Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
19.07.2011

Bucurestiul Cultural, nr. 107 - Realistul de la răscruce

de Paul Cernat 

714 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Există în critica lui Ion Simuţ o atitudine ambivalentă despre care am mai scris: de o parte – comentatorul cu nerv polemic, atras de „simptomele actualităţii literare“, de „revizuiri“ şi problemele recanonizării. De cealaltă – istoricul literar aşezat şi constructiv, universitarul îngrijitor de ediţii şi autor de studii despre clasicii moderni ai literaturii autohtone. Centrul identităţii auctoriale a acestui lovinescian al Ardealului îl constituie însă interesul constant pentru Liviu Rebreanu. După participarea, în 1985, la un volum colectiv de referinţă îngrijit de Mircea Zaciu (Liviu Rebreanu după un veac), după tot felul de studii de etapă, după teza de doctorat concretizată într-o monografie critică de prim-plan (Rebreanu dincolo de realism, 1997) prelungită în micromonografia de la Aula (2001), preocupările sale pentru reconsiderarea marelui romancier ardelean
s-au decantat de curând într-un nou volum: Liviu Rebreanu şi contradicţiile realismului.

Spun nou, deşi pe pagina de titlu stă scris „ediţia a doua“, iar dintr-o notă de pe manşetă aflăm că avem de-a face cu o ediţie „substanţial revizuită“: autorul a renunţat la o parte din Argument, la capitolele Zece probleme esenţiale ale oricărei exegeze rebreniene şi Spectrul bibliografic, dar a adăugat paragrafe noi despre Calvarul şi Ciuleandra. Modificarea titlului face ea însăşi cât reformularea unei viziuni critice: nu evidenţierea „depăşirii“ realismului de către Liviu Rebreanu constituie miza cărţii, ci reformularea, îmbogăţirea modernă a noţiunii de realism (compromisă în anii ´90, reabilitată între timp...). Putem regreta, eventual, renunţarea la capitolele anterior menţionate – captivantele introduceri în „rebrenologie“, dublate de o incursiune în arcanele istoriei receptării rebreniene –, dar e destul de evident de ce Simuţ le-a considerat nepotrivite pentru o re-încărcare după un deceniu şi jumătate, venită, în plus, după încheierea fundamentalei ediţii critice îngrijite de Niculae Gheran. Dezvoltat pe firul cronologiei biografice şi explorând embriologic laboratorul de creaţie al scriitorului, volumul are ambiţii asumate de revizuire critică. Trimiterea din Argument la Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu de Alexandru Paleologu nu e lipsită de relevanţă: prezentul „eseu monografic“ vizează şi el „calea către sine“ a unui mare prozator aparent „simplu“ în realismul său „clasic“ şi despre care s-ar fi spus „totul“. Cu sprijinul teoretic al lui Manfred Pütz din Fabula identităţii, suntem invitaţi să redescoperim un Rebreanu plural, evoluând prin reinventări succesive: „Aventura şi drama tânărului Rebreanu pot fi rezumate de aceste alternative, conflicte interne trăite ca o acutizare continuă a crizei de identitate: nu someşan, ci ofiţer maghiar; nu ofiţer maghiar, ci scriitor maghiar; nu scriitor maghiar, ci scriitor român; nu prozator frivol, ci prozator realist; nu dramaturg, publicist sau nuvelist, ci romancier. E o succesiune de praguri sau de răscruci profesionale şi intelectuale. Definirea de sine înseamnă o aventură în căutarea identităţii. O metamorfoză interioară pare o veritabilă rătăcire într-un labirint de posibilităţi. Individualitatea se deschide către o pluralitate de euri. Unul, de îndată ce are conştiinţă de sine, se multiplică şi se diversifică. Aceasta nu e numai o problemă filozofică (originată în Eneadele lui Plotin), ci şi o problemă psihologică; cu ea începe o altă viziune asupra eului şi asupra identităţii“, iar demersul stă el însăşi sub semnul pluralităţii metodologice. Dacă primul capitol – dedicat identităţii „în criză“, „pre-realiste“ a tânărului Rebreanu, dornic, după experienţa ratată de scriitor maghiar, să se înrădăcineze în limba româ­nă – e abordat îndeosebi cu instrumentele istoricului literar, cel despre realismul şi transrealismul maturităţii apelează masiv la instrumentarul teoriei literare, iar capitolul despre „ultimele experinţe epice“ – la armele criticului literar de primă instanţă. În toate ipostazele, autorul rămâne însă critic, iar senzaţia este de expertiză analitică, multiplu focalizată. Preocuparea lui Simuţ e de a construi un cadru interpretativ cât mai verosimil şi de a găsi „metoda“ cea mai adecvată de abordare a sectoarelor unei opere diverse, în cadrul căreia proza scurtă, romanul, publicistica, teatrul, jurnalul intim, memorialistica (inclusiv cea de călătorie) sunt amorsate cu rezultate variabile, de la eşec la capodoperă. Criticul nu contează pe spectacolul reinterpretărilor sau al reevaluărilor, ci pe credibilitatea lor. Cu toate acestea, surprizele spectaculoase nu lipsesc. E cazul incitantului exerciţiu de relectură în cheie autobiografică a Calvarului, căruia Simuţ evită să-i supraliciteze, demonstrativ, cota, reliefându-i doar caracterul de simptom. Considerat „primul roman rebrenian“ şi, totodată, „romanul unei disculpări“ (pentru imaginea controversată a scriitorului suspectat deopotrivă de austro-ungari şi de români în timpul primului război mondial), textul din 1919 va fi recitit ca imagine a „ratatului, a învinsului“, în contrast cu victoria ulterioară, marcată prin apariţia canonizantă a lui Ion (elocventă e în acest sens diferenţa dintre alter ego-ul Remus Lunceanu din Calvarul şi Titu Herdelea). În treacăt fie spus, distanţa între antebelicul Rebreanu – lansat de Mihail Dragomirescu – şi cel interbelic – relansat de E. Lovinescu – prezintă vădite similitudini cu reinventarea simetrică a Hortensiei Papadat-Bengescu după 1920: ambii s-au format în cercul Vieţii Româneşti şi au ajuns nume-fanion ale grupării lovinesciene adverse... Observaţiile despre rolul jucat de Ibrăileanu şi Izabela Sadoveanu în maturizarea conştiinţei artistice rebreniene sunt, de asemenea, notabile şi relevante (Simuţ se înşală flagrant doar când afirmă că „nici o nuanţă mistică nu se găseşte în supravegherea raţională a sentimentului şi a scenariului erotic din Adela“).

La capitolul „reevaluări“, ar mai fi de reţinut reformularea viziunii „moral-antropologice“ din Ion, reconsiderarea Pădurii spânzuraţilor „nu numai ca un reper important pentru romanul conştiinţei politice şi morale, ci şi (mai ales) ca un reper major, inegalabil, pentru romanul conştiinţei religioase“ (în cadrul căruia „realismul metafizic“ se dezvoltă sub specia „idealismului mistic“) şi revalorizarea apăsată a abisalei Ciuleandra, cel mai modern şi mai „individualist“ dintre romanele lui Rebreanu. Nu împărtăşesc totuşi retrogradarea în contrapartidă a Răscoalei, pe considerentul indicelui scăzut de modernitate, al rezistenţei la reinterpretare şi al „colectivismului“ viziunii ce i-a crescut, vezi Doamne, acţiunile în anii comunismului. Asemenea discriminări ideo-estetice, pe care lovinescienii le comit adesea, sunt nedrepte: Răscoala rămâne un mare roman de redescoperit, iar Ciuleandra i se adaugă, nu îl „înlocuieşte“ pe lista scurtă a capodoperelor. Deşi prea frugale, de necontrazis rămân consideraţiile despre obiectivismul politic (deturnat spre idealism erotic) din Gorila, ca şi paginile despre Adam şi Eva, chiar dacă speculaţiile privind „corinticul“ celui din urmă sunt discutabile. În ce priveşte modestele Crăişorul Horia, Jar sau Amândoi, nu sunt multe lucruri de adăugat despre caracterul lor perifieric în raport cu nucleul dur al viziunii romancierului. O viziune centrată pe un „mit personal“ – idealist-romantic – al iubirii „absolute“, cu finalitate tragică.

Deşi acordă un spaţiu relativ modest nuvelelor, teatrului, publisticii şi scrierilor confesive – însă într-un raport just cu importanţa romanelor! –, exegetul orădean avansează o viziune interpretativă coerentă, suplă şi nuanţată. Ca şi obiectul său, el nu ţine să scrie „frumos“, ci limpede şi convingător, urmărind pe dedesubt, în cercuri concentrice şi cu un umor conţinut, modul în care prinde contur concepţia estetică a lui Rebreanu: de la melodramatismul satiric al începuturilor în limba maghiară, trecând prin ambiţiile sociografice ale „românizării“ şi deromantizării scrisului de după 1910, până la deplina maturizare a „realismului epopeic“, spre a ajunge – în faza „citadinizării“ progresive de după 1933 – la epuizarea resurselor, în pofida încercărilor de reinventare. Două elemente sunt permanent avute în vedere: 1) poetica realistă a scriitorului – examinată pe un fundal mergând de la realismul pozitivist al lui Champfleury până la „realismul neţărmurit“ al lui Garaudy, în relaţie cu formulele lui Balzac, Zola, Cehov, Dostoievski, Tolstoi, Reymont sau Gerhardt Hauptmann; 2) constituirea mitului său personal, investigată cu instrumentele psihocriticii lui Charles Mauron în capitolul despre Erosul rebrenian. În mod surprinzător, metoda lui Mauron este scoasă din domeniul în care a fost brevetată (poezia) spre a fi folosită în domeniul prozei, pe care teoreticianul francez n-a abordat-o niciodată. Prin grila psihocritică, Simuţ reciteşte astfel cu excelente rezultate romanele lui Rebreanu sub specia unei poeticităţi de sorginte romantică, platonizantă, urmărind mişcările de adâncime ale imaginarului şi ale metaforelor obsedante, precum şi modul în care acestea organizează din interior proza. Realismul obiectiv, „insolit şi polemic“ al acestui modern malgré soi, întârziat precum Eminescu în romantism, va fi descompus în toate componentele sale canonice sau necanonice (metafizicul, etnograficul, oracularul, epopeicul, tragicul...) şi examinat corespunzător în ideea că „indicele de modernitate“ al operei constă mai ales în mixul de ingrediente adiacente, romantice, naturaliste, expresioniste chiar, ca în Iţic Ştrul dezertor sau în unele secvenţe din romane: „Impresia de modernitate este creată în mod paradoxal prin fisurarea consecvenţei realiste şi penetrarea unor elemente de altă natură, îndeosebi romantice sau naturaliste, în nici un caz strict moderne (cum ar fi monologul interior, ludicul sau ironia). (…) Transformarea realismului rebrenian s-a întâmplat nu printr-o intelectualizare propriu-zisă în stilul secolului XX, care ar fi însemnat o asumare a ideii în sens eseistic (ca la Proust sau Thomas Mann), ci printr-o spiritualizare de tip romantic, care înseamnă o infuzie de idealism, mister, tainic şi aspiraţie metafizică“. Nimic de adăugat – poate doar faptul că „absolutul“ şi „taina“ avute permanent în vedere de, temperamental vorbind, moderatul, „clasicul“ Rebreanu ţin de o spiritualitate mai modernă decât cosmologia ezoterică pe care se întemeiază realismul lui Balzac.

Dincolo de orice revalorizări, reinterpretarea „macro“ a operei este remarcabilă sub toate aspectele; ea refuză, precaut, modernizarea forţată în favoarea unui avenit „discernământ al modernizării“. Nesesizată de critica interbelică, dimensiunea nocturnă, abisală, metafizică a prozei rebreniene s-a aflat, e drept, în atenţia majorităţii abordărilor din ultimele decenii, de la monografia-reper a lui Lucian Raicu (la care Simuţ, aflat într-un permanent dialog critic cu precursorii, se raportează admirativ) până la revoluţionara Un alt Rebreanu de Liviu Maliţa (2000). Însă, departe de a-i exagera ponderea, criticul de la Familia lasă a se înţelege că identitatea literară a lui Rebreanu rămâne, prin excelenţă, una de frontieră, aflată la răscruce: între rural şi urban, între tradiţional şi modern, între Ardealul austro-ungar şi Vechiul Regat...

Titlu de vârf în exegeza marelui prozator, Liviu Rebreanu sau contradicţiile realismului este piesa de excelenţă a criticii lui Ion Simuţ.

Ion Simuţ, Liviu Rebreanu şi
contradicţiile realismului, ediţia a II-a,
Editura Dacia XXI, Cluj.

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    De acelasi autor

    Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Medici de-acum un veac

    Într-o cultură română care, mai nou, face mare caz de inter- şi trans­dis­ci­pli­na­ri­tate, ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Un Orient al minţii

    E straniu să constaţi că, într-o lume glo­bală a tuturor conectivităţilor, com­pa­ra­tismul ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 124 - Fondane, Baudelaire şi experienţa abisului

    După un prim volum reunind inte­gra­li­ta­tea poeziei româneşti a lui B. Fun­do­ia­nu, ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 123 - Pe scut în bătălia cu trend-ul

    Două dintre debuturile editoriale în poe­zie din 2012 au reţinut atenţia cro­ni­ca­rilor ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 122 - Intimitatea împotriva politicului în Jurnalul... lui Jeni Acterian

    Individualismul radical – caracteristic în cel mai înalt grad lui Jeni Acterian – este ireductibil ...


    Toate articolele (104)

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei