Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
26.05.2006

Bucurestiul Cultural, nr. 7/2006

 

1242 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

AL. CISTELECAN

 

Iritarea la romani

 

 

 

Romanii par sa fie un neam tare nervos. Cel putin asa s-ar putea deduce din felul invapaiat eminent in care dezbat ei prin gazete. Inclusiv - de nu mai ales - in cele de cultura; sau chiar de stricta literatura. Nu exista discutie pornita, din indiferent ce pricina inocenta ori marunta, care sa nu sara de indata la temperatura de valvataie a pamfletului. Ideile, la rom ani, sunt scurte; patimile, in schimb, fulminante.

 

Daca lucrul ar fi nou ori cat de cat recent, s-ar putea crede ca aceasta iritare prompta vine din surmenaj. Vreo doua veacuri de cultura (doua si ceva pentru eruditi) i-au dus pe romani la capatul nervilor, la istovul rabdarii si al dialecticii. Atata chin de idee ar fi putut nevrica, fireste, si natii mai calme, mai exersate in taclale, daramite una atat de focoasa ca a noastra. Dar rezolvarile iuti, prin curmarea dezbaterii, fie cu parul, fie cu ciorovaiala, sunt specifice la romani din cele mai vechi timpuri. Cine nu-si aminteste cum a sfarsit primul sobor academic roman, cel imaginat de Budai-Deleanu? Numai lasarea serii a facut ca el sa nu culmineze intr-o incaierare generala intre intelepti si ceata lui Cucavel. Inca de atunci romanii nu rabdau prea mult discutia de idei. Cu timpul, desigur, aceasta rabdare a devenit si mai scurta si s-a preschimbat in intoleranta; poate si din cauza ca romanii au luat seama la gratuitatea ideii, la lipsa ei de trebuinta si intrebuintare; sau poate din cauza unui fond nervos necheltuit in istorie: cum au venit tarziu in aceasta materie, vor s-o ia pe calea scurta a faptelor, nu pe cea lunga a dezbaterilor. Nu trebuie scoasa dintre cauze, se-ntelege, firea temperamentoasa si nonsalanta naturala cu care e folosita retorica de la usa cortului. Firea aceasta temperamentoasa se trage de la rarunchi, care la romani se aprind instantaneu. Rarunchii aprinsi, dupa cum ne asigura savantii de psihologie, devin subit organ de gandire.

 

Mai trebuie pusa aici si o cauza culturala, nobila de la sine. Mai cu seama de la Arghezi incoace pamfletul trece drept fapta de mare talent. Nu-i simpla dovada de temperament, ci dovada de temperament cu geniu; cu atat mai mult temperament si cu atat mai mult geniu, cu cat limbajul in care ele se exprima e mai pigmentat si mai apropiat de stilistica de satra. Temperamentul si talentul lucreaza aici intr-un fel de sinergie a faptelor (daca mi se permite sa reiau aceasta formula celebra) care propune mitocania ca maxima ipostaza a genialitatii. S-ar parea ca geniul roman e de la natura mitocan (ori poate a devenit asa prin cultura?! caci se poate intampla). Trebuie admis ca, omeneste vorbind, e greu de rezistat la ispita de a te dovedi atat de inzestrat de arta; si e si mai omeneste de inteles ca-i de preferat drumul scurt si spectaculos al iritatiei drumului plictisitor al argumentatiei.

 

O cauza si mai decisiva decat cele (probabile) de dinainte vine dintr-o intuitie fundamentala. Romanul de cultura, ca si cel de rand, si-a dat numaidecat seama ca ideea e omul; ca ideea e persoana; sau ca, oricum, e strict personalizata, pana la indiscernere. El nu s-a mai incurcat in concesii de tipul celei facute de Buffon, care identifica doar stilul cu omul, ci a mers la varianta radicala. A combate o idee inseamna, in acest caz, pierdere de vreme. Eficient e a combate omul, caci odata cu el cade si ideea. De aici stilistica foarte visceralizata a dezbaterilor: vorbele tin doar locul pumnului ori al mainii puse onest in gatul adversarului. Din pacate, ele nu anuleaza nostalgia gatuirii, a linsajului sincer. Iar aceasta nostalgie nestinsa aduce tot mai mult foc si culoare in vorbe, caci vorbirea intensa se apropie cel mai mult de fapta.

 

Am remarcat, nu fara tristetea cuvenita, o anume incongruenta in atitudinea polemistilor romani (ignorand, aici, distinctia operata de Lovinescu intre polemisti si pamfletari; nu pentru ca ea n-ar fi fost corecta, dar prima clasa a disparut cu totul, asa ca ce nevoie mai avem de doi termeni pentru o singura realitate?! numai ca sa probam bogatia in sinonime a limbii romane?!). Ei procedeaza - e o regula sfanta, generala - prin a-si reduce adversarul la o caricatura; acesta se releva atat de pipernicit (in gandire, in fapte, in celebritate si in alte cele) incat devine jenant pentru un erou - cum e, prin definitie, polemistul - sa mai stea de vorba cu el; ideea minima de dezbatere, cu un astfel de specimen, e compromitatoare strict; nu dezbaterea ca atare, ci simpla ei posibilitate teoretica e jignitoare. Cu toate astea, tonul urca in proportie directa (si inversa) cu pipernicirea victimei (ca de adversar, partener etc. nu mai poate fi vorba); cu cat acesta rezulta mai bicisnic, cu atat iritarea (afisata sub forma de dispret, se-ntelege) e mai inalta si mai rezoluta. Concluzia e intotdeauna una singura si precisa: cu asemenea insi nu merita sa stai de vorba; de fapt, n-ai cu cine sta de vorba. Ce idee, ce problema la cineva care nici nu exista? Q.e.d.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Regionalism reformator

 

 

 

Daca Dan C. Mihailescu isi relanseaza foiletonistica de dupa 89 pe coordonatele unei tetralogii despre literatura romana in postceausism, Cornel Ungureanu incearca sa reformeze, tot tetralogic, viziunea traditionala asupra istoriei noastre literare pe coordonatele... geografiei. Temeinic, modest, fara efecte speciale, fara vampirizarea actualitatii imediate. Dezvoltare modulara a unui "embrion" sintetic (Geografie literara, 2000), proiectata serie aparuta la Paralela 45 isi propune sa ofere un decupaj monografic al literaturii romane pe provincii istorice. Totul, in acord cu exigentele unei postmodernitati recuperatoare, preocuate de promovarea identitatilor/traditiilor culturale locale si de renegocierea raporturilor intre centre si periferii. Acest decupaj ecumenic-"regionalist" si, asa-zicand, multicultural, reformand, pe coordonate literare, localismul organic al unor conservatori post-junimisti precum N. Iorga sau A.C. Popovici, se constituie intr-o alternativa la centralismul unificator dominant, inclusiv in cultura, dupa 1918. Mai mult, el are bune sanse de a fixa decisiv identitatea critica a lui Cornel Ungureanu, dupa ce volumele antedecembriste La umbra cartilor in floare (1975), Proza si obiectivitate (1977), Contextul operei (1979), Proza romaneasca de azi (I, 1985), Traditie, model literar, model spiritual (1988), iar carti ca La vest de Eden sau Mircea Eliade si literatura exilului l-au plasat, in anii 90, in avangarda recuperarii critice a exilului, redimensionata ulterior de sintezele unor Eva Behring sau Florin Manolescu. Asemenea lui Ion Pop la Cluj sau Alexandru Calinescu la Iasi, Cornel Ungureanu este (alaturi de mai artistul Livius Ciocarlie), un sef de scoala, mentor al grupului interdisciplinar A Treia Europa din cadrul universitatii timisorene etc. etc.

 

Dupa un prim volum dedicat Munteniei, criticul a trecut direct la cel de-al patrulea, dedicat Banatului. Explicabil, intrucat materialul era la indemana, iar contributiile despre scriitori banateni din Imediata noastra apropiere (1980) si eseurile comparatiste din mai recentul Mitteleuropa periferiilor (complement cercetarilor "vieneze") prefatasera deja demersul. Un demers care, trebuie spus, nu are absolut nimic in comun cu ticurile protocroniste sau cu volume precum pe drept uitatul Geografie literara de Gh. Macarie, aparut in 1980 la Albatros. Suntem foarte departe si de numeroasele monografii zonale, utile documentar, insa fara spirit critic si perspectiva teoretica (cum ar fi, intre altele, notabila Istorie a literaturii romane din Dobrogea semnata de regretatul Enache Puiu). Nu si de admirabilele studii, mai apasat teoretizante, ale germanistului Andrei Corbea-Hoisie privind multiculturalitatea "mitteleuropeana" a Bucovinei.

 

Daca volumul despre Muntenia era, prin forta lucrurilor, mult mai eterogen, prezentul studiu are avantajul omogenitatii "monografice". El se anunta a fi cel mai valoros din proiectata tetralogie - perspectiva de insider expert a criticului isi spune cuvantul. Cartograf al Banatului (inter)cultural, Cornel Ungureanu reciteste cu exigenta, fara exagerari localiste, bogata bibliografie istorica si istorico-literara despre Banat, de la Nicolae Stoica de Hateg (primul cronicar al zonei) si pasoptistul Eftimie Murgu la I.D. Suciu - probul, pe nedrept ignoratul istoric interbelic al literaturii Banatului - si, mai departe, scoate la lumina cercetari documentare utile (precum cele ale unor Gabriel Tepelea, D. Vatamaniuc etc.), dar aflate la periferia interesului critic. Un conservatism novator, cu doza de insertie spirituala si comunitara aferenta, irigata de un patriotism local echilibrat, constructiv, ecumenic, lipsit de patetism si de fantasme reactionare - aceasta ar fi "ideologia" implicita a lucrarii de fata...

 

Post-eminescianul Aurel C. Popovici e recuperat - dincolo de componenta etnicist-xenofoba a gandirii sale - in cheia propusa de Virgil Nemoianu, aceea a federalismului jeffersonian aflat in proximitatea proiectului confederativ paneuropean propus de R.N. Coudenhove-Calergi. Dar si, via Gh. Jurma, ca posibil "Masaryk al Romaniei".

 

Fac obiectul unor capitole micro-monografice "dialectalii" Ioan Popovici Banateanul si Victor Vlad Delamarina (elogiati de Titu Maiorescu), traseele sinuoase ale publicistului socialist Leonard Paukerow, "scrisorile banatene" ale Corei Irineu si grupul de la revista Ideea europeana, prozatorii si monografii locali (Andrei Lillin, Maia Belciu, Virgil Birou, Ion Viorel Boldureanu, Marius Munteanu etc.). Microsinteze inovative sunt dedicate unor prozatori de origine si amprenta banateana precum Anisoara Odeanu, Sorin Titel, Livius Ciocarlie, Daniel Vighi, Mircea Pora, Viorel Marineasa, Lucian Petrescu (inclusiv ca mentor al Cenaclului "Pavel Dan"), poetilor Petre Stoica (excelent examen din unghi tematist si memorialistic!), Anghel Dumbraveanu, Gheorghe Azap, Ion Chichere, reprezentantilor de marca ai Banatului sarbesc (Ioan Flora, Ion Milos, Vasko Popa, Slavko Almajan, Slavomir Gvozdenovici s.a.), criticilor si istoricilor literari proveniti din spatiul banatean (cerchistii Ovidiu Cotrus, Eugen Todoran si Deliu Petroiu - cronicarul artelor minore la Revista Cercului Literar -, apoi Ion Maxim, I.D. Parvu, Victor Iancu, Aurel Buteanu (cu remarcabile precizari privind relatiile acestuia din urma si ale altor artisti timisoreni cu avangarda maghiara a lui Kassak et comp. si cu revista Contimporanul!). Nu puteau lipsi secvente despre trioul Adriana Babeti-Mircea Mihaies-Mircea Nedelciu (autorii foarte banateanului roman Femeia in rosu), despre Gheorghe Schwartz si Alexandra Indries, dar si despre autori de plan secund precum Alexandru Jebeleanu sau Florin Banescu. Teoreticieni si comparatisti de rezonanta precum Virgil Nemoianu, Marcel Pop-Cornis, Mihai Spariosu, Mircea Martin s.a. apartin, si ei, "matricei" banatene, caracterizate prin toleranta interculturala, echilibru, seriozitate analitica si spirit de finete.

