Bucurestiul Cultural, nr. 106 - Hortensia Papadat-Bengescu: puţin feminism...

Scriitoarea care aduce, în literatura edulcorată a „eternului feminin“, o viziune dezvrăjită asupra condiţiei femeii deconstruieşte totodată şi imaginea clişeu a unei masculinităţi puternice, solare, triumfătoare, imaginea „eroului civilizator“  în care nici unul dintre personajele sale masculine nu-şi află corespondent. Cel mai adesea, „eroii“ Hortensiei Papadat-Bengescu, de la falsul prinţ Maxenţiu până la eteratul muzician Victor Marcian, sunt fiinţe de carton, slabi, prea puţin generoşi, cvasi-autişti, indecişi. Îmbătrâniţi înainte de vreme, obosiţi şi bolnavi, au „vârsta epocii lor“ decadente: „E o deviere, o anemiere a energiilor voinţei, care bântuie generaţia şi care în unele făpturi se exprimă mai desluşit“, gândeşte, în Fecioarele despletite, „ambasadoarea“ Mini. În această ambianţă din care „stăpânii“ lipsesc, propoziţia: „Femeia  legendă slabă a umanităţii...“ răsună ca o crudă, amară ironie. Iar ironia autoarei la adresa unei lumi patriarhale, cu legile şi stereotipurile sale, prinde contur în Ciclul Hallipa graţie extravagantei feministe Nory, prin care „romanciera femeilor“ demontează o serie întreagă de clişee privind feminitatea. Despre Nory „unii spuneau că are o figură originală, dar cel mai adesea chipul ei nu preocupa pe nimeni şi nici pe ea, care nu se uita niciodată în oglindă. Nimeni în schimb nu scăpa de examenul ei (...) Spiritul ei tăia în carne vie, dar fără durere“ (s.m.).

Personajul împlineşte astfel un ideal al autoarei: acela de a respinge fascinaţia oglinzii, sustrăgându-se imperativelor „corpului-obiect“ ale cărui mişcări sunt dictate de o lungă tradiţie a dominaţiei masculine. Prezentă ca martor şi moralist în primele trei volume ale ciclului în momente cheie ale naraţiunii, Nory Baldovin promovează, în volumul următor, la rangul de personaj de prim-plan.

Ne-am putea întreba de ce autoarea va fi simţit nevoia de a-i confecţiona acestui personaj o biografie în Rădăcini. Oare pentru că Nory feminista, fiinţă independentă, liberă să străbată lumea după propria voinţă, liberă să studieze, să cunoască, să acţioneze, ar fi idealul nemărturisit al Hortensiei Papadat-Bengescu, un fel de dublu androgin? Fantasmă pe care, din discreţie şi resemnare, scriitoarea s-a văzut, poate, obligată să o exileze în universul ficţiunii.

Este de mirare că, evocând contextul în care Hortensia Papadat-Bengescu şi-a scris şi şi-a publicat opera, exegeţii autoarei par a nu ţine seama de mişcările feministe ce se afirmau cu oarecare aplomb, chiar şi în spaţiul românesc, în perioada interbelică. Şi, în consecinţă, se dezinteresează complet de amănuntul că scriitoarea a cochetat cu anumite cercuri feministe, chiar dacă nu s-a implicat suficient de vizibil în acţiunile acestora. Colaborarea sa cu Revista Scriitoarei este un fapt. La fel şi luările sale de poziţie, suficient de numeroase şi deloc defavorabile, în chestiunea feminismului  găzduite de publicaţii precum Adevărul, Lumea, Viaţa literară şi, în anii ´40, Vremea sau Naţiunea. Una dintre prozele sale antologice, Femei, între ele, ajunge să dea chiar titlul unei rubrici găzduite de Adevărul în anii ´30  rubrică în cadrul căreia Hortensia Papadat-Bengescu semnează, prin rotaţie cu alte scriitoare, articole despre condiţia femeii în contemporaneitate, despre personalităţi feminine ori despre cărţi scrise de femei. Pentru aceea care i-a dat viaţă feministei Nory, feminismul presupune un anumit tip de solidaritate feminină care nu se mai limitează la sfera lucrului casnic („Cândva, «femei între ele» însemna femei la sfat, la lucru de mână, la lucru casnic...“) şi a intimităţii confidenţelor, ci trece în spaţiul public, transformare considerată o adaptare la epocă şi „o colaborare cu ritmurile ei“. Definiţia pe care autoarea o dă feminismului este în mare măsură una negativă (feminismul nu înseamnă izolare şi revendicarea unor privilegii) şi vagă (feminismul este „o evoluţie dictată de realităţi“).

La rubrica din Adevărul scriitoarea publică tablete despre „micile meserii feminine“, portrete tipologice, cum este acela, aproape memorabil, subintitulat Croitoreasa sau precum acela dedicat slujnicelor de altădată, iar alteori  simetric  articole despre „marile îndeletniciri feminine“, adică despre acele ocupaţii care, până de curând, fuseseră monopolul absolut al bărbaţilor, de la politică până la literatură. Scriitoarea consemnează cu vădită satisfacţie, de pildă, vizita întreprinsă în România de trei feministe din Marea Britanie  trei doamne din Camera Comunelor: o conservatoare, o laburistă şi o independentă...

Ce-i drept, Hortensia Papadat-Bengescu nu este o militantă feministă în adevăratul înţeles al cuvântului, cum sunt Adela Xenopol, Aida Vrioni sau Mărgărita Miller-Verghi (feministe cu care întreţine relaţii cordiale), dar şi în proza sa şi în anumite texte publicistice răzbate discret un soi de simpatie pentru „cauza“ feminismului. Natură contemplativă, scriitoarea nu are vocaţie de activistă. Cu toate acestea, în mod semnificativ, unul dintre personajele sale-cheie este feminista Nory  pe care critica a exilat-o printre figurile de plan secund. Colaborarea Hortensiei la Revista Scriitoarei începe, totuşi, poate nu întâmplător, cu un fragment prozastic ce o are ca protagonistă chiar pe Nory...

Pe scurt: în epoca interbelică, dar şi mai târziu, Hortensia Papadat-Bengescu este considerată, aproape fără drept de apel, o antifeministă  şi, aplicându-i această etichetă, criticii vor fi socotit că îi aduc un elogiu.