Bucurestiul Cultural, nr. 106 - Bagaje pentru paradis

Valeriu Cristea era acel soi rar de om care se îndoieşte (metodic), dar nu se îndoaie niciodată. Cu cât făceai mai multe presiuni asupra lui, cu atât mai mici erau şansele de a obţine ceea ce aşteptai. Timiditatea sa proverbială învelea un material uman de consistenţa pietrei, solidificat pe nişte principii de la care nu abdica în ruptul capului. Cinstea lui era incomodă: mai puţin pentru el, care crescuse cu ea, dar într-un grad sporit pentru cei din jur, obligaţi să-i accepte şi să-şi asume codul său moral. Greu, foarte greu...

Greu să-l convingi pe tânărul Cristea că n-a făcut bine solidarizându-se cu un coleg de facultate, exmatriculat într-o şedinţă demascatoare din anii ´50. Imposibil să-l convingi să intre, ca tot omul, în Partidul Comunist Român. Greu să-l faci să fie internaţionalist în anii ´50, naţionalist în anii ´80, socialist în timpul socialismului de stat şi capitalist în plin capitalism postrevoluţionar!... Parcă se eschiva programatic de la armonizarea profitabilă cu mediul şi cu epoca. Singularitatea şi, finalmente, singurătatea lui s-au datorat şi acestei repulsii aproape organice faţă de semenii descurcăreţi, adaptabili, maleabili, conformişti cu mai multă sau mai puţină graţie, oportunişti groşi şi sofişti subţiri. „Trecem unul pe lângă altul, evitându-ne, eu şi un fost coleg de facultate, de asemenea scriitor: este atât de evident că nu vrea să mă vadă încât îi îndeplinesc dorinţa, făcându-mă, la rându-mi, că nu-l văd; şi dându-mi seama, foarte mirat de descoperire, că exact în situaţia de acum, de «oaie neagră» – m-am mai găsit o dată, demult, în 1959 (când, aflându-mă în anul IV, am fost dat afară din UTM şi apoi exmatriculat...).“

După decenii de muncă, performanţă şi combustie intelectuală, Valeriu Cristea ajunsese la limita subzistenţei. Spre deosebire de alţi „demofili“ coborând din Jeep-uri care să-i încapă, învârtindu-şi pe mână ceasul de aur, el chiar era de stânga, o stângă creştină, nu ateistă; şi chiar era sărac. „Nu se poate ca nimeni să nu vadă – îmi spun uneori, când îmi este mai greu, cu speranţa că adevărul va ieşi până la urmă la iveală – că după decembrie 1989 nu mi-am schimbat maşina şi nici măcar nu mi-am cumpărat, în sfârşit, şi eu una, că nu-mi construiesc o casă de vacanţă la ţară, că nu mi-am înlocuit uşa apartamentului cumpărat în rate de la stat, în urmă cu 20 şi ceva de ani, cu una nouă, din lemn sculptat, mai trainică şi mai frumoasă, că nu mai plec vara din Bucureşti în concediu şi că în Occident răzbat rareori şi cu greu, că tot eu îmi fac aprovizionarea şi tot eu
îmi bat covoarele... Nu se poate ca nimeni să nu observe toate acestea şi ca nici măcar vecinii, fie doar în sinea lor, pentru ei, să nu tragă concluzia cea dreaptă.“

Nu-l interesau banii, îl lăsau rece valorile materiale. Ţinea numai la acele obiecte cu o anumită rezonanţă afectivă. Fascinat de spaţiile închise, îşi făcuse din camera de lucru unul familiar-odihnitor, uitându-se cu duioşie la un tablou (nereuşit) de demult şi mângâind un presse papier la fel de urât, care însă lui îi spunea ceva. Ceva important.

Valeriu Cristea nu era nici pe departe un ascet, un pustnic rătăcit în forfota urbană. Dimpotrivă, îi plăceau enorm unele feluri de mâncare, bea cu delicii un vin bun sau o bere rece, era un microbist împătimit şi-ţi punea întrebări încuietoare despre cutare meci şi nu ştiu ce echipă de aur a Universităţii Cluj, era cinefil şi îndrăgostit de muzică, înota corect şi juca table sau fotbal cu nasturi magistral.