 

Dimensiuni specifice zonei - inregistrate ca atare in monografia lui Cornel Ungureanu - sunt fenomenul socio-literar al poeziei dialectale in grai banatean (cu carnavalescul ei popular si dimensiunea ei comunitara, organica), diversitatea literaturii etnografice crescute "de jos in sus", sociabilitatea ironica, "frivola" (de tip vienez), dar cu substrat etic a comunitatilor locale, melting-pot-ul etnic si cultural lipsit de tensiuni majore, "aristocratismul taranesc", aerul de Mitteleuropa periferica al oraselor banatene... Contributii meritorii raman paginile despre istoria boemei timisorene, despre colaborarile multietnice, despre "revoltatii" interbelici si postbelici, despre oficiali si mediatori, despre scriitorii persecutati, exclusi, marginalizati si (auto)exilati, despre publicistica banateana, despre deteritorializari si reteritorializari, despre incidentele literaturii de expresie sarba, germana si maghiara, cuplate cu perspective ale calatorilor straini sau ale scriitorilor romani din afara provinciei precum Lucian Blaga (adoptat de zona prin casatoria cu Cornelia Brediceanu - v. si teoriile sale, deseori citate in volum, despre "barocul banatean"), utopistul, entuziastul Camil Petrescu, versatilul G. Calinescu sau ostilul Liviu Rebreanu. In mod semnificativ, unii dintre acestia au fost pe punctul de a prelua conducerea revistei Banatul, dar au optat finalmente pentru Bucuresti...

 

Excelenta contextualizare, dimensiunea comparatista, imagologica, etno-antropologica, biografica, sociologica si istorica, cu elemente de istorie a mentalitatilor si a institutiilor (formale si informale), a ideilor, a sistemelor politice si administrative, fac din aceasta cercetare un model deloc la indemana oricui. Nu e uitat nici versantul spiritual-religios ("de la Palia de la Orastie la Nicolae Corneanu"). Nu putea scapa atentiei iubitoare a cercetatorului nici personalitatea iradianta a parintelui Marc-Mihail Avramescu si influenta sa informala asupra unor spirite precum Mandics György (matematician, antropolog literar, reputat exeget barbian), Serban Foarta sau Marcel Tolcea. Criticul inregistreaza, pe cat posibil neutru, raporturile scriitorilor cu politicul (de la extrema stanga la extrema dreapta, fara a omite complicitatile totalitare), punand in evidenta multiplicitatea personalitatilor, ponderea lor culturala, contributia lor axiologica sau strict documentara la (re)definirea si/sau conservarea unei identitati banatene cu geometrie variabila. Un spatiu destul de amplu e dedicat literaturii de expresie germana, de la urmasii poetului romantic german Lenau (originar din Banat) la membrii demitizantului, contestatarului Aktionsgruppe al anilor 70 (Herta Müller, Richard Wagner, Rolf Bossert, William Totok s.a.), care ar fi meritat, poate, o abordare mai putin frugala.

 

Respectul fata de protocolul academic, aparatul critic abundent, intaresc impresia de soliditate docta. Informatia este, pe alocuri, coplesitoare, cu recuperari de teritorii biobibliografice si istorice uitate sau minimalizate, cu reinterpretari critice surprinzatoare, cu risipa de idei incitante. Stufoase, notele se cuvin citite ca extensii ale capitolelor, iar Bibliografia Geografiei se anunta a fi un mic tezaur. Selectia ridica totusi unele semne de intrebare. Intelegem, desigur, ca in prim-plan se afla personalitati si texte relevante pentru specificitatea culturii regionale. Apare insa oarecum stranie neincluderea unui prozator "banatean" de talia lui Ioan Slavici, despre al carui spirit mitteleuropean Cornel Ungureanu a scris, cu destule prilejuri, pagini patrunzatoare. Vor trebui, apoi, recuperate (macar in Bibliografie), alaturi de comentatii Radu Pavel Gheo, Eugen Bunaru, nume ca Ioan (T.) Morar, Robert Serban, Costel Babos sau Catalin Dorian Florescu (pe langa cele mentionate in precizarile finale).

 

Nu pot sa nu semnalez, cu parere de rau, redactarea neglijenta a acestui volum, inca o data, de referinta: fraze inutil eliptice, stangacii, dezacorduri, transcrieri gresite de autori si titluri, semne de punctuatie plasate alandala sau inexplicabil absente bruiaza lectura. Lipsa redactorului de carte din caseta tehnica spune mult. Pe de alta parte, criticul nu se dovedeste a fi un calofil - chitibusarii i-ar putea reprosa deficitul de "talent literar". Este totusi trist faptul ca, in vreme ce involuntar umoristicului simulacru de istorie literara al lui Alex. Stefanescu i s-a acordat o consideratie nemeritata, propuneri cu adevarat erudite si novatoare precum cele semnate de Cornel Ungureanu au parte de ignorari politicoase si comentarii condescendente. Oare chiar atat de... provinciali vom fi devenit?

 

 

 

Cornel Ungureanu, Geografia literaturii romane, azi vol. 4 - Banatul, editura Paralela 45, 2006

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Omagiu regizorului Harag György (1925-1985)

 

 

 

Intr-o marturie inclusa in istoria Teatrului din Targu Mures alcatuita de Fodor Zénó, am gasit reprodusa aceasta propozitie apartinand regizorului Harag György care defineste, s-ar putea spune, extrem de sugestiv crezul cunoscutului regizor. Dar vorbele acestea pe care i le-a spus lui Romulus Fenes, scenograful antologicului spectacol cu Livada cu visini, par a-i calauzi la fel de bine pe cei care s-au gandit sa-i inchine un Festival.

 

Un exercitiu moral de "detartrare a memoriei", cum plastic se exprima Lucian Pintilie in articolul dedicat lui Harag in 1985, dar care a vrut sa insemne nu doar frumoase aduceri aminte, ci si o instructiva recuperare a invataturilor pe care maestrul le-a transmis prin spectacolele sale atunci cand a creat stilul Harag. Un stil preocupat de "transfigurarea artistica", de eliberarea din chingile realismului. "Spectacolul se inaripeaza" spunea el, simtind bucuria indepartarii de solutii, gaguri si truvaiuri, de tot ce stia ca meserie. In consecinta, s-ar putea crede ca cei invitati cu spectacole in festivalul clujean, regizorii Tompa Gábor, Silviu Purcarete, Mihai Maniutiu, Dragos Galgotiu, Teatrul din Novi Sad si toti asemenea lor, se revendica de la Harag si de la idealurile lui teatrale. Unii dintre ei au avut ocazia sa-i vada spectacolele, altii au doar amintiri de adolescenta din anii cand aveau acces la repetitiile Teatrului din Tg. Mures, la carma caruia s-a aflat intr-o perioada de glorie Harag insusi. Cu totii au simtit insa confruntarea ca pe un examen dificil, dat fiind ca evenimentul ni l-a adus aproape pe Harag, prin chiar creatiile lui.

 

Proiectand unele dintre cele mai importante spectacole ale sale, precum Iubire de Barta Lajos, Trei surori si Livada cu visini, realizate Teatrul din Novi Sad, la a carui renastere a contribuit in anii 70, initiatorii Zilelor comemorative Harag au provocat si aceasta permanenta comparatie. Si nu putini dintre noi ne-am gandit ce-ar fi spus Harag insusi vazand spectacolele din festival. Fara-ndoiala, cel care era cunoscut pentru deschiderea aratata tinerilor, noului, cautarilor s-ar fi bucurat si ar fi laudat creativitatea si profesionalismul trupei de la Maghiarul din Cluj, pe care Tompa Gábor ca regizor si director o conduce. La fel, s-ar fi bucurat de intalnirea cu Silviu Purcarete, ovationat aici a nu stiu cata oara pentru Cumnata lui Pantagruel, spectacol de o inventivitate rara, dar si pentru acel neasteptat de tandru si emotionant Godot, al Teatrului National din Sibiu care-l scoate pe Beckett din riguroasa lui uscaciune. I-ar fi placut cu siguranta si caligrafica Medee de la Novi Sad in regia lui Tompa Gábor si mai ales Woyzzeck-ul agresiv, regizat de Mihai Maniutiu pe tema degradarii fiintei umane. Si-ar fi pus cu siguranta ca si multi dintre noi si multe intrebari, vazand de pilda un Oedip drogat atarnand gol in bratele Iocastei ca intr-o Pieta, intr-un spectacol care amesteca fara sens mituri pagane si crestine cu obsesii ale lumii moderne. Actorii, impecabili, il urmeaza aici pe regizor cu devotament eroic, dar nu cred ca la un astfel de teatru s-a gandit Harag invocand despartirea de Stanislavski. Teatrul modern pe care l-a creat si-a pastrat intotdeauna substanta umana, vitalitatea si adevarul, iar actorul a ramas cel mai important mesager al ideilor sale. I-am vazut si revazut de altfel chiar in aceste zile la Cluj spectacolele filmate, adevarate lectii de teatru pentru toate timpurile, prin creativitate, dar si prin rigoarea si coerenta gandirii regizorale. Niciodata idei supraadaugate. Viziune organica, omogena, armonioasa in ansamblul spectacolului, niciodata demonstrativa. In mai toate din celebrele sale spectacole, metafora spatiului era esentiala: in Trei surori, de la Novi Sad, acea suprafata moale in care se afunda lenese personajele, in Livada, de la Targu Mures, imaginea de cochilie intoarsa, de tunel al timpului a decorului. Si totusi, Harag nu opera numai cu imagini, oricat de graitoare. Lucrul cu actorul era pentru el un fapt esential. Traind mai mult in teatrele din Ardeal, Targu Mures, Cluj, Satu Mare, si in fosta Iugoslavie, care au beneficiat si de pedagogia lui, Harag nu s-a bucurat de recunoasterea nationala pe care o merita. Singurul spectacol montat la Bucuresti, Procesul de Suhovo Kobilin la Teatrul de Comedie, a fost urmarit de ghinioane (atunci au murit Amza Pellea, C-tin Baltaretu), iar turneele cu A murit Tarelkin si Livada cu visini au fost prea tarzii in raport cu sfarsitul sau prematur. Este cu atat mai stimabila ideea Teatrului Maghiar din Cluj si a directorului sau Tompa Gábor de a-i dedica lui Harag György un festival. Vizita la mormantul regizorului de la Targu Mures, evocarile celor care au lucrat cu el, cartile dedicate, intre care aceea semnata Marosi Ildikó, au completat programul de spectacole. Un moment emotionant a fost si acela al decernarii titlurilor de Membru Onorific al Teatrului Maghiar din Cluj, prilej cu care au urcat pe scena actorii Borbát Júlia, Pál Mihály, Török Katalin, Boér Ferenc si istoricul Kötö József.

 

A fost organizata si o expozitie de decoruri si machete a scenografului Helmut Stürmer, admirabila etalare a unui concept modern de scenografie practicat de cunoscutul artist pe scenele din lumea larga.

 

In ansamblu, am asistat la o manifestare teatrala de tinuta, frecventata de un public numeros si generos, care, evocandu-l pe regizorul Harag György, s-a pronuntat pentru un anume mod de a intelege teatrul.

