 1939, şi declarate ca conţinând aur. Totodată, Bank Polski declară că nu are de formulat nici o pretenţie, de nici un fel, referitoare la acest depozit faţă de Banca Naţională a României“.

Aurul polonez a fost preluat şi transportat în Polonia de două avioane militare poloneze.

Se încheia, astfel, un contencios care durase opt ani, în urma căruia BNR a retrocedat întreaga cantitate de aur primită în depozit.

Peste 100.000 de refugiaţi polonezi au fost primiţi pe teritoriul românesc, au primit ajutoare, au fost găzduiţi, au fost sprijiniţi să-şi continue drumul spre alte zări, toate acestea în buna tradiţie a ospitalităţii noastre naţionale.

În ceea ce o priveşte, BNR a gestionat cu profesionalism depozitul polonez, redându-l proprietarului de drept la timp şi în bune condiţii.

Paul Răzuş s-a născut la 22 iunie 1912, în com. Codăieşti, jud. Vaslui, ca fiu al lui Gheorghe Răzuş (n. 1844), care a lucrat la BNR până în 1938, ajungând până la rangul de casier central. După absolvirea Liceului „Decebal“, din Deva, Paul Răzuş a urmat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1933. Din 1936, licenţiat şi al Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Doctor în drept al Universităţii din Paris (1939). În 1947, subşef al serviciului Acordurilor, din cadrul BNR, având prima semnătură şi contrasemnătură, în ţară şi străinătate, şi pentru funcţia de director. În acelaşi an, a fost ales preşedinte al Federaţiei Române de Tenis. În 1950, epurat din BNR. Locuia în B-dul Pache, nr. 73.

Alexandru Dumitrescu s-a născut la 5 iulie 1890, în com. Vida Furculeşti, jud. Vlaşca. Absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ, din Bucureşti (1911). A intrat la BNR la 22 octombrie 1912, la Serviciul Scont. În 1939, era controlor general şi şef al Serviciului Control general. În 1947 a fost pensionat, la cerere. Locuia în Prelungirea Dorobanţilor, nr. 42.

Alexandru Jemăneanu s-a născut la 29 august 1899, în com. Sbieroaia, jud. Lăpuşna. Licenţiat al Academiei Comerciale şi Industriale, din Bucureşti (1929), angajat la BNR, la 7 octombrie 1924. A fost director al Agenţiei BNR din Bazargic şi al Sucursalei BNR din Chişinău. Inspector general în Corpul inspectorilor generali. Casier central, în 1947. Disponibilizat în 1952.

Aristide Constantinescu s-a născut la 10 martie 1892, în Bucureşti. Absolvent al Academiei de Studii Comerciale din Capitală (1919). La 24 iulie 1944, a devenit şef serviciu principal în centrala BNR. A fost unul din organizatorii „Operaţiunii Neptun“, pentru a cărei bună ducere la sfârşit guvernatorul Constantin Angelescu i-a exprimat meritate mulţumiri. Locuia în str. Vasile Lascăr, nr. 22.

(Textul a fost publicat într-o formă prescurtată în Revista Dosarele Istoriei, pag. 39-47, an. XI, nr. 3 (115), 2006)

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor