Bucurestiul Cultural, nr. 100 - Fleacuri, şi nu prea...

De la Fragmente despre vid, până la Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, Livius Ciocârlie a fost atras de o poetică a derizoriului, de problematica plinului şi golului, cântărindu-l pe cel dintâi cu măsura celui de al doilea („Totul e să mergi în tine până unde dai de gol. La unii golul este iluminat, la alţii nu“ – spune un aforism din Cartea cu fleacuri, ca o simplă constatare). Inconsistenţa sensului l-a preocupat mai mult decât eventuala lui centralitate şi a explorat-o cu mijloace diferite de la o carte la alta. După cum nu crede în existenţa unui Dumnezeu, nu crede nici în artistul demiurg. Preferă ipostaza de artizan al scrisului, ca Baudelaire, dar se ia mai puţin în serios, alegând să fie, mai ales după ce a depăşit faza textualistă, un bricoleur. Ar fi acesta poate şi pasul care îl desparte pe modern de postmodern.

Dacă uneori a folosit textele altora, modificându-le atât cât să scoată din ele un plus de expresivitate, mergând pe linia dominantă a stilului sau a defectelor lor subsidiare, dacă alteori a organizat vocile în contraste, lăsând partitura să se inventeze în funcţie de efectele dialogice, orchestrale, ce se năşteau parcă de la sine, în Cartea cu fleacuri, independenţa fragmentelor pare mult mai accentuată. Ele se pot lipsi unele de altele, pot fi eliminate, fără ca întregul să aibă neapărat de suferit. Nu ţin nici de retorica monumentalizării prin esenţializare ca la Novalis, nici de gram(m)atologia lui Derrida.

Tehnica fragmentară din Cartea cu fleacuri nu este, aşadar, un lucru nou în opera autorului de care ne ocupăm aici şi, totuşi, ceva s-a schimbat. El pare a fi ieşit acum la scenă deschisă, e mereu complice cu cititorul, se simte privit în timp ce priveşte la spectacolul făcut din tot felul de „nimicuri“, fără a se pierde printre ele. Proprietatea autorului asupra textelor sale e afirmată fără rezerve. Se emit judecăţi de valoare, se povestesc întâmplări cu morală, se face câte un calambur reuşit, se analizează o pagină bună de literatură sau critică literară, se comentează un citat sau situaţia politică la zi. Ironic cu alţii, dar şi cu el însuşi, scrutând viaţa şi lumea fără acreală, dar şi fără mari entuziasme, înregistrează evenimentele, se interesează de acele „nimicuri“ care îi compun existenţa, îi stârnesc o reacţie, îi provoacă melancolii reţinute, amintiri, mirări sau un râs de care se strică la propriu şi la figurat. Tonul e câteodată grav şi tranşant, alteori sentenţios, reflexiv, rezervat: nimicurile de care se ocupă sunt cât se poate de serioase („O vastă butaforie, cu insule de adevăr, viaţa mea“), rostite cu aerul că nu ar fi vorba despre sine.

Cel mai adesea însă, e regăsit registrul mai vechi al lui râsuplânsu, care pare a i se potrivi lui Livius Ciocârlie ca o mănuşă („De-atâtea buline roşii, cartierul arată ca o buburuză. Îl traversezi cam cutremurat“). Energiile scad, „obosit“ de atâta implicare, autorul se preferă pe sine lâncezind, bolind, lăsând timpul să treacă sau pur şi simplu visând (caraghios, monstruos sau kafkian). E convins că „e nevoie de dezordine şi descompunere ca să faci ceva bun. Cât de mari să fie, asta depinde de cât har ai“.

Uneori, textul propriu se animă prin referinţa literară, administrată în doze homeopatice, atât cât să dea acea culoare ce „înstrăinează“ faptele şi le face să pară mai degrabă imaginare decât reale. Aşteptările au, de pildă, un aer beckettian, dialogurile matinale între soţ şi soţie par desprinse din Eugen Ionescu, iar un episod cu o reclamaţie la poştă (unde autorul-personaj protestează că a fost declarat „decedat“ pe o scrisoare returnată expeditorului ce i-o adresase) are hazul absurd al schiţelor lui Caragiale, pastişat savuros, la vedere (textul ce începe cu Căldură mare în Bucureşti).