 

 

 

 Intalnirea 

 

Un spectacol-lectura la Teatrul Odeon

 

 

 

Regia: Catalina Buzoianu

 

Distributia: Florin Zamfirescu, Dorina Lazar, Rodica Mandache, Irina Mazanitis, Mircea Constantinescu, Gelu Nitu, Liana Margineanu, Virginia Rogin, Alin Teglas, Mircea Cretu, Laurentiu Lazar, Dimitri Bogomaz

 

 

 

 Cu siguranta, proza Gabrielei Adamesteanu contine un sambure dramatic, teatral, care o recomanda scenei. Demonstratia cu Dimineata pierduta facuta acum aproape doua decenii a ramas cu toate acestea singulara. Retiparindu-si cartile, autoarea insasi a ezitat in a le mai considera scenice, mai ales dupa ce a simtit nevoia sa aplice asupra unora dintre ele o viziune noua literara. Asa s-au petrecut lucrurile si cu Intalnirea, o nuvela tiparita initial in 1979, in volumul Vara primavara, reluata si amplificata la dimensiunile unui roman in 2003. "Naratiunea poematica", astfel definita de criticul Carmen Musat in prefata cartii, se complica acum fericit, recuperarea biografiei de exilat a eroului fiind livrata deopotriva realitatii si visului. Planurile povestirii astfel orchestrate degaja mult mister si o ambiguitate fertila, iar sublinierile mitologice, respectiv inserturile din Odiseea, confera o aureola grava materialului de viata. Aceasta structura in care introspectiile alterneaza cu scene din viata, rememorarile cu trairile, intr-un fluu transparent, sau, altfel spus, intertextualitatea la care recurge autoarea pentru a activa unghiurile, multe si diferite, din care e privit cazul, sunt in acelasi timp ispititoare si mefiente din perspectiva scenica. Trecand peste obstacole, scenarista Anca Hatiegan, care semneaza alaturi de Gabriela Adamesteanu dramatizarea, a alcatuit un text posibil, dovada spectacolul-lectura la care am asistat pe scena Teatrului Odeon. Chiar daca usor simplificat in raport cu romanul, acesta da posibilitatea interpretilor sa reinvie din flashuri lumea marcata de presiunea dictaturii comuniste in anii cand savantul Traian Manu, emigrat in Vest, se intoarce pentru a-si regasi radacinile. Privitor ca la teatru, eroul isi ascunde mirarile intr-o prezenta aproape muta, ceea ce era in roman confesiune fiind preluat de relatarea celor din jur. Un rol important in structura epica o au acum securistii care-l urmaresc pas cu pas pe transfug, citind din rapoartele intocmite. Tentatia de a dezvalui mecanismele acestei lumi diabolice, paralele a fost mare, cum marturisea Gabriela Adamesteanu in seara lecturii, ca si patrunderea in codurile ei secrete, doar ca, adaugam noi, pe aceasta cale se schimba accentele in detrimentul dimensiunii poematice a romanului. Nu e mai putin adevarat ca o dramatizare trebuie sa renunte fatalmente la materialul romanesc si sa se concentreze pe un fir posibil de redat in spectacol, ceea ce s-a si intamplat in cazul de fata, dovada aderenta trupei la aceasta propunere spectaculara. Sub indrumarea regizorala a Catalinei Buzoianu, o buna cunoscatoare a scrierilor Gabrielei Adamesteanu, actorii Teatrului Odeon* au sugerat expresiv lumea personajelor cu care se intalneste eroul in realitate sau doar in imaginatie, pe drumul unei reintoarceri imposibile in timp si in istorie. Ada Milea i-a acompaniat cu un comentariu muzical in binecunoscutu-i stil pamfletar, propunandu-ne astfel o atitudine fata de ceea ce vedeam. Daca insa e adevarat ca acest Ulise modern intreprinde "o calatorie spre moarte", cum pertinent se observa in prefata volumului tiparit la Polirom, un viitor spectacol dupa tulburatorul roman al Gabrielei Ada mesteanu mai are timp sa o descopere.

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Dezradacinatii

 

 

 

Dubletul cinematografic Tertium non datur (2006) de Lucian Pintilie/Visul lui Liviu (2004) de Corneliu Porumboiu a avut premiera oficiala româneasca in 12 mai, a.c., la cinematograful Hollywood Multiplex, din complexul Vitan. Cele doua filme de mediu-metraj, veritabile bijuterii atent slefuite, au mai fost prezentate impreuna, anterior, la Festivalul de Film de la Berlin si, intr-un cadru mai restrâns, la Institutul Cultural Român. Cu toate ca au fost gândite si realizate independent, experienta vizionarii lor in tandem este absolut revelatoare. Daca a existat premeditare in intâlnirea autorilor lor, "regia" evenimentului cu siguranta nu le-a apartinut, de data aceasta, ci destinul i-a adus laolalta si ei au avut intelepciunea sa nu se opuna.

 

Primul in ordinea derularii proiectiilor, filmul lui Porumboiu pune in discutie, prin intermediul unui fragment decupat din viata unui individ, istoria unei generatii "pierdute", pentru ca frustrate de dragostea parintilor: generatia "decreteilor", a copiilor nedoriti. Visul lui Liviu, un tânar provenit dintr-o familie simpla, care isi târâie zilele fara tel, in orizontul limitat al blocului si al imprejurimilor lui, când si când ocupându-se de un mic comert clandestin cu lucruri furate, seamana mai mult cu o strafulgerare pe patul agoniei, cu "iluminarea" finala a lui Firs, batrânul servitor din Livada cu visini de Cehov: protagonistul realizeaza la un moment dat ca nu si-a trait viata, fiindca i-a lipsit curajul. Calauza din vis, care ii deschide ochii, il avertizeaza ca moartea e si mai rea decat o viata netraita. De fapt, cea careia Liviu ii datoreaza in primul si in primul rând dezmeticirea in somn, când poate e prea târziu, este iubita sa, care ramâne insarcinata. Liviu refuza sa isi asume paternitatea copilului, asa cum si parintii sai au facut-o odinioara, intr-un fel, dându-i viata doar pentru ca asa le impusese partidul, prin aberantele sale masuri de sporire a populatiei. Filmarile au loc in spatii lipsite de perspectiva, ca si existenta celor care le populeaza. Chiar si terasa blocului, pe care isi fac veacul baietii si fetele de cartier, prajind mici, prajindu-si propriile corpuri la soare, jucând table etc., este tot un fel de "underground", un fel de anexa a strazii. Privirile, urmate de camera de filmat, cauta mereu in jos, neizbutind sa desfida legile gravitatiei, fascinate, parca, de straturile inferioare. Abia la sfârsitul filmului imaginea si culorile "explodeaza", oferind o splendida viziune a nemarginirii, intruchipata de "infinitul albastru" al marii, care inconjoara, in vis, blocul lui Liviu, scufundat pe trei sferturi in apa, precum o corabie.

 

 

 

Lumile "sufletelor moarte"

 

 

 

Marea-matrice poate sa il mântuie pe "ne-nascutul" Liviu sau sa il piarda. Pentru personajele (soldatii romani) din Tertium non datur nu exista, in schimb, speranta. Cu ele pasim in tarâmul de dincolo de viata - cele din Visul lui Liviu erau de dincoace de viata -, acolo unde, avertiza calauza din filmul precedent, este si mai rau decât in lumea viilor-morti, anume, in lumea mortilor-vii. Visul regresiv al lui Liviu, care il pune pe protagonist in situatia de a se confrunta cu trauma originara - trauma nasterii -, se prelungeste in Tertium non datur cu un cosmar colectiv. Acesta aduce fata in fata popoare, obligate sa se infrunte pe câmpul de lupta, ciocnire in urma careia vor iesi la iveala (alte) secrete bine pazite de lumina ratiunii.

 

Scenariul filmului are la baza nuvela Capul de zimbru de Vasile Voiculescu. Actiunea lui se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial, pe frontul din Ucraina. Pentru romani, aliati cu germanii, se pregateste catastrofa, cu repercusiunile negative cunoscute asupra generatiilor urmatoare, despre care vorbea Visul lui Liviu. Filmul lui Pintilie ne poarta, asadar, in pre-istoria umanitatii luate in vizor de Porumboiu, iar versurile cantecului interpretat de Ada Milea la final imping miscarea regresiva pana la radacinilie proto-istorice ale blestemului ce pare sa apese asupra conditiei de roman. Dezlegarea nu poate veni decat de la un glont, sugereaza pacanitul de mitraliera ce rasuna la capatul derularii genericului. In asteptarea deznodamantului cioranian, pe care il teoretizeaza, doreste, viseaza, il si insceneaza cateodata, dar nu il si pune in practica, romanului nu ii ramane decat sa joace comedia vietii, cu o aplecare speciala pentru "scenele tari", singurele ce ii mai pot destepta simturile amortite, voluptatea. O astfel de scena - comedia "onoarei ultragiate" - se desfasoara in Tertium non datur in mijlocul stepei, intr-o scoala parasita, unde un general, cativa ofiteri si subalternii lor, toti romani, primesc in vizita niste omologi germani. Cladirea veche, delabrata, cu geamurile de la ferestre lipsa, lasa sa se intrevada in fundal, ca printr-un hublou de vapor, pustiul nesfarsit, care ameninta sa ii absoarba pe omuletii din interior. In mod paradoxal, desi aceasta fanta spre exterior ramane cascata pe tot parcursul filmului, sentimentul de claustrare transmis spectatorilor este coplesitor. Daca in Visul lui Liviu tranzitia brusca de la inchidere spatiala la deschidere produce la sfarsit senzatia de eliberare, aici accesul privirii este limitat la un singur unghi de vedere, neajungand sa cuprinda orizontul nici un moment. Intr-un cadru care evoca, asadar, o scena de teatru, impresie sporita de respectarea celorlalte doua reguli ale reprezentatiei clasice, unitatea de timp (mai putin de 24 de ore) si de actiune, romanii primesc pe nemti flatati la gandul participarii la un consiliu de razboi, ce se dovedeste a fi, in traseul oaspetilor, o simpla pauza de masa. Resemnarea si dezamagirea li se traduce in pornire ludica. Capitanul Mitica (inginerul G. din nuvela lui Voiculescu, rebotezat caragialian de Pintilie) preia functia de conducator al jocului, facând pe bufonul pe lânga straini, pe care ii amuza, dar ii si ironizeaza. Cel vizat in primul rând de sagetile glumete ale lui Mitica este contele Klarenfeld (contele K., in textul voiculescian), un tânar maior, cu figura de dandy efeminat, pentru care generalul neamt pare sa nutreasca o afectiune speciala. Daca Mitica vine din lumea lui Caragiale-tatal, Klarenfeld pare desprins din cea a fiului, Mateiu. El face parada de originile sale amestecate, evocate intr-o poveste in care nu se stie unde se termina realitatea si unde incepe fantezia. Personajul sufera, in fapt, de o profunda criza de identitate, compensata doar de atasamentul bolnavicios pentru simbolurile vechimii si ale statorniciei - blazoane, peceti etc. Klarenfeld isi proiecteaza nevoia de apartenenta asupra "capului de zimbru", timbru rarissim, din care detine un exemplar cumparat cu o suma modica de la un evreu inchis intr-un lagar de concentrare. intre el si efigia "capului de zimbru" ar exista o pretinsa legatura de familie, pe linie materna. Contele face sa circule comoara filatelica printre meseni, dar, când sa o recupereze, aceasta nu se mai gaseste. De aici incolo rasturnarile de situatie se tin lant, caruselul tragicomic se invârte cu tot mai mare repeziciune. Generalul român crede de cuviinta sa salveze onoarea trupei sale obligând-o sa se despoaie in fata oaspetilor si sa se supuna unei perchezitii. Capitanul Tomut refuza sa execute ordinul. Exact in momentul cand generalul e pe punctul de a-i zbura creierii, se descopera timbrul, lipit accidental de fundul unei farfurii. Oaspetii se retrag, intrigati de proba de demnitate a românului, reprezentant al unui popor pe care il credeau de "hoti" si "tigani". Dupa plecarea strainilor, carora a vrut sa le lase o amintire frumoasa - insa falsa - despre ai sai, Tomut se destainuie: este la rândul sau posesor al unui timbru identic cu al contelui, mostenit de la propria mama, pe care l-a purtat mereu asupra sa, neputându-se din aceasta pricina - si nu din mandrie -, lasa perchezitionat, caci, daca nu s-ar fi gasit celalalt timbru, ar fi fost acuzat ca l-a furat pe-al sau. Capitanul se declara a fi fost de la inceput dezgustat de "exhibitionismul" contelui Klarenfeld, intrucât, sustine el, pentru acela timbrul "cap de zimbru" reprezenta doar o valoare comerciala, in timp ce, pentru sine, acesta ar avea o infinit mai importanta valoare sentimentala. Explicatia lui multumeste, dar nu convinge. E ceva teatral in aceasta dezvaluire. Tomut rosteste jumatati de adevaruri, punând in evidenta doar diferentele, nu si asemanarile dintre el si Klarenfeld. Exhibitionismul celuilalt l-a tulburat pentru ca i-a slujit drept revelator al propriilor obsesii, care il impiedica sa traiasca.