Era un om întreg, dar cu laturile şi dimensiunile personalităţii rotite, mereu, în jurul unei axe morale. De oriunde porneai, ajungeai inevitabil la ea – şi, fără să se numere printre acei eticişti antipatici, cu morala mereu în gură şi cu gesturi largi, Valeriu Cristea era un om pentru care adevărul exista şi nu trebuia nicicum ocolit. „Petru Dumitriu cel de dinainte de 1960 s-a aflat la antipodul a două tipuri de oameni: al celor care nu s-au dat pe brazdă (Ion Vinea) şi al celor convinşi (Paul Georgescu). Ambele atitudini, repet: ambele sunt preferabile duplicităţii perfecte în care Petru Dumitriu s-a complăcut. Duplicitate care atinge apogeul în episodul rugăciunilor mentale «rostite» în «altarul» oricărei şedinţe – prezidiul: Fiindcă vorbeam despre rugăciune... am ajuns să mă rog şezând în prezidiu la şedinţe, nu de partid – că eu n-am fost membru de partid – dar în şedinţe de muncă cu muncitorii de la Canal ş.a.m.d. şi şedeam în prezidiu şi nici nu închideam ochii şi mă rugam: «Doamne, iartă-mă pentru ce fac în clipa asta.» Pasajul acesta mi s-a părut de-a dreptul fantastic şi de cum l-am citit am avut o promptă, neechivocă reacţie negativă. Mi-a trebuit însă ceva timp ca să-mi argumentez reacţia: e inadmisibil, e scandalos, e o blasfemie să te rogi
în timp ce păcătuieşti, în timp ce furi, ucizi, te prostituezi. Iar a accepta să prezidezi asemenea şedinţe înseamnă a fi în greşeală. Te poţi ruga, sincer căit, după, ca să ţi se ierte păcatul, ca să te izbăveşti etc. Dacă vorbesc cu oarecare aprindere despre aceste probleme e pentru că Petru Dumitriu e credincios, iar eu încerc din răsputeri şi de multă vreme să devin unul. E o discuţie, ca să zic aşa, în familie.“

Numai într-un sens ironic era Valeriu Cristea din aceeaşi familie cu Petru Dumitriu. El a fost toată viaţa de partea „umiliţilor şi obidiţilor“, a celor slabi şi sărmani, un „propagandist al milei“ întorcându-şi sarcasmele către reduta egoismului omenesc, vai!, atât de omenesc... La antipodul unui Nicolae Breban, care tematizează şi proiectează epic raporturile de forţă, fiind fascinat de dominaţia „stăpânilor“ asupra „slugilor“, Valeriu Cristea empatiza tocmai cu cei loviţi, bătuţi, călcaţi în picioare, cu victimele precizate sau anonime. Era de partea celor învinşi, nu a învingătorilor; a celor „proşti, dar mulţi“, nu a celor câţiva „aleşi“.

Acestea erau convingerile lui, uşor de înţeles, greu de clătinat. În ultima vreme, ajunsese într-o adevărată spirală a milei: nu mai putea ieşi din casă fără să le dea ceva de mâncare câinilor vagabonzi. Era conştient de situaţiile ridicole în care intra, când scotea, din loc în loc, câte un cârnat sau o bucată de salam din geantă, pentru a le proiecta în gâtlejul unui maidanez; dar i se frângea pur şi simplu inima când se uita în ochii unui câine de pripas. Nu putea să facă altfel, nu putea trece mai departe. Iar acasă, îl aşteptau pisicile: cei doi motani care i-au luminat ultimii ani, prietenii cu blană şi cu suflet care nu l-au dezamăgit niciodată.

