Bucurestiul Cultural, nr. 109 - Revoltat sau învins

La mai puţin de un secol de la apariţia Eseurilor lui Montaigne (1580), Molière scria Mizantropul (1666), socotită până în zilele noastre cea mai reprezentativă piesă a sa, cum a apreciat-o cel dintâi Boileau („Molière este şi va rămâne autorul Mizantropului“). Între cele două evenimente literare, istoria n-a trasat niciodată o linie de legătură directă, dar nu e greu să-l aşezi alături pe moralistul autobiograf de exigentul judecător al moravurilor vremii sale, care în această piesă teoretizează metafizic. În fond, ceea ce observa pur reflexiv Montaigne, trecând de la stoicism la scepticism sau clamând ca soluţie epicureismul, deduce din practică şi comediograful, prezentându-ne în Mizantropul cea mai radicală dintre soluţiile adoptate de critica sa morală, respectiv părăsirea scenei vieţii, ca ultim gest de neacceptare a ipocriziei generalizate, a nedreptăţii, a alterării relaţiilor umane.

Într-un frumos spectacol cu această piesă văzut nu de mult la Sf. Gheorghe, regizorul Boczardi László propunea pentru acest final o imagine de neuitat. Întorcându-ne spatele, Alceste (Tibor Pálfy) intra într-o contemplare extatică în faţa unei cascade uriaşe, proiectate în fundalul scenei dimpreună cu zgomotul asurzitor al apei. La fel de şocant este şi finalul spectacolului cu această piesă, realizat la Teatrul Naţional din Iaşi de Tompa Gábor (regie), în decorurile rafinate ale lui Andrei Both. Scena începe să duduie asemenea unui crematoriu (scuzată să-mi fie morbideţea, dar asta e senzaţia), podeaua se cască în timp ce Alceste părăseşte „câmpul de bătălie“ la chemarea Funcţionarului, pământesc sau extramundan (ţinuta neutră întreţine echivocul). Moare? Merge la închisoare? Se predă în faţa mizeriilor vieţii („în singurătate vreau să trăiesc“)? Moare spiritual, sufleteşte evident, după ce suportă înfrângerea, refuzat fiind de iubita lui, Célimène, de a-l urma dincolo de lumea în care „domneşte josnicia“ şi merge la închisoare în urma procesului cu Oronte, personaj influent, căruia refuzase să-i laude mincinos opera. În cea mai mare parte a spectacolului, Alceste este, în montarea lui Tompa Gábor, un revoltat. Invitat în spectacol, actorul Sorin Leoveanu, cu recenta sa experienţă din Caligula de la Teatrul Naţional din Craiova, joacă această postură, care are însă mai puţin determinările principiale din text şi mai mult parcă justificări umorale. De aceea, probabil, actorul se agită în scenă, merge precipitat încovoindu-se maladiv, frângându-şi mâinile, căutându-şi tot felul de ascunzători incomode (sub pian, de pildă) pentru a-şi rumega furia.

Eleganţa luptei de idei de extracţie Montaigne cedează în faţa unei iritări ţâfnoase, tipic levantine, pe care i-o provoacă personajului incompatibilitatea cu lumea strâmbă din jur. Actorul pare, de la Hamlet, fixat în această ipostază nonconformistă, ceea ce nu-i rău dacă provocarea e şi artistică, nu doar existenţială. Célimène (Silvia Helene Schmidt), care e în fond uşuratică, dar nu şi proastă, nu-i mai opune nici ea principii, un epicureism mai aproape de pământ (dialogurile am impresia că au fost şi ele scurtate în acest sens), ci poziţii lascive, toane de curtezană. O zărim chiar goală într-o cadă discret amplasată în decor, în chip de odaliscă rubensiană, înconjurată fiind de o societate de petrecăreţi de foarte joasă speţă, dintre care se detaşează figura pitorească a lui Acaste-Octavian Jighirgiu (în amintirile mele de spectator, cel mai aproape de rolul Cé­limènei a fost Irina Petrescu, într-un remarcabil spectacol al Teatrului Bulandra, în regia lui Valeriu Moisescu. Alceste era Virgil Ogăşanu).

Confruntarea celor doi, pe care Molière ar fi vrut-o aşa, dar de pe poziţii egale, întrucât nu e sigur că autorul i-ar da dreptate totală inflexibilului Alceste (stau mărturie replicile lui Philinte despre utilitatea compromisului), nu mai are, aşadar, o miză principială: pe de o parte, epicureismul, viaţa, relativismul, pe care le proclamă Cé­limène şi, pe de alta, adevărul, dreptatea, morala absolută pe care le reclamă Alceste. Nici pretextul certei cu Oronte (Emil Coşeru, deloc odios, cum poate i-ar fi cerut rolul) nu mai e acelaşi, adică de plan doi (un pretext!), fiindcă regizorul face din acel proces de calomnie intentat de versificator un mobil disproporţionat, pentru a putea condamna manipularea adevărului de către justiţie într-o societate în care, atunci ca şi acum, regulile nu le fac moraliştii. În intenţiile lor de a aduce spectacolul cât mai aproape de zilele noastre (de ce au păstrat atunci traducerea în versuri?), realizatorii pun accente groteşti, costumându-i excentric, malagambist, pe pretendenţii la mâna văduvei, care dorm pe jos, răsar de sub plăpumi multicolore şi se consolează cu şampanie, în contrast cu lustrul pedant al decorului (podea ca oglinda, candelabru maiestuos, paravane transparente) în care domină un pian de concert.

O metaforă bine plasată face ca acesta să scârţâie dizarmonic din timp în timp, sub nepriceperea celor descrişi mai sus care-i jignesc valoarea, atingându-i în joacă clapele. }inuta provocatoare (cămaşă şi cravată „asortate“ unor boxeri cu dungi, subliniază ideea). La acest pian se mai aşază din când în când şi Alceste, pentru a-şi consuma stările de nelinişte şi incertitudine. (Cândva, într-un spectacol cu aceeaşi piesă realizat la Teatrul Maghiar din Cluj, de acelaşi Tompa Gábor, Bogdan Zsolt, interpretul lui Alceste, chiar cânta la instrument, întreţinând atmosfera intelectuală a seratelor din lumea bună şi snoabă.) Printr-o inspirată selecţie de texte de referinţă, a fost inserat în programul spectacolului şi un pasaj dintr-un eseu de Nicolae Steinhardt, mai puţin cunoscut. Îl citez pentru acuitatea observaţiilor: „Care e procesul lui Alceste? E nemulţumirea fiecăruia dintre noi în faţa vieţii, procesul individului însuşi, dilema binelui sau a răului, teribila problemă a răspunderii, a dreptului omului la fericire şi linişte. În Faust intervine divinitatea, în Hamlet, moartea pune capăt rolurilor, în Don Quijote, Sancho Panza ţine echilibrul balanţei. Dar aici problema e pură, nimeni nu intervine, nimic nu ajută, nu ştim nimic. Suntem la poporul iubitor de adevăr, unde un Proust i-a lăsat singuri pe oameni în faţa Timpului şi a vieţii, iar un Renan a scris: «S-ar putea ca adevărul să fie trist» (...) Era natural ca generaţiile să umple fiecare misterele secundare ale Mizantropului şi misterul lui central, cu grijile, obsesiile sau visările ei. E natural să nu putem şti care a fost atitudinea finală a autorului. Dar ceea ce e şi mai natural e ca piesa noastră aparent rea să cuprindă în cinci acte de conversaţii aparent copilăreşti tot ce sufletul omenesc a putut până astăzi să rezume din taina lumii şi din dureroasa ei frumuseţe“. Grea cerinţă!

Mizantropul de Molière la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi
Mizantropul de Molière, adaptare liberă după traducerile semnate de Nina Cassian şi Tudor Arghezi
Distribuţia: Alceste – Sorin Leoveanu; Philinte – Constantin Puşcaşu; Oronte – Emil Coşeru; Célimène – Silvia Helena Schmidt; Eliante – Diana Chirilă; Acaste – Octavian Jighirgiu; Clitandre – Doru Aftanasiu; Basque – Radu Ghilaş; Funcţionarul tribunalului – Horia Veriveş; Du Bois – Gelu Zaharia
Un spectacol de Tompa Gábor
Decor – Andrei Both; costume – Judith Dobre; ilustraţia muzicală –Tompa Gábor