 

 

 

Spectrele parintilor

 

 

 

in nuvela lui Voiculescu, tema mamei era poate mai explicit adusa in cauza decât in filmul lui Pintilie, in care figura materna joaca rolul "tertului ascuns". Regizorul a eliminat, prin intromisiune, "rama" povestirii, care constituie in scrierea lui Voiculescu un indiciu pretios cu privire la comportamentul neobisnuit al lui Tomut. In Capul de zimbru, inginerul G. (Mitica), naratorul secund, isi deapana amintirile de razboi in fata unui prieten - naratorul prim - aflat intr-o pasa melancolica pronuntata, provocata de descoperirea unor timbre mostenite de la mama defuncta. Relatarea lui G. este o replica, deloc inocenta, la starea indoliata a amicului sau. In Tertium non datur, functia naratorului prim este preluata chiar de Pintilie. Fantasma mamei regizorului este si ea "prezenta", ca spirit, fiind integrata in decor. O evoca masina comandantului german, parcata sub ferestrele salii de clasa in care se consuma tragicomedia, si paiele adunate de soldatii romani de pe podelele incaperii si arse in camp. Acest lucru nu poate fi insa sesizat decat de un spectator familiarizat cu scrierile lui Lucian Pintilie (vezi textele despre Livada cu visini, din Bricabrac). In orice caz, absenta parintelui, complexul "radacinilor", cu repercusiuni asupra dezvoltarii reflexelor de om matur (simtului onoarei, responsabilitatii etc.), marcheaza la fel de puternic destinul personajelor din filmul lui Pintilie, ca si in cazul protagonistilor din Visul lui Liviu. Tertium non datur se incheie cu o scena de un teatralism impins la extrem: capitanul Tomut arde cu un gest demonstrativ timbrul ce ii apartine, proclamandu-si dezgustul fata de viata prin fraze desprinse din Mizantropul lui Molière, din Cioran, replici adaugate la textul voiculescian de Lucian Pintilie. Asistenta aplauda frenetic spectacolul pasiunii autodistructive, strigand "Bravo, Nastasia Filipovna!", iar capitanul Tomut, incheiandu-si numarul, se pierde in goana bezmetica in pustietatea stepei.

 

 

 

 

 

LIVIANA DAN

 

Bucuresti contemporary

 

(... putem invata cele mai profunde lectii despre noi si despre institutiile noastre de la artisti... )

 

 

 

Exista in Bucuresti vis-à-vis de arta vizuala contemporana o inexplicabila toleranta la incertitudine. Incertitudinea este un bun mecanism de aparare care face lucurile sa para mai frumoase si care ne invata sa evitam conflictele. In hipermodernitate scapi de incertitudine doar prin terapie... sau prin modele deja verificate. Si modelul englez care reuseste este deasupra sintagmei oferi lamai si vinzi banane...

 

Aflata la un moment dat intr-o confuzie totala, arta contemporana britanica a reusit sa iasa din criza urmand sfaturile unui simplu manual.

 

Manualul Moving Targets: A Users Guide to British Art Now care aduce in atentia lumii arta contemporana a unei generatii de artisti (bogati, tineri, profesionisti) si o paradigma naucitoare, style in/taste out, impunand emanciparea artei engleze si explicand un fenomen atat de discutat... cool britannia/art, design, taste, fashion, style/de fapt radicalismul politic si chic-ul conceptual. Este in acelasi timp un fenomen si o strategie artistica alternativa.

 

Neasteptat pentru scena engleza, fortele care hotarasc declansarea fenomenului apar in sudul Londrei, la Goldsmiths College... un staff pragmatic si o eminenta cenusie, Michael Craig Martin (I have been a useful teacher because I have never seen myself as a teacher), riposteaza la figurativul predominant in pictura dintr-o atmosfera vizuala volatila, de open studio cu marketing destept si cataloage smart.

 

Generatia de la Goldsmiths, Freeze Generation (de la numele unei expozitii deschise de Damien Hirst undeva in docurile Londrei) propune o arta in care poate sa creada oricine, dar adopta in acelasi timp cliché-ul senzitivitatii artistului, frumusetea simpla, procesul sofisticat al produsului final, aventura narcisista de tip cool.

 

Jan Jeffrey, un sofisticat critic de arta, care conducea la momentul respectiv departamentul de fotografie al colegiului, le scrie textele... si orice text al lui Jeffrey este clar, profund, inteligent, onest (cand generatia freeze a inceput sa vanda la preturi astronomice... toti care vedeau costumele tocite ale lui Jeffrey... se intrebau care putea sa fie legatura lui cu aceste staruri... eram intamplator pe hol, cand Hirst avea nevoie de un text... obisnuia sa raspunda Jeffrey...). Eseul lui Jeffrey argumenteaza intr-un mod bizar ca toti artistii fac parte dintr-un grup, fiecare este insa izolat, in felul lor produc impreuna, dar apar oricum individualizati.

 

Pentru promovarea lor apar 3 elegante PR-uri... Elizabeth Mac Gregor (IKON Gallery), Julia Peyton-Jones (Serpentine Gallery) si Lady Diana, prima royalitate care viziteaza pavilionul englez la Venetia si organizeaza receptii fastuoase pentru artistii englezi prezenti acolo, pe iahtul royal si in alte locuri exclusive.

 

Urmeaza negustorii, care cu subtile strategii de vanzare impun radicalitate si atrag public in galerii. Jay Jopling, White Cube Gallery, ramane figura cheie (I realised that I wanted to work with artists on a project - by - project basis)... lanseaza un concept... cubul alb... si, din galeria lui minimalista, si datorita portofoliului de ministru al tatalui sau, cumpara arta tot cabinetul Thatcher. Nicholas Logsdail de la Lisson Gallery si Anthony si Anne dOffay (pentru care Susan Sontag scria cataloagele) si-au lansat carierele in cariere comerciale. Damian Hirst lucreaza la Anthony dOffay si precis acolo invata cum se patrunde in sistem.

 

Protectorii, patronii isi schimba si ei strategia. David Bowie, Eric Clapton, Paul Mc Cartney, Stuart Evans, Ralph Burnet, Bernhard Starkmann intr-o atmosfera competitiva comunica asemenea artistilor. Dar cel mai renumit ramane Charles Saatchi, Charles, unul din fratii Saatchi, care asemenea lui Cosimo de Medici iubeste arta. Ceea ce ii place cumpara. Si cumpara. Omul acesta nu colectioneaza numai arta, colectioneaza artisti. Efectul Saatchi, scandaluri conceptuale, arta privita ca articol sezonier de moda, patrundere excitanta in sistem, ii face pe artisti faimosi, ii face bogati, ii face great. (If Saatchi can do it, Im not fucking waiting for anyone... si artistii de la Hirst la Lucas au o abilitate similara in a distila ideea intr-un mesaj puternic si accesibil... I get a lot of inspiration from ads in order to communicate my ideas as an artist and of course Charles is very close to all that. Too close, some may say...) Operatorii Eric Bolton, Mark Darbyshire, Anthony Fawcett ofera consultanta si comunicare culturala si produc o bresa speciala in hibrida cultura de astazi unde o arta mixata poate produce bani.

 

Comentatorii Richard Cork, Mel Gooding, Stuart Morgan si in special James Morgan de la Frieze Magazine si Adrian Searle de la The Guardian sprijina si influenteaza intreaga miscare cu statement-uri adeseori surprinzatoare pentru niste critici de arta. Criticul opereaza ca un agent dublu intre artist si audienta, este respectat pentru ca are intuitie, simpatie si imaginatie... insa poate starni adeseori neincredere de ambele parti... suspiciunea este fireasca... si atunci de partea cui este criticul after all... criticul este de partea criticului.

 

Experienta de la Goldsmiths a schimbat si structura premiului Turner. / The Turner extravaganza / Un premiu cu profil competitiv, care da artistilor oportunitatea de a expune la Tate, de a intra in atentia lui Nicholas Serota, de a ajunge pe lista lui scurta, in mod particular ofensiva, si de a recurge la tipul de comportament pe care si l-a permis Chris Ofili. Anuntat de galeria Agnes B. ca a primit premiul, Chris Ofili a intrebat sec Wheres the cheque?

 

Arta contemporana merge incotro o duce onestitatea unei strategii, nu mai este o chestiune de a dovedi daca ai avut dreptate sau te-ai inselat, ci este o chestiune de a defini un concept. Cat de sigur si de confortabil s-ar putea dezvolta o strategie in Bucuresti, daca Dan Popescu ar prelua rolul lui Joy Jopling, prietenii lui Gorzo si-ar face strategia dupa David Bowie, Pavel Susara s-ar hotari sa devina ceva intre Charles Saatchi si Bernhard Starkmann, iar Alina Serban, Simona Nastac, Raluca Voinea, care scriu foarte bine, s-ar decide fiecare pentru un anume cotidian. Si ce fascinant ar fi daca Muzeul National de Arta Contemporana ar oferi receptii pentru evenimente si artisti. Ce usor se poate introduce un sens in locul unei actiuni.

 

 

 

 

 

 

 

GABRIELA ADAMESTEANU in dialog cu AURORA CORNU

 

Pentru ca asta-i firea mea: sa plec, sa plec...

 

 

 

In romaneste a aparut sub titlul Fuga spre centru (Bucuresti, Albatros, 2005). A fost precedat de versiunea engleza Romanian Fugue in C Sharp (I Universe Inc., New York, 2003) care a aparut impreuna cu cateva povestiri (subtitlul este A Novel and Nine Stories). Versiunea franceza, Fugue roumaine vers le point C (Ed. E-dite, 2005), este ultima. Iata cum prezinta pe scurt in Le Monde E. Reichman romanul Aurorei Cornu: "1943, la poalele Carpatilor Meridionali. Inaintea atacurilor care vor lovi capitala, aviatia aliata bombardeaza fara incetare regiunea petrolifera a Romaniei. Curand va sosi Armata Rosie, aducand pe tancuri revolutia impusa prin decret. Poeta si inspiratoare a lui Marin Preda - cel mai important scriitor roman al timpului -, povesteste cu un umor feroce destinul generatiei sale, petrecut sub toate totalitarismele. Ca si eroina sa, Aurora Cornu se va instala la Paris. Eric Rohmer o alege pentru rolul romancierei din Genunchiul Clarei. Vocea Aurorei Cornu anunta un talent autentic, grav si, in acelasi timp, hazliu". Cand a fost scrisa aceasta carte?

 

Dupa ce am ajuns la Paris, in 66, am scris o carte care constituie cele 60 de pagini din partea a treia a acestui roman. Ideea mea este ca lumea nu prea mai are timp de citit, asa ca e mai bine sa pui nod la ata. Asa ca, in cel de acum, am compresat patru romane. Unul a fost scris in frantuzeste, altul, din care au ramas 80 de pagini, in englezeste, pe urma celelalte, prin America, Franta, n-are nici o importanta. Eu am idei fixe si le urmez cu strasnicie.

 

 

 

Nu voiam sa plec din tara, voiam sa vad lumea

 

 

 

Ma intorc la momentul cand ai plecat: 65, septembrie. Voiai de mult sa pleci din tara?

 

Voiam sa vad lumea, nu voiam sa plec din tara. Cum Romania in acele vremuri nu prea ingaduia voiajorii, aceasta era singura solutie ca sa vezi lumea. De fapt, nu numai ca nu am parasit niciodata tara, nu am parasit satul.

 

De ce spui asta?

 

Pentru ca, orice actiune o faceam la Paris, ma gandeam cum ar comenta satul meu. Care de fapt nici macar nu-i al meu, Cornu e satul meu de adoptie.

 

Si satul tau care este?

 

Provita. De asta toata lumea imi zice ca e o carte autobiografica. Eu sunt nascuta la Provita, sunt adoptata de unchiul meu, eram maritata cu Marin... deci am utilizat tot ce stiu despre personaje si sate; dar aceasta nu este de fapt o carte autobiografica.

 

 In septembrie65, aveai 30... Lucrai la ...

 

Nu mai lucram nicaieri. Il lasasem pe Marin in 1960.

 

De fapt, nu te-ai despartit nici de el toata viata, asa cum n-ai plecat din sat. Asa este?