Nu de puţine ori însă, râsul îţi încremeneşte pe buze pentru că lucrurile sunt prea serioase şi ne privesc pe toţi: e vorba de lipsa de memorie în ce priveşte comunismul, de oportunism şi trădări, de creiere spălate, de minţi şi suflete pervertite, de tineri care dau lecţii despre trecut în perfectă necunoştinţă de cauză şi inevitabil despre personajul de top al ultimilor ani: informatorul. Care, de fapt, nu are sens decât la plural: „Informatorii noştri dragi! Îi vezi conducând universităţi, partide, prezidând simpozioane, ispăşindu-şi trecutul în aplauzele muşteriilor lor“.

Nu lipsesc nici câteva însemnări – cât se poate de ponderate, alteori maliţioase – despre propriul dosar de urmărire, voluminos şi plin de descoperiri inedite, mai ales că urmăritul, în contrast cu dorinţa lui de a trăi ferit de vizorul instituţiei ocupate cu studierea gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, e considerat de aceasta nu doar „suspect“, ci şi „spion“. S-ar putea naşte din această eroare, care a consumat multă hârtie, cerneală şi eforturi (inclusiv financiare), ale ofţerilor urmăritori şi informatorilor deopotrivă, un întreg roman, nu neapărat poliţist. Preferă şi în această privinţă să îl facă pierdut în şi printre fragmente, să îl lase oarecum suspendat, întrerupându-l şi punându-l la locul pe care îl merită, adică în marea maşinărie a derizoriului. Fără a-şi refuza însă, pe ici, pe colo, schiţarea unui mic tratat despre ceea ce am putea numi „pasiunile sufletului“, aşa cum le dezvăluie sus-numitul dosar: ură, invidie, prostie, laşitate.

Sunt luate şi acestea oarecum în răspăr, la limita nepăsării uneori, a uimirii, altădată, fără a fi prilej de incriminări fulminante sau de victimizări ipocrite. Pentru că nu e vorba în această carte doar de pasiunile negative, ci şi de virtuţi vindecătoare: prietenie, admiraţie, tandreţe, afecţiune, devotament. Lipseşte însă orice exaltare, totul e pus în surdină, pe măsura firii celui care scrie.

Despre acesta din urmă avem, cum ne-am obişnuit de altfel, o imagine lipsită de complezenţă, o luare în serios şi alta în derâdere. Făcut din reflexe şi oglindiri, autoportretul e pus în penumbra interogaţiilor sceptice ce leagă vârsta din urmă de ultima mare încercare („Mult timp, problema omului este ce i se întâmplă. De la o vreme este când. Cam ştie el ce“).

Să fie ieşirea treptată din scenă cu un zâmbet crispat de clovn tragic şi contactul tot mai puţin intens cu lumea la originile acestei scrieri fragmentare? Oricum, autorul cochetează periculos cu ideea timpului nerăbdător şi cu cea a morţii ca formă supremă a nimicului. Frământările generate de această proximitate sunt puse sub auspiciile lui Cioran şi ale lui Nietzsche, dar privirea coboară şi spre lucrurile mai lumeşti, gesturi, trăiri pe care le surprinde la ceilalţi, bucuriile sincere, spontane, cum ar fi naivităţile şi inteligenţa vie a nepotului, de care îl leagă acel tip special de tandreţe în care un bunic găseşte o resursă vitală.
E ştiut – de cei care fac experienţa aceasta – că, pe măsură ce îmbătrâneşti, percepi existenţa ca tot mai fragmentară, o stare de dezagregare în care plutesc înfiripări de sensuri, coagulate în jurul unor întâmplări mai mult sau mai puţin minore, dar care fac materia unei zile, a unei clipe.

Reacţiile la ce se întâmplă în jur devin mai firave, pentru că măsurile cu care sunt cântărite lucrurile sunt deodată altele, sau scade puterea noastră de a reacţiona şi de a exprima? Scriitorul are şansa ca, vorbind chiar despre aceste suferinţe, să propună un răspuns şi mai ales poate dovedi că lucrurile nu stau chiar aşa?

Mă întreb dacă e sau nu Cartea cu fleacuri o diagramă a stării de spirit pe care o trăieşte efectiv autorul ei sau o formă a abandonului, a unui refuz abia mascat, o retragere, nedusă la capăt, în propria intimitate (să nu uităm că, nu demult, autorul a publicat un alt volum, ce se cheamă Cu faţa la perete).

Ca şi în alte cărţi ale lui Livius Ciocârlie, condiţia scriitorului contemporan, dar şi a intelectualului în general sunt prilej de interogaţie. Un foarte frumos citat din Hrabal aminteşte că la Livius Ciocârlie ea capătă forma unei întrebări ce revine: cine e mai aproape