„«Prietene, prietene cu blană», îi spun adesea – în penuria asta, postrevoluţionară, de prieteni bipezi – mai degrabă cu seriozitate decât glumind, cu simpatie şi sincer respect, motanului cel mare.“ „Odată, culcându-mă împovărat de obligaţia de a da a doua zi de dimineaţă (nu-l mai puteam amâna) un telefon de refuz, extrem de neplăcut (şi acum, la bătrâneţe, a spune cuiva, oricui «nu» mă costă cumplit) motanul cel mare a dormit lângă mine toată noaptea (...) Nu degeaba îl «cheamă» Piţu cel Mare şi Bun.“

Pe Piţu cel Mare şi Bun i-l adusesem, cândva, mic, speriat şi urecheat; celălalt, Gălbenuş, se lipise de familie pe parcurs, compensându-şi traumele din copilărie printr-o veselă obrăznicie, care ni-l făcea drag. Piţu era inteligent, sensibil şi distins, ca un aristocrat căzut între plebei. Înţelegea imediat şi uita greu; avea în mieunat o doză de ironie şi comunica pe mai multe frecvenţe cu Valeriu Cristea. Gălbenuş, în schimb, era mai de la ţară la propriu şi la figurat: un motan dintr-o bucată, zăpăcit şi prostuţ, cu gesturi necugetate şi memorie scurtă. La cea mai uşoară palmă, Piţu se jignea; la Gălbenuş, puteai să baţi ca la fasole (evident, nimeni n-a făcut aşa ceva), că nu punea la inimă. „Demnitatea distantă a motanului cel mare mă complexează. Degeaba mă «prostesc» în faţa lui, încercând să-i storc un strop de bunăvoinţă: rămâne imperturbabil. Şi totuşi ştie să fie, când trebuie, şi tandru: când îl mângâi în timp ce doarme pe un scaun – îmi «răspunde», iar când mă revede, după un interval de absenţă, mă «salută».“

Personalităţile diferite ale celor doi motani se vedeau foarte clar şi în comportamentul lor la drum de spital. De fiecare dată când l-am dus la clinica Ilioara, Gălbenuş stătea cu capul afară din geantă, zbătându-se întruna şi făcându-mă să-l trag pedagogic de urechi. Piţu, însă, de o cuminţenie exemplară, stătea nemişcat în geantă până ajungea la destinaţie. Asupra motanului mai mic, nici anestezicul nu avea efect; continua să miorlăie indecent, de parcă era tranşat în bucăţi. Motanul cel mare suporta totul într-o deplină, frumoasă tăcere, după care reintra cuminte în culcuşul său cu toarte. Abia când, la întoarcere, urcam scările spre apartamentul nostru de la etajul doi, Piţu începea să se mişte în fundul genţii. Simţea că a ajuns acasă. Casa lui şi a noastră.
După moartea lui Valeriu Cristea, în martie 1999, cei doi motani n-au mai trăit nici ei mult. Au murit aproape în grabă, unul după altul, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că nu pot fi despărţiţi de cel ce-i iubise atât. Şi care, printr-o anumită imagine personală şi personalizată a paradisului (îndemnat şi de exemplul lui Berdiaev, care nu concepea raiul fără pisica lui), le oferise şansa de-a ajunge într-o supralume făcută după chipul şi inima lui Valeriu Cristea. „Paradisul e pavat nu cu intenţii bune, ca iadul, ci cu trăiri şi fiinţe bune (...) el constituie chiar totalitatea acestor trăiri şi oastea acestor fiinţe ridicate la cer, posibilitatea de a trăi veşnic în cele mai luminoase momente şi spaţii lumeşti.“

Prietenii cu blană nu puteau lipsi din acest cadru, configurat, amplificat şi intensificat afectiv. Atât de diferiţi, dar la fel de iubiţi, ei s-au dus cu stăpânul lor, unul miorlăind insistent, altul cuminte ca-ntotdeauna. Mă concentrez puţin, numai puţin, şi mi-l închipui pe Valeriu cum va fi urcat, cu câte o geantă în fiecare mână, treptele spre Paradis.

(Fragmentele redate între ghilimele şi cu italice sunt extrase din ultimul volum antum al lui Valeriu Cristea, apărut în 1997 la Editura Albatros: Bagaje pentru paradis. Textul de faţă este din sumarul volumului Cinematograful gol, în pregătire.)