Bucurestiul Cultural, nr. 104 - De la Moscova la Bucureşti

„Ce plictiseală! îşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără nici un gând cupola aurită a bisericii. Uşor mahmur, bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore – şi ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca.“

...Nu, acest pasaj nu este decupat, cum s-ar putea crede, dintr-o proză a unui autor rus, ci dintr-o carte publicată anul trecut de Constantin Stan.

Gde Buharest este un roman de mică întindere, dar foarte dens şi  mai ales  foarte atent elaborat, impecabil stilistic şi totodată captivant sub aspect epic. Romanul incită de la primele pagini, înfăţişându-i-se cititorului ca o adevărată cutie cu surprize. Şi temele abordate, şi subiectul, şi atmosfera, şi personajele, şi situaţiile epice imaginate  altfel spus, toate articulaţiile importante ale unei naraţiuni  au un potenţial de surpriză şi de atractivitate ce nu poate fi ignorat. Autorul, un prozator profesionist, trecut prin „şcoala“ textualismului optzecist, are nu numai calităţi de virtuoz, de stilist desăvârşit, ci şi abilitatea de a-şi „ţine în priză“ cititorii  fără a face, bineînţeles, concesii, fără a se lăsa ademenit de vreo reţetă de succes.

În Gde Buharest găsim un tip special de proză a realităţii cotidiene, în care, alături de observaţia acută, alături de un exacerbat simţ al detaliului realist, se remarcă disponibilitatea pentru parabolă şi pentru un livresc neostentativ, infiltrat în interstiţiile naraţiunii realiste. În afară de faptul că ambiţionează să asambleze în textul său mostre de viaţă autentică, autorul acestei cărţi este şi un prozator imaginativ care ocoleşte programatic subiectele/situaţiile epice banale, culese dintr-o realitate imediată cu graniţe prea înguste. Drept dovadă: alege să plaseze acţiunea romanului nu în Bucureştiul zilelor noastre, cum poate ne-am fi aşteptat, ci mult mai departe, la Moscova. Atmosfera prozei ruse, de la Gogol şi Cehov până la Andrei Belîi sau Soljeniţîn  ori, şi mai încoace, până la Sorokin sau Vladimir Erofeev , se regăseşte pregnant în Gde Buharest. Lumea oamenilor de prisos, a funcţionărimii mărunte, a ruşilor de rând care îşi îneacă vieţile în votcă îşi află în autorul acestei cărţi un observator remarcabil.

Roman cvasi-parabolic despre Istorie, Gde Buharest ia ca pretext pentru o reflecţie asupra timpului-malaxor de destine „cazul“ extrem de pitoresc al lumii ruse, cu patetismul ei, cu nebunia ei revoluţionară, cu excesele ei ce balansează primejdios între sublim şi ridicol, între dramatism şi comedie. Ivan Mihailovici Saproşkinov, „funcţionar clasa a II-a“ într-o Instituţie cu coridoare labirintice (variantă mai puţin sumbră a Castelului kafkian), îşi aminteşte, de-a lungul unei zile oarecare petrecute la slujbă, întâmplări  la care a fost martor sau în care a fost implicat  derulate pe parcursul unei jumătăţi de secol, de la al doilea război mondial până în epoca „prăbuşirii“ (fie şi relative a) comunismului, în anii 90 ai veacului trecut. La toate seismele, la toate metamorfozele ideii de Revoluţie, personajul asistă neputincios, nu întru totul conştient de ceea ce i se întâmplă; ideologia, viaţa standardizată, lozincile i-au anulat în timp capacitatea de a gândi şi dorinţa de a se autodefini ca individ: Ivan Mihailovici Saproşkinov e mai degrabă o maşinărie angrenată într-un sistem impersonal. Ceea ce îl umanizează totuşi e voinţa, pe care mereu încearcă să şi-o reprime, de a înţelege un detaliu (aproape inavuabil) din propria-i biografie: cine e tatăl lui adevărat, soldatul român cu care mama sa l-a conceput în vreme de război. La sfârşitul romanului, Ivan Mihailovici începe să se gândească la eventualitatea unei călătorii în ţara (şi pe urmele) tatălui; îl blochează însă o nedumerire: „şi, totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?“...

Realist şi totodată parabolic, grav-reflexiv şi, în egală măsură, de un umor savuros, romanul este construit pe o subtilă alternanţă a planurilor narative, perspectiva unui trecut definit sub specia „comediei umane“ interferând cu perspectiva unui prezent ce repetă, într-o altă formă, iluziile, erorile Istoriei. O ironie fină, extrem de nuanţată însoţeşte gesturile personajelor, scoţând în relief imensa butaforie care se suprapune, până la urmă, realului.

Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 154 p.