 

 Nu, nu m-am despartit de nimic. Probabil de aia am inima marita. Iar mama mea buna, pe care am revazut-o dupa 20, 18 ani, cand eu eram deja de multi ani la Paris, mama, stand la soru-mea in bucatarie, mi-a zis:  "Vezi ce faci pe acolo pe la Paris, sa nu ma faci de ras". Soru-mea a ramas cu lingura in aer. Si eu zic: "Cum pot sa te fac eu pe tine de ras la Paris?" "Pai, zice, daca rad de tine, rad si de mine." La care soru-mea a ameliorat situatia, zicand: "Mama are opinia ei publica de vreo trei babe, care sunt deja in spital, daca mor si alea... Poti sa faci ce vrei la Paris, ca mama nu mai are cum sa stie...". O sa razi, insa mergea in amandoua sensurile; ea conta ca sa n-o fac de ras la Paris si eu contam sa nu ma comenteze mama. Si inca asta era mama mea buna, care era mai rea ca mama mea adoptiva; aceasta, Eufrosina, era un inger. Ii fac acum si o manastire, se cheama Manastirea Eufrosinei.

 

E aceasta o forma de cainta? De remuscare? Ai cumva asta pe suflet?

 

Nu. Eu am fugit de acasa la 11 ani, am fugit la 13 ani, la 14 am fugit de-a dreptul. Eram jurnalista si poeta. Si inapoi la parinti m-a dus Marin, ca, atunci cand am plecat, m-am certat cu tata. Deci aveam sentimentul crud ca ei vor suferi dupa plecarea mea, poate sa fie si o forma de megalomanie. Eu inainte de a pleca plangeam cu lunile, dar tot am plecat. Pentru ca asta-i firea mea: sa plec, sa plec...

 

Sa pleci si sa te intorci.

 

Nu se vedea prea usor intoarcerea atunci cand plecam. Aveam de grija sa plec in conditii dramatice, deci intoarcerea nu era prea simpla. Ba il provocam pe tata, care imi tragea o bataie, si atunci ramanea el cu vinovatia si eu plecam fara remuscari: adica aveam o strategie foarte bine pusa la punct. Si, in plus, mai aveam o strategie: nu mai mancam cate un an.

 

Asta e anorexie.

 

Da, era anorexie, dar cred ca era santaj. Voiam sa le spun partenerilor, parintilor sau lui Marin, sau altuia ca, daca nu ma lasau sa plec, aveam sa mor langa ei. Aceste strategii se transmiteau fara cuvinte... Cum ei ma iubeau, ma lasau sa plec: li se parea mai usor. Dupa o vreme, cand n-am mai avut de unde pleca, nici n-am mai fost anorexica, ce sa vezi? Ba sunt chiar foarte prospera fizic.

 

Deci nu mai erai la Viata Romaneasca atunci cand ai plecat din tara. Ai lucrat cativa ani, cati?

 

 Vreo patru, cred. Eram la sectia de poezie a  Vietii Romanesti, unde m-am indragostit de Marin, care s-a certat cu Petru Dumitriu, care atunci era directorul revistei.

 

 

 

Rivalitatea dintre Marin Preda si Petru Dumitriu

 

 

 

Asta inseamna ca-ti facea si Petru Dumitriu curte?

 

 Nu-mi facea nici o curte. Petru avea propriile lui probleme. O intalnise pe nevasta lui viitoare, dar s-a insurat cu Henriette Yvonne Stahl, dupa 25 de ani de cand erau impreuna, pentru ca Henriette i-a explicat ca ii vor pune pe altcineva in casa: deci sa se marite cu ea, ca sa ramana madam Dumitriu. Petru era foarte incurcat in propriile lui istorii. Fiind un barbat frumos si director, toate fetele de acolo erau indragostite de el. Probabil s-ar fi asteptat, ca i-a si spus lui Pruteanu: cred ca, daca-i faceam curte, altfel ne-am fi... In orice caz, foarte straniu raspunsul lui atunci cand Pruteanu, in cartea de interviuri, l-a intrebat care sunt femeile vietii lui. A explicat ca e maica-sa, pe care o detesta, Yvonne Stahl, pe care a luat-o  "de foame"... Pe urma, Irina, nevasta lui, care de altfel in Germania l-a lasat pentru un farmacist, pe urma Franµoise, o frantuzoaica cu care a fost impreuna, pentru ca n-a fost niciodata divortat de Irina. Si alte femei din Romania? l-a intrebat Pruteanu. "Mai mi-amintesc de Aurora Cornu." Iata-ma, deci, a cincea femeie... "De ce?" intreaba Pruteanu. "Era miscatoare." Pruteanu zice: adica emotionanta, cuvantul miscatoare nu se mai intrebuinteaza in limba romana. "Da, era emotionanta si poate, daca ii faceam curte..." Dar nu mi-a facut. El flirta cu toata lumea, dar eu ii stiam toate povestile, care erau pentru mine de un mare umor; sa te insori cu una, cand tocmai ai gasit pe alta... Dar stiu ca Marin s-a suparat si nu i-a mai vorbit niciodata. Nici Petru nu-si aminteste ce-ar fi zis, nici Marin nu-si amintea. Marin ma astepta, eu am intrat la Petru cu un manuscris, Petru a iesit dupa mine, ceea ce pe Marin l-a umflat de draci, el s-a intors si a zis ceva obraznic despre mine, nu banuiesc ce ar fi putut sa spuna. La care Marin s-a suparat. Atunci si-a adus aminte Petru ca Marin era indragostit de mine si zice: bun, retrag...

 

Poate ca era o rivalitate mai veche?

 

Nu era, erau prieteni, adica se credeau ei prieteni, Marin il credea pe Petru prieten, coleg de generatie, ma rog.

 

Erau cam de-o varsta?

 

 Da. Si au debutat impreuna, adica Marin cu  Intalnirea din pamanturi, Petru cu Euridice sau asa ceva. Partea si mai neplacuta, dupa parerea mea, e ca nu s-au certat din cauza mea. Insa Marin a publicat Morometii si Petru nu publicase inca Bijuterii de familie. Deci Marin capatase un statut mai important fata de toti, si de Stancu, si de... Morometii a avut un succes fulgerator. Si fata de fostii lui amici care nu si-au dat seama, de pilda Paul Georgescu, cabrat ca i-a scapat Marin de sub mana... In prostia lor, ei credeau ca sunt cei care dirijeaza literele, viata scriitorilor.

 

L-ai cunoscut pe Paul Georgescu ?

 

 L-am cunoscut. Si, la un moment dat, dupa ce l-am lasat pe Marin, nu mai aveam post. Si-i spun lui Paul Georgescu: nu ma poti lua la  Gazeta literara? Si zice: ba da, pot, dar trebuie sa-l dau mai intai afara pe un batran amarat. Dupa ce-l dau afara... Zic: zau, chiar asa? Isi batea joc de mine. Nina Cassian, care a citit probabil interviul lui Petru Dumitriu, zice si ea: Aurorei i-ar fi convenit sa-i faca curte Petru Dumitriu, ca era mai aristocratic. Petru Dumitriu era fiu de capitan de jandarmi, nu ma impresiona aristocratia lui Petru, care era, de altfel, dupa parerea mea, mult mai mitocan decat altii. Astea-s idei de midineta. Fapt e ca Petru nu si-a propus sa-mi faca mie curte, deci n-am avut nici o problema, nici eu, nici el. Petru era mai aratos ca Marin, dar mie imi place tipul mai intelectual, nu eram pe vremea aceea pe tipul atletic.

 

 

 

Eu n-am venit pe lume sa fiu nevasta lui Marin Preda

 

 

 

Deci, in momentul cand ai plecat, aveai doar un volum de poezii...

 

 Doua. Si tradusesem  Hamlet, semnat Stefan Runcu, si O epopee anamita, semnata Radu Boureanu, pentru ca eu am plecat chiar atunci cand aparea cartea si numele meu a fost scos. Aveam un logodnic, Tudor Ganea, un matematician, care a plecat in America si a zis ca ma cheama acolo. Deci m-am dus la d-l Sora, care era redactorul sef la ESPLA, si i-am zis: stiti, eu sunt o biata tanara poeta, vreau sa semnez cu pseudonim. Si asa, toata munca mea s-a dus in general pe apa sambetei. Probabil ca e sacrificiul pe care trebuia sa-l fac...

 

Ai impresia ca faptul ca ai fost sotia foarte iubita a lui Marin Preda ti-a acoperit o parte din cariera ta literara?

 

 Nu... am fost fascinata de opera lui Marin si de Marin ca personalitate. Am putut sa stau cu Marin, cat a elaborat  Morometii, pe care i-am gasit intr-un sertar ca amintiri din copilarie. Le scrisese cu multi ani in urma, dar le difuzase in alte romane. Deci Morometii nu mai existau. Eu am insistat: te rog, asta e romanul. Si a mai lucrat un an la el, eu, fiind in casa, am fost fascinata, fericita si am pus si eu cata sare am putut in intreprinderea asta. Dupa care, eu m-am trezit spunandu-mi: eu n-am venit pe lume sa fiu nevasta lui Marin Preda... Si, in plus, cand a murit Labis, in capul meu a tasnit o formula care m-a mirat si pe mine si mi-am zis: daca a murit Labis si eu plec, inseamna ca generatia mea nu mai are poeti. Asta era in capul meu, ca era Labis si cu mine, dar, ma rog, erau si altii. Dar deodata am zis eu: cum adica, eu plec? Nu stiam ca eu plec. A tasnit singura in creier.

 

Deci gandul ca vei pleca exista...

 

Fara stirea mea. Consideram ca parasesc poezia romana care ma tine de foarte scumpa. Megalomania copiilor...

 

Dar poate ca era o realitate? Poate erai considerata o poeta importanta...?

 

Nu eram considerata. Asta era in capul meu. Eu nu m-am bagat niciodata in fata, pentru ca nu eram nici macar utemista. Cum aveam un unchi care s-a ascuns la mama timp de 11 ani si eu stiam, asteptam in fiecare zi sa iasa catastrofa, sa intre toata lumea in puscarie. Iar dupa 11 ani, chiar toata lumea buna a murit in puscarie din chestia asta. Au intrat 14 persoane: noua studenti, plus tata, plus generalul... Generalul a iesit, asta e culmea, tata a murit dupa un an, se pare ca de hepatita. Deci eu stiam ca ma fofilez. Eram foarte constienta. Stiam ca nu trebuie sa ma imping prea sus, ca si mai grea e caderea. Deci aveam o politica de dulce copila crescuta de noul regim, in care regim, sincer vorbind, au fost oameni care m-au protejat...

 

Erai si foarte frumoasa...

 

Nu conta frumusetea pe vremea aia, crede-ma, era un handicap oribil. Nu era partinic sa fii frumoasa. Pana la Marin cred ca nici n-a mentionat cineva ca as fi frumoasa. Ca la tara ai numai observatii, de pilda: strange-ti parul, trage-ti fusta... Figura cu frumusetea nu era la moda, dimpotriva, la moda era madame Hrusciov, probabil. Cu cat erai mai urata, cu atat era mai bine. Dar nu eram agresiva, eram curioasa de tot, mi s-a parut ca e pacat ca sufera familia mea, dar ca umanitatea va profita din acest minunat aport sovietic. Cand colo, cand ne-am trezit cu totii...

 

Deci aveai si sentimentul pericolului politic care putea sa se abata asupra ta si aveai si un fel de incredere...

 

In posibilitatile unei schimbari sociale. Astea insa au trecut foarte repede la toata generatia mea.

 

Dar a existat un pic de incredere, da?

 

A existat un pic. Mai mult la evrei, pentru ca ei au fost totusi salvati de sfarsitul razboiului, dar si la romani, pentru ca oamenii asteapta o schimbare, mai ales tinerii vor schimbare, nu? Si am vrut cu totii o schimbare, chiar contra parintilor nostri.

 

 

 

Un pic de incredere in schimbari sociale si complicitate simpatica

 

 

 

Ca un fel de 68 in Franta?

 

Nu, era mai dramatic decat atat. La noi, copiii si-au turnat parintii, i-au bagat in puscarie. Stiu o distinsa pianista, care de fapt e moarta acum, care si-a turnat parintii ca aveau tablouri pretioase pe pereti. Ea avea sentimentul ca parintii ei erau niste burghezi abuzivi si... Si a iesit prost pentru parinti. Au fost cazuri si printre colegi, pe care nu vreau sa-i mentionez, pentru ca mai traiesc, care si-au turnat parintii.

 

Ai plecat deci la un congres de poezie...

 

 Publicasem  Studenta si Distante. Si consideram ca mi-am facut datoria fata de poezia romana. Consider si acum. Pe urma am trecut pe traduceri, mi-am inchipuit ca, daca fug, scandalul va fi mai putin grav decat a fost cand a plecat Petru Dumitriu... Traducerile erau foarte bine platite, un vers tradus era platit ca un vers original. In general eram foarte bine platiti ca sa nu scriem ce nu trebuie. Dar romanii s-au aranjat si au scris totusi lucruri foarte importante pe sub nasul autoritatilor, de altfel, cred ca cu complicitatea cenzurii, a directorilor de edituri, reviste... De altfel, toata lumea era intr-o complicitate foarte simpatica. De asta e foarte greu de scris despre perioada aia... Se bagau tot felul de metafore, era la moda mitologia, care permitea trimiteri la situatia actuala. Scriitorii sunt o rasa foarte periculoasa. Degeaba ii hranesti, ei iau mancarea din mana stapanului, dar isi fac meseria pe care le-o daduse Dumnezeu de la inceput. De la congres, din Belgia m-am dus la Paris, unde am si ramas. Am primit de la Alianta Franceza o bursa pentru studii si cele 60 de pagini din Fuga spre centru.

 

Cele trei editii sunt identice?

 

 Da, sunt identice. Am lucrat 30 de ani la carte, am avut grija sa nu fie nici o grasime suplimentara, nici un adjectiv in plus. Asta a fost o dorinta a mea. De fapt, mie-mi place mai mult engleza decat franceza si romana, m-a interesat saracia si puterea acestei limbi... E un  challenge, e interesant pentru un roman sa se restranga la o economie de mijloace care se aplica chiar la cuvinte. Pe de alta parte, e foarte interesant ca toata lumea cand citeste romanul meu se opreste la prima parte, pe cand eu am inca trei parti care reprezinta de fapt trei foste romane si 25 de ani in Romania. Este viata a 4 elevi, din care un cuplu ramane in Romania si altul ajunge in Franta.

 

Volumul doi inca n-a aparut nicaieri. Este scris?

 

Am scris jumatate, l-am aruncat, pentru ca nu e bine turnat, bronzul nu intra in forma. Si, in plus, e o chestie foarte greu de... Am revolutia franceza din 68. Ma rog, a fost o gluma, dar ei o tin de revolutie. E revolutia romana, care a fost serioasa, in 89, e Libanul lui barbata-miu, un an in Liban in lanturi, ca ostatic, ar mai fi aventura generalului Moisiu si moartea tatalui meu bun in puscarie. Toate astea fiind foarte greu de introdus. De fapt, eu urmaresc povesti de amor si de filosofie amoroasa. Insa nimeni nu observa asta. Toti se opresc in partea mai serioasa de literatura, de pilda, bombardamentele de la Ploiesti. Eu vin dintr-o regiune in care bombele cadeau pe mine, rusii treceau catre Berlin, nemtii treceau catre Moscova si noi la mijloc, un fel de poarta.

 

 

 

Nu am darul inventiei, am darul descoperirii

 

 

 

Nu crezi ca e cam mult tot ce vrei sa introduci in volumul doi ?

 

Subiectele astea sunt mai dulci decat cu ce m-am batut eu in primul roman. Dar in primul roman am avut putere si timp, 30 de ani, in care am adunat, am pus, am scos, am rasucit. Ar fi putut avea 2.000 de pagini, dar nu ma intereseaza sa povestesc orice lucru care n-are nici un fel de semnificatie existentiala.

 

Nimeni nu poate detecta cat este biografie si cat este fictiune intr-un roman. Care e procentul la tine?

 

Toate personajele mele exista, nu in relatiile in care le pun eu in carte, dar exista.

 

Si e multa memorialistica?

 

Nu, doar copilaria plus debutul eroinei in jurnalistica, in poezie, in care nu insist prea mult. Toata lumea mea exista, eu nu stiu sa inventez, nu am darul inventiei, am darul descoperirii; descopar in oameni niste valente pe care altii poate nu le descopera. Si am o forma de umor si de optimism universal care face ca nu vreau sa se plictiseasca lumea. Eu sunt totdeauna mai critica fata de mine decat fata de altii; de data asta sunt complet multumita.

 

 

 

Dar volumul al treilea?

 

 

 

 Al treilea volum al meu,  Manastirea Eufrosinei, e manastirea mea din Cornu. Am vandut averea parintilor, am mai adus din banii trimisi de Aurel Cornea si vreau sa fac o manastire. Deci al treilea volum e Manastirea Eufrosinei, in care in prim-plan sunt intamplarile despre cum se face o manastire intr-un sat romanesc, cu oameni care nu vor s-o faca, dar vor fi treptat convinsi. Dar e si un summum din toate experientele mele esoterice, oculte.

 

Crezi in ele?

 

Eu cred in Dumnezeu, de restul sunt interesata sa vad cum merg.

 

Asa cum erai interesata sa calatoresti ca sa vezi lumea.

 

Exact. E o lume care ma interesa, noua pentru mine, si las cand voi muri sa aflu restul. Insa toate astea sunt sub semnul: daca voi trai destul si mai ales daca o sa am puterea sa stapanesc acest material; pentru ca, dupa parerea mea, ca sa scrii o carte iti trebuie tot atata putere ca si cum ai naste un copil sau ai omori un om. Iti trebuie foarte multa putere ca sa stapanesti materialul unei carti. Asta-i conceptia mea despre literatura. Ca sa poti stapani materialul, personajele, ideile, subcurentele, iti trebuie puterea unui monstru.

 

 

 

Au fost perioade cand ai lasat cartea asta deoparte?

 

 

 

N-am lasat niciodata cartea complet. Am facut un film pentru Eric Rhomer. Eu am un noroc, ca iau oameni cand ii cunoaste foarte putina lume si, cand ii las eu, sunt celebri in lumea intreaga.

 

Cum a fost Marin Preda.

 

 Cum a fost Preda, cum a fost Eric Rhomer, care atunci era doar director de caiete cinematografice. Facuse vreo doua-trei filme, asa, cu banii colegilor, si incepuse sa aiba o glorie, dar eram deja foarte buni amici si, dupa vreo 5 ani de cand tot discutam, am facut  Genunchiul Clarei. In 70 a iesit. La 5 ani dupa ce am ajuns la Paris. La mine nimic nu merge usor, imi trebuie ani pentru fiecare lucru si Dumnezeu mi i-a dat pana acum. Am mai facut un film esoteric, Bilocation, in Anglia, in care am avut concursul unor oameni mari din Europa, dar filmul n-a mers decat in centre culturale engleze si institute de cinema. Era un film parapsihologic, subiectul era interesant: o persoana se afla in doua locuri de... Bilocatie inseamna o persoana aflata in doua locuri deodata: prezenta cu martori, atestata. Eu speram ca exista aceste bilocatii, fiindca nu puteam sa vin in Romania si speram s-o vad asa pe mama. E adevarat ca ea se ramolise si vorbea cu mine, dar nu cred ca eram eu prezenta. M-a fascinat subiectul si am crezut ca am inteles de la Rhomer ce simplu e sa faci un film. Nu era. E chiar imposibil sa...

 

Nu vei veni niciodata sa stai mai mult decat doua-trei saptamani aici?

 

Eu sper ca in manastirea pe care vreau s-o construiesc sa inchiriez doua celule, din cele 16 pe care as dori sa le fac, ca sa platesc chirie cu anul, sa-mi trimit cartile si chiar mobila, daca s-ar putea, si sa am si eu o casa. Eu nu mai am casa in Romania. Manastirea n-o fac pentru mine, e a Patriarhiei, nici nu stiu daca hramul "Eufrosina" va fi acceptat, pentru ca manastirea se face pentru biserica. Sper ca o sa iasa, ca locul e atat de frumos, o splendoare.

 

 

 

 

 

GABRIELA ADAMESTEANU

 

Fata adevarata a regimului Kádar

 

 

 

In toamna lui 1999, scriitorul Péter Esterházy se decide sa arunce o privire pe documentele care s-ar putea referi la el si la familia sa, aflate la Oficiul National de Istorie Contemporana - o institutie deschisa in 1997, unde s-au adus dosarele facute de serviciile secrete ale regimului comunist: asadar, omologul CNSAS in Ungaria. El ar vrea sa afle daca nu cumva fusese urmarit in timpul regimului Kádar sau daca telefonul sau nu fusese pus sub ascultare, desi, intr-o tara in care jumatate din populatie era convinsa ca a fost urmarita, el, personal, nu prea credea acest lucru. Considera insa ca ar fi datoria lui civica si democratica sa dea atentie problemei dosarelor.

 

Tocmai terminase romanul Harmonia Caelestis la care a lucrat aproape zece ani, care are in centru figura tatalui sau: conte, ca si el, din celebra familie aristocratica Esterházy, barbat seducator, ajuns in regimul comunist traducator (excelent) din engleza, franceza, germana, personaj carismatic, evocat cu nostalgie de toti cei ce l-au cunoscut. Romanul este menit unei stralucite cariere, Péter Esterházy primeste nenumarate semne in acest sens, de la cei care il pun in pagina si il corecteaza pana la marii editori straini si cititorii impresionati de demnitatea cu care personajul principal si-a dus destinul dureros in timpul regimului Kádar.

 

Péter Esterházy este nu doar unul dintre marii scriitori de azi ai Ungariei (alaturi de Kertesz, Nádas si Mészoly), ci si unul de anvergura internationala.

 

Este chemat la Oficiu mai repede decat cetatenii de rand: asa cum a fost sfatuit, a completat un fomular mentionand ca are nevoie de documentele solicitate pentru o cercetare.

 

Dar privilegiile lui se vor opri aici. Nimic nu il mai poate apara de lovitura pe care urmeaza s-o primeasca in sediul Oficiului. Pentru ca, atunci cand deschide unul dintre cele patru dosare care i se aduc, descopera scrisul elegant, mult admirat, al tatalui sau. Prototipul personajului central al romanului Harmonia Caelestis care isi continua cariera pe piata de carte din Ungaria, Germania sau Franta, impresionandu-si, in continuare, pana la lacrimi, cititorii, fusese recrutat ca informator al serviciilor secrete ale lui Kádar la 23 februarie 1957, in plina perioada de represiune a revolutiei maghiare din 1956, dupa ce a fost arestat si batut cateva zile.

 

Socul este enorm: al fiului care isi iubeste si-si detesta tatal, in timp ce ii copiaza de mana notele informative si ii urmareste decaderea morala treptata, al autorului care descopera alta fata, nebanuita, a personajului sau, al membrului unei impozante familii care se trezeste cu blazonul intinat, al tatalui care va trebui sa dea aceasta mostenire celor patru fii ai sai, al omului a carui existenta viitoare va fi marcata de aceasta trauma.

 

Scriitorul va copia de mana dosarele, acordand astfel un mic ragaz cititorilor romanului Harmonia Caelestis, care vor trebui, si ei, sa suporte un soc cand, nu peste mult timp, vor avea la dispozitie Javított Kiadás, adica Revazut si corectat. O carte care nu este nici roman, nici jurnal (romancierul postmodernist este si el derutat de modul in care realitatea i-a invadat fictiunea) si pe care nu poti s-o lasi din mana, citind cu inima stransa ceea ce Péter Esterházy, in Revu et corrigé, a gasit ca solutie existentiala si auctoriala: "Fac publice rapoartele agentului, nu numai pasajele recopiate de mine, dar si notele pe care le-am luat la lectura... M-am observat pe mine insumi ca pe un animal ca sa vad cum ma voi comporta in aceasta situatie, care vor fi reactiile mele fata de un fapt sau altul si ce vor face ele din mine".

 

Cartea are 400 de pagini si numai patru capitole, intitulate sec: Primul Dosar, Dosarul al Doilea, Dosarul al Treilea, Dosarul al Patrulea. Editorul francez a gasit solutia unui text bicolor, notele informatorului Csanádi (numele de cod al contelui Esterházy), ca si ale ofiterilor care il haituiesc chemandu-l la raport, incercand (si reusind intr-o anumita masura) sa il dreseze fiind scrise cu rosu.

 

Ce este asta? intreaba fiul indurerat, revoltat, buimacit. O tragedie! ii raspunde sotia sa, care si-a iubit si si-a respectat socrul.

 

In Romania s-a construit imaginea comunismului-gulas, relaxat, al ultimei perioade a regimului Kádar. Cu un remarcabil simt al exactitatii, autorul pune alaturi de textul denuntului stirile seci din ziare despre condamnarile la moarte si executiile capitale ale participantilor la revolutia din 1956. Printre ei, adolescenti care asteptau sa aiba majoratul pentru a fi spanzurati.

 

Revazut si corectat contine toate framantarile noastre din acesti ani. Un singur citat, luat la intamplare, din nenumaratele posibile: "S-au petrecut atat de multe lucruri, iar noi ignoram ceea ce se afla in spatele lor. Intr-adevar, s-ar putea spune ca tara era dedublata. Sau multiplicata. Nu exista numai patria din inaltimi, ci si una de jos, cat mai de jos, politia politica, informatorii au creat, cu ajutorul tatalui meu si al tovarasilor lui (cat m-a costat sa scriu asta!) o lume, o realitate, o patrie". Autorul a cerut ca Revazut si corectat sa fie citit impreuna cu Harmonia Caelestis, dar nu am putut sa ii respect dorinta pentru ca nu aveam la dispozitie decat Revu et corrigé, editia franceza aparuta la Gallimard in toamna lui 2005, probabil in acelasi timp cu o editie germana.

 

Dar cititorul roman ar trebui sa aiba dreptul sa le aiba in limba romana pe amandoua. Cat mai repede.

 

 

 

 

 

Scriitorul lunii aprilie

 

ION VIANU

 

(n. 15 apr. 1934)

 

Intercity

 

 

 

 Inscriind curbe largi pe firul vailor, trenul Intercity inainta cu patriarhala incetineala prin peisajul arid al podisului transilvan. Ultimii cincizeci de kilometri fusesera parcursi in mai putin de o ora. Prin comparatie cu inceputul voiajului, Calatorul avea o senzatie de viteza. Din difuzorul ascuns in tavan se scurgeau de ore, de la plecarea din C, melodii romanesti, muzici cosmopolite. Luase hotararea sa nu se enerveze, sa incerce a citi ultimul roman psihanalitic  al domnului M., ceea ce reusi catva timp.

 

Acum nervii lui cedasera. Nu se mai putea concentra. Muzica se impunea cu o forta diabolica. Fiecare nota ii intra in cap cu violenta, cu precizia unui burghiu electric. Cateva incercari de a-si regasi atentia se dovedira fara folos.

 

Trenul intra in localitatea Mica Roma. Arunca o privire asupra pietii din fata garii si hotelului chior din fata. Nu reusea sa-si inchipuie cum se putea trai acolo.

 

In sunetele excitate ale Spice Girls, singurul grup pe care Calatorul il recunostea, Intercity se urni. Individul cu geaca de piele se aseza pe bancheta din fata. Saltase in plasa o sacosa de voiaj, puse langa el o punga de plastic. Sa tot fi avut saizeci de ani. Era destul de inalt, puternic, fata-i era brazdata, purta o mustacioara bine incaruntita.

 

Calatorul ar fi preferat sa nu aiba pe nimeni langa el, luase bilet in compartimentul comun, unde locurile erau mai putin cautate. Hotari sa se resemneze cu vecinul, cum incercase si cu muzica. De altfel nu era suparator. Scotea din timp in timp din sac o sticla de doi litri, isi turna ceai intr-un paharel, tot din plastic. Trebuie sa bei mult in tren, altfel te deshidratezi, isi spuse Calatorul, regretand ca nu luase o provizie mai mare de apa.

 

Tarnava curgea departe, baltile din marginea terasamentului marturiseau ca o parte din apa se retrasese. Balta care ineca gradinile, sub cota raului, era prizoniera pamantului pentru multa vreme. Peste o ora avea sa se intunece, isi spuse, privind campul inundat.

 

Nadajduia in venirea controlorului, fara sa-si faca iluzii. Avea sa-i ceara sa inchida muzica. Doua lucruri puteau sa se intample: controlorul avea sa spuna ca nu poate face nimic; ceilalti calatori, care erau constienti ca muzica era un lux, un lux Intercity pentru care platisera, aveau sa protesteze, sa spuna ca le place cu muzica.

 

Dupa plecarea din M (zarise turla bisericii luterane si zidul cetatii) aparu si controlorul, caruia ii adresa rugamintea planuita. In mod neasteptat, gasi un aliat: Individul. El ar fi voit muzica, dar mai incet. Controlorul nu stia daca e posibil, probabil ca nimeni nu-i mai facuse o asemenea cerere. Va incerca, nu putea sa promita nimic.

 

In timpul tentativei de seducere a controlorului schimbasera doua vorbe, erau de acord ca muzica era nesuferita; asa de tare, spunea Individul; chiar si incet, credea Calatorul. Acest scurt dialog declansa dezastrul: Individul incepu sa vorbeasca. Un flux neintrerupt de vorbe se suprapunea peste muzica.

 

Cuvintele cantate ramaneau de neinteles, in timp ce rostirea Individului era limpede.

 

Atunci, spuse el, in seara aceea, a revolutiei, ar fi putut sa traga. Era postat la fereastra ultimului etaj al bibliotecii, ar fi putut sa scoata pistolul, pe care-l purta la stanga, sub haina (facu gestul). Bine-nteles, ar fi tras la picioare, accepta. Dar chiar asa, cum sa tragi? Pai cine era acolo jos, la manifestatie? Fiul primului secretar de la B, fata lui N de la comandament. Copiii nostri! Cum sa tragi? Sus noi, jos, tot noi.

 

Isi mai turna un pahar. Il umplea numai pe jumatate, gest de neinteles. (Poate-i facea placere sa repete mai des ceremonia ceaiului?) Daca ar fi stiut ce porcarie o sa iasa, relua, ar fi tras totusi. In plin, in multime. La picioare. O porcarie. De pilda: un senator, o jigodie, n-are nici licenta in drept, ca el, unul care patru ani, nu mai mult, a trancanit si a luat spaga, are aceeasi pensie ca el, atatea milioane. (Calatorul isi aminti de doctorita M, care avea de trei ori mai putin.) Iar el, cu atatia ani, exclusiv in ordinea publica... El e multumit, cati bani ia, dar totusi, la fel cu jigodia? Si daia e suparat. Daca votat? raspunse unei intrebari nepuse. Sigur ca a votat! Cu tacanitul, cu dementul. Recunosc, spuse, e tacanit, e dement. Dar am votat cu el. Cu cine altcineva?

 

De fapt, Calatorul se indoia ca vrea sa-i raspunda Individului. Vorbea mult. Nu era incoerent, dar vorbea prea mult. Isi putea inchipui, Calatorul, cum ar putea sa argumenteze. De pilda, pensiile mari ale senatorilor sunt o problema, dar nu singura, nu cea mai insemnata. De ce trebuie sa regrete, pentru asta, ca n-a tras, la picioare? Sau: dar ce, numai fiindca era in Piata fata lui B, primul de la B, nu trebuia el sa traga? Chiar schitase un inceput de intrebare de felul asta, dar cel din fata continua sa-si depene vorbirea. Da, spunea hotarat, ii pare rau ca n-a tras cand astia au o pensie ca a lui, care toata viata a fost in ordinea publica.

 

Asa ca hotari sa taca. Il privea in ochi, dadea din cap, in loc de dialog. Vorbirea insuportabila continua. Cadea noaptea, Intercity facu o lunga oprire in Gara B, unde se atasau vagoanele de la T. Se urcara baieti si fete cu schiuri. Individul continua sa vorbeasca. Toti pleaca, spunea. Chiar el venea de la J, unde se intalnise cu prietena lui. Venise special, din Italia, sa-l vada, pe el, fata (nu spuse "fata", o numi printr-o mica parte, semnificativa, a corpului ei). Da, fiica lui, desteapta, lucreaza la o asigurare, ii spune, tata, de ce ai votat tu cu tacanitul? Mai bine votai cu liberalii! Eu, cu aia, se apara el, niciodata. Nevasta-sa, spuse, nu se amesteca (poate nevasta, gandi Calatorul, a ramas ultimul lui reper).

 

Aparu controlorul. Nu putuse sa faca nimic, spuse cu regret, nu se putea opri difuzorul. Dar domnul poate sa mearga intr-un compartiment mai mic. Acolo exista un buton, se poate pune mai incet. Daca vor ceilalti.

 

El mai are, spuse, atatea milioane pe luna de la intreprinderea de paza privata. Baieti buni, au nevoie de experienta lui in ordinea publica. Atatia bani, pensia unui senator, cat a lui. Dacar fi stiut, ar fi tras, la picioare.

 

Incepu sa faca planuri de evadare. Il lasa pe Individ sa-si urmeze vorbirea, se duse la closet. Pe drum incerca sa ocheasca un compartiment posibil. Era plin de tineri, cu chitare. Se intoarse la loc. De fapt, era fascinat. Ar fi putut cel putin sa se aseze pe alt loc. Tipul isi relua vorbirea. Da, ar fi tras, dacar fi stiut.

 

Scoase un pahar ceva mai mare si o a doua sticla, cu un lichid incolor. Fac si cate un sprit, explica, amestecand cu precautie cele doua lichide. Am diabet.

 

Calatorul era naucit. Rusinat de naivitatea lui. Crezuse ca lichidul e ceai. Acum isi facea sprit.

 

Se gandi cu oroare ca ar putea sa-l cinsteasca.

 

Diabet, repeta Individul. Fara legatura spuse: parca va cunosc, din Bucuresti. E posibil, gandi Calatorul, fara sa-si desclesteze maxilarele. Chiar ma stie? Apoi ii dadu prin cap ca e un vechi truc de militian, sa spuna ca te cunoaste. Asta intimideaza. E bine sa-l ai pe om la mana. Poate folosi, candva.

 

Ce oroare, e beat, gandi Calatorul. Tot discursul lui e de om beat. Eu nu prea beau, spuse Individul, n-am mai pus un pahar in gura de sase luni. Diabet. Asta-i un vin special, de casa. Vorbesc cu colegii, spuse, cu cine sa votezi, cu liberalii? Pe ala-l stiu, spuse, a fost profesorul fiicei mele. Respectabil, tot ce vrei, spuse, dar nici nu-ti mai da buna ziua.

 

Daca as fi stiut, as fi tras in seara aia. Dar erau copiii primului secretar. Cum sa tragi in copiii tai? Parca v-am mai vazut undeva, spuse. Isi mai pregati un sprit.

 

Era noapte adanca. Opriram la D, se urcara alti schiori. Individul continua sa vorbeasca, fluvial. Devenea din ce in ce mai scabros, mai coprolalic. Despre tot. Mai ales despre oamenii politici. Cu regretul de-a nu fi tras, la picioare. Din cand in cand, elogiul vinului, de casa.

 

Mi-am luat loc la cimitir, spuse, vreau sa fiu cu nevasta.

 

Calatorul continua sa dea din cap, sa-l priveasca fix in ochi. I se paru ca Individul il priveste cu un fel de respect, cu deferenta. Ii dadu chiar prin cap ca ar putea sa vrea sa faca cunostinta, sa-i ceara ceva. Il banuia poate a fi un puternic al zilei. Calatorul tacea, dadea din cap. Nu-i mai pasa de muzica. Nu-i mai pasa nici de vorbirea celui din fata.

 

isi spuse: vreau sa mor.

 

Trebuia sa trag in seara aia, spuse Individul. Sovai, pentru prima data. Il privi el, drept in ochi, pe Calator. Ceva se petrecuse intre ei doi (multa vreme se intreba Calatorul ce anume). De fapt, spuse Individul (vocea-i scazuse, era aproape soptita), sunt subiectiv, e doar parerea mea. Am si baut cam mult, nu mai sunt obisnuit.

 

Il privi, parea garbov, injosit. Geaca de piele era roasa, mustata, rara. Spusese ca va cobori la V. Pana la V mai era o jumatate de ora. Se ridica, ei, o sa incep sa ma pregatesc de coborare, spuse. E bine, iau un taxi, la noua o sa fiu acasa. Ma asteapta nevasta. Buna seara, poate ne mai intalnim, la Bucuresti.

