Bucurestiul Cultural, nr. 107 - Cum a început blazarea lui Cici Bezergheanu

Mulţi mai credeau pe atunci în forţa mărţişorului, pe care-l voiau cât mai direct şi cât mai autentic. Aşa, de pildă, în prăvălia lui Firu se găseau nu doar banalele potcoave norocoase, ci şi piane cât unghia, ale căror clape se mişcau întocmai ca în viaţa reală, pantofiori, pălării cât floarea de romaniţă, făcute din fetru, din catifele fine ori împletite din minuscule paie aurii. Tot aici, puteai să vezi ochelari din baga, buni de pus la ochii unui greier, ceasuri cât bobul de mazăre, bastoane minuscule, trompete de argint cât un băţ de chibrit şi multe altele, de negăsit în altă parte.

În primăvara lui 1911, spre acest magazin a pornit şi Cici Bezergheanu, un tânăr care avea numeroase tanti, verişoare, bunici, plus mamă şi două surori foarte mofturoase. Prin urmare, avea de cumpărat peste douăzeci de mărţişoare, iar tatăl său fusese destul generos.

În acea primăvară, lumea arăta foarte bine pentru Cici, care tocmai împlinise 16 ani. Părinţii îi promiseseră să-l ducă la Paris, chiar la sfârşitul lunii – este adevărat, nu chiar la plimbare, ci la un botez, sărbătorit în casa unor rude. Pentru această ocazie, îi făcuseră haine noi, ceea ce îi dădea un sentiment atât de plăcut, încât îi venea să-l arate la toată lumea. Piesele de rezistenţă ale noilor veşminte erau pantalonii de gabardină bej, pantofii cu şireturi albe şi mănuşile café au lait, din piele fină, încheiate cu un rând de năsturei minusculi.

Se mişca fără grabă pe Calea Victoriei, socotind în gând câte mărţişoare avea de cumpărat. În primul rând voia o gărgăriţă roşie, pentru sora lui cea mare. Apoi, îşi pusese pe listă o roată de trăsură, două inimioare, un trifoi norocos, un ochi de sticlă, câteva cheiţe de argint. Restul – alegea la faţa locului. Dar în sinea lui spera să găsească ceva ce nu mai văzuse niciodată, un obiect deosebit şi expresiv, pentru propria bucurie.

Prăvălia era plină de lume, iar Firu îşi adusese şi cele două fiice să-l ajute. Negustorul avea o voce foarte plăcută care ar fi convins chiar şi pe un mort să cumpere din prăvălia lui.

Pe tejgheaua cafenie şi lustruită ca un bot de pantof erau înşirate cutiile argintii, în care aşteptau mărţişoarele, aliniate pe un pat de mătase verde.

Cici Bezergheanu şi-a scos mănuşile şi, prinzând un loc bun, între o manta pufoasă şi un raglan de postav, a întins arătătorul spre casetele argintate.

Dintre rafturile cu jurubiţe şi sculuri, venea un miros de caramel.
Primul mărţişor care i-a sărit în ochi a fost o fustiţă cu trei rânduri de volane, care, agăţată de şnurul mărţişorului, arăta ca o garoafă în miniatură.

– Este din crêpe de Chine autentic! i-a spus una dintre fetele mămularului, iar Cici, care ştia de la surorile lui toate ţesăturile de pe lume, a pipăit discret mătăsica ale cărei încreţituri le simţea pe buricul degetului.
– Cui aş putea să-i dau o fustă ca mărţişor!? Păi, ce – fusta are vreo semnificaţie specială? N-am mai auzit niciodată de mărţişor-fustă!
Fata ridică sprâncenele şi îi spuse:
– Orice are semnificaţie! O fustă frumoasă, ca asta, aduce noroc la haine bune tot anul! Dar şi la evenimente!
La asta nu se gândise.
– După cum, continuă fata lui Firu, o pereche de papuci înseamnă călătorii, tot aşa o fustă înseamnă petreceri, baluri, nunţi şi botezuri, unde oamenii se îmbracă în haine frumoase!
– Şi secera asta? Ce sens are un mărţişor-seceră?
– Secera înseamnă spor la muncă şi succes prin acţiune!
– Şi mănuşile? întrebă femeia de lângă el.
Erau două mănuşi bej, aninate de şnur. Cei doi ciucuri se mişcau alene, unul alb şi altul roşu.
Cici privi mănuşile, care i se păreau foarte cunoscute, în timp ce mica vânzătoare explică:
– Mănuşile sunt simboluri ale galanteriei, dar mai înseamnă şi altceva.
Băiatul îşi aminti de propriile mănuşi şi privi instinctiv tejgheaua, care era goală şi lustruită ca oglinda. Se mai uită o dată spre micul mărţişor, compus din două mănuşi aproape albe. În marginea lor se vedeau şirurile de năsturei.
– Mănuşile mai înseamnă şi acţiuni secrete, discreţie, însă indică şi protecţia cea mai înaltă!
– Mi-au dispărut mănuşile! Erau aici pe tejghea, se impacientă Cici, apoi se aplecă să vadă dacă nu-i căzuseră. Atât mantaua, cât şi raglanul se oferiră să-l ajute. Cineva se uită sub tejghea. Printre picioarele încălţate cu botine şi ghete, nu se vedeau decât scândurile întunecate, ştampilate de tălpile ude ale amatorilor de mărţişoare.
– Zilele trecute, un domn se plângea că i-a dispărut ceasul! Tot aici!
 Vânzătoarea continua să zâmbească, iar la un moment dat spuse:
– Noi nu putem şti ce se întâmplă dincolo de tejghea. Apoi, adresându-se lui Cici, întrebă:
– Rămâne mărţişorul ăsta?

Între două degete tremurau micile mănuşi, care semănau atât de bine cu mănuşile lui.
Tânărul Bezergheanu privi năstureii cremoşi şi începu să se întrebe dacă n-ar fi fost mai potrivite nişte mărţişoare tradiţionale, de argint. Într-una dintre cutii se zărea un pisoi vărgat, iar lui Cici i se păru că îşi mişcă pânditor coada.
În plus, glasul lui Firu Mămularu devenise dintr-o dată foarte arogant.
Toate aceste întâmplări mărunte îl făcură să ia una dintre acele hotărâri de durată. Nu doar pentru 1 Martie al anului 1911, ci şi pentru toate cele 87 care au urmat.

– Nu, mulţumesc, domnişoară! Nu-l vreau nici pe-ăsta, nici pe-altul.
Chiar şi după mulţi ani, când privea mărţişoarele aninate la revere, i se părea că nu sunt decât umbrele îndepărtate ale unei lumi care nu apucase să trăiască niciodată şi îşi aducea aminte de acea primăvară, când s-a plimbat pe Champs-Élysées fără mănuşi.