 

A fugit, gandi Calatorul. Ca un infrant. Umilit. Cum l-am infrant? Deodata, isi dadu seama: tacerea. Tacerea corosiva. Numai ea l-a putut nevoi pe Individ sa se intrebe despre el. L-am distrus, numai dand din cap si tacand, isi spuse Calatorul cu o satisfactie rea. Cine tace e totdeauna mai puternic decat cine vorbeste.

 

Individul coborase, abia mergea, parca tara un picior, cu sacosa pe umar si sticla de plastic in mana. Aproape un cersetor. Calatorului i se facu sila. Sila si mila.

 

Un reflector misterios amplasat lumina un maldar de gunoi. Intercity gonea grozav. Calatorul asculta cu mare placere, relaxat, muzica.

 

Din difuzor iesea foarte tare, nebuneste: Maria neichii Marie.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

De vorba cu doamnele si domnii de altadata

 

 

 

Anii de dupa Revolutie au aratat ca se simte nevoia unei mitologii a Bucurestilor. Pe masura ce urmele orasului vechi, interbelic (sau inca si mai "batran") se sterg, pe masura ce cladirile epocilor trecute se naruie in tacere, lent si sigur, iar strazi cvasi-legendare capata un chip necunoscut, pe masura ce oamenii de altadata dispar, cu discretie, nevoia aceasta devine tot mai acuta. Cartile despre Bucuresti aparute in ultimul deceniu si jumatate aproape ca ar putea umple un raft de biblioteca. Sunt carti felurite, de la evocari gratios-impresioniste la volume de istorie, de la istorii romantate la reconstituiri obiective. Bucurestii in date, in imagini de album, in amintiri si plimbari, Bucurestii centrului si ai protipendadei ori aceia ai mahalalelor, Bucurestii din jurnale, memorii sau din literatura - iata perspective variate care tind sa contureze mitul unui paradis pierdut. Cate dintre volumele in cauza vin dintr-o nostalgie autentica si cate din tentatia plierii la o moda retro, cate urmaresc o reconstituire cu ambitia fidelitatii si cate idealizeaza in exces sunt chestiuni care ar merita discutate.

 

Victoria Dragu Dimitriu adauga in aceasta biblioteca a cartilor despre orasul lui Bucur doua volume ample de istorii orale publicate la Editura Vremea: Povesti ale Doamnelor din Bucuresti si Povesti ale Domnilor din Bucuresti. Interviurile extrem de relaxate luate de-a lungul a circa doua decenii (de prin anii 80, daca intelegem bine) unor supravietuitori din lumea buna a epocii dintre cele doua razboaie sunt insotite de schite de portret sugestive facute "doamnelor" si "domnilor" interogati si de mici descrieri ale cadrului.

 

Autoarea interviurilor are o intuitie aproape balzaciana a legaturilor secrete dintre oameni si locuri, dintre sufletul celui care se marturisese si sufletul casei in care acesta traieste, uneori de o viata intreaga. Discutia porneste adesea chiar de la povestea casei vizitate. Sau de la aceea - dramatica - a casei dragi pe care, in imprejurari nefericite (de pilda, instaurarea regimului comunist si nationalizarea), interlocutorii au fost nevoiti sa o paraseasca. Doamnele si domnii vorbesc cu voluptate despre casele lor (pierdute sau nu) si despre casele cunoscutilor: sunt istorii nenumarate, imprevizibile, la fel de interesante ca biografiile unor persoane de exceptie. Casa Monteoru, Casa Maniu, Casa Eliad si atatea altele, impunatoare sau mai modeste, toate cochete, intime si cu stil, dimpreuna cu intamplarile pe care le-au adapostit, beneficiaza in aceasta carte de ample si calduroase evocari. Vizitatoarea doctorului Stefan Niculescu, a avocatului Dinu Roco, a Mariei Banus, a pictoritei Magda Ghinea, a inginerului Dan Angelescu, a Adinei Arsenescu si a atator doamne si domni din vechiul Bucuresti stie foarte bine ca, spre deosebire de locurile si de constructiile recente, casele si strazile vechi au nu doar istorie, ci si suflet.

 

Povestile sunt incadrate, romanesc, intr-o rama, intalnirile Victoriei Dragu Dimitriu devenind, la randu-le, povesti in sine. Autoarea cartii are condei si sensibilitate de romanciera estetizanta. Apropiata, prin structura sa profunda, mai mult de oamenii, locurile si lucrurile altor vremuri decat de epoca sa, ea pare a fi invatat mestesugul conversatiei nu de la intervievatorii contemporani, ci de la cei interbelici. Dialogurile din cele doua volume se desfasoara intr-un regim al discretiei suverane si al unor maiestrite strategii ale politetii. Victoria Dragu Dimitriu nu-si provoaca interlocutorii, nu-i bruscheaza prin intrebari incomode, nu-i grabeste, ci ii conduce cu subtilitate pe drumul amintirilor. Stie de minune sa asculte si sa se integreze in atmosfera, nu se comporta nici o clipa ca o straina. Povestile sunt istorisite intr-un cadru intim, in interioare cochete, la o cafea sau la un ceai, dupa tipicul vechilor vizite burgheze.

 

Si astfel, din aburii cafelei, in molcome dupa-amiezi bucurestene, se redesteapta o mie de detalii uitate, o mie de posibile intrigi de roman si, mai presus de toate, atmosfera unei lumi. Avocatul Dinu Roco povesteste despre trei biblioteci fabuloase din casa de pe strada Berthelot a socrului sau, Scarlat Cantacuzino (Charles Adolphe Cantacuzino, pe numele sau de poet), care l-a vizitat de mai multe ori pe Mallarmé in anii studiilor sale pariziene. Irina Eliade isi dezvaluie pasiunea pentru gradini. Profesorul Constantin Ottescu isi aminteste de hipodromurile interbelice. De la profesoara Florica Dimitrescu aflam, intre multe altele, ca sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra a fost initial sala de festivitati a Scolii Centrale, construita gratie industriasului Nicolae Malaxa. Cu istorii ale unor vechi familii ne delecteaza Manuela Burnea, nepoata a primarului Ion Procopiu Dumitrescu, inrudita cu Maria Pillat. Isi aduce aminte ca l-a cunoscut pe Constantin Balaceanu Stolnici "cu pantaloni scurti, la Sinaia", evoca vizitele la Ion Pillat sau pomeneste despre destine dramatice, ca acela al Sofiei Bragadiru (logodita o vreme cu Iuliu Maniu) - o prietena a mamei -, care, ramasa absolut singura si deposedata de toate proprietatile, se sinucide la venirea comunistilor la putere.

 

 Sunt doar cateva detalii dintr-un noian de povesti ce merita - cu asupra de masura - citite.

 

E un fapt mai mult decat surprizator ca aceste doua minunate volume ale Victoriei Dragu Dimitriu nu au avut pana acum binemeritatul ecou.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Violoncele metalice

 

Apocalyptica la Bucuresti

 

 

 

 Exista, mai ales in muzica rock europeana a ultimelor doua decenii, un curent neo-clasic, in care se ia structura de beton a unei piese heavy metal si pe ea se brodeaza cu elemente ale muzicii clasice (chitaristul Yngwie Malmsteen este, probabil, cel mai elocvent exemplu in acest sens). Mai mult, unele trupe, precum americanii de la  Trans-Siberian Orchestra, au preluat partituri arhicunoscute din muzica clasica si le-au rearanjat in maniera rock. Dar oare este valabila si reciproca? Se poate canta heavy metal doar cu patru violoncele, fara chitara, fara bas, fara tobe si fara voce? Raspunsul pozitiv a venit la mijlocul anilor 90 din Finlanda si, de atunci, poarta numele de Apocalyptica.

 

In 1993, patru tineri absolventi ai prestigioasei Academii Sibelius experimentau, in cadrul unei tabere studentesti, ceva ce i-a contrariat atat pe iubitorii muzicii clasice, cat si pe fanii heavy metal. Eicca Toppinen, Paavo Lotjonen, Max Lilja si Antero Manninen cantau, in fata unui public restrans, melodii ale trupei Metallica orchestrate cu numai patru violoncele. Rezultatul a fost mult peste asteptari, astfel ca din ce in ce mai multa lume a devenit curioasa sa auda cum un cvartet de coarde se poate dezlantui cu energia unei trupe rock. De vreme ce trupa nu avea inca un nume pe masura muzicii, baietii s-au oprit asupra titulaturii Apocalyptica, o combinatie intre Apocalypse si Metallica. Dupa mai multe concerte in Finlanda si peste granite, cvartetul intra in studio si, in 1996, explodeaza pe piata muzicala cu albumul de debut, Apocalyptica Plays Metallica by Four Cellos, care este vandut in peste 250.000 de exemplare. Desi albumul continea doar preluari dupa Metallica, talentul cu care au transformat armoniile rock in partituri pentru violoncel au dat semnalul ca Apocalyptica se impun printr-un sound distinct si o abordare originala. Gravitatea violoncelelor s-a potrivit perfect muzicii in forta a celor de la Metallica, dar a si scos in evidenta pasajele mai calme si pline de melodicitate.

 

Urmatorul album, Inquisition Symphony (1998), continea, pe langa preluari dupa Sepultura, Pantera, Metallica si Faith No More, trei compozitii proprii. Aceste bijuterii muzicale demonstrau ca cei patru finlandezi au crescut ascultand rock si s-au cizelat la Academia de Muzica: pasaje extrem de rapide imbinate cu armonii calde, debordare si disciplina, clasic si metal.

 

Dupa turneul de promovare al albumului, Antero Manninen este inlocuit de Perttu Kivilaakso. In noua componenta,  Apocalyptica inregistreaza Cult (2000), poate cel mai intunecat album al lor. In afara de doua preluari Metallica si de o interpretare inedita a clasicului Hall of the Mountain King, toate compozitiile apartin liderului cvartetului, Eicca Toppinen.

 

Max Lilja a parasit trupa din cauza divergentelor muzicale, iar Apocalyptica lanseaza, in formula de trio, albumul Reflections (2003). Noutatea consta de aceasta data in folosirea tobelor, finlandezii fiind ajutati in studio de legendarul baterist de la Slayer, Dave Lombardo. Desi unii fani le-au reprosat abandonarea interpretarii exclusiv violonceliste, trupa a adus un suflu nou si a castigat mai multa putere prin introducerea tobelor, mai ales in concert. De asemenea, Apocalyptica au apelat, pentru single-uri, la cateva voci ale scenei rock: Sandra Nasic, Linda Sundblad, Matthias Sayer si Nina Hagen.

 

Cel mai recent album de studio, Apocalyptica (2005), surprinde prin introducerea partiturilor vocale chiar din prima piesa. Printre muzicienii care au contribuit la aceasta aparitie discografica se numara Lauri Ylonen (The Rasmus) si Ville Valo (HIM).

 

De la lansarea primului lor album si pâna in prezent, finlandezii au inregistrat vânzari de aproape 2,5 milioane de discuri, iar, cu ocazia ultimului turneu, s-au oprit in peste 150 de orase din toata lumea, ajutati de Mikko Siren (tobe) si de vechiul lor coleg Antero Manninen.

 

 Dupa ce anul trecut au incantat o asistenta de 15.000 de persoane la Targu Mures, Apocalyptica revin acum in Romania, de data aceasta la Bucuresti. Pe 31 mai, orele 19.30, la Arenele Romane, violoncelele vor da tonul unui eveniment rock de exceptie. Concertul, organizat de One Event si Velvet Star, face parte din turneul de promovare a primului "best of..." al trupei, Amplified - A Decade of Reinventing the Cello. In deschidere vor evolua trupele autohtone Bucium (adepti ai unui etno-rock cu tente progresive) si Magica (heavy metal neo-clasic, deja apreciati in Occident, unde concerteaza frecvent). Pretul unui bilet pâna la data de 30 mai va fi de 55 RON, iar in ziua concertului, 65 RON.

 

Asadar, pe 31 mai, Apocalyptica ne vor arata cum, prin intermediul unui cvartet de coarde, muzica clasica merge mana in mana cu rock-ul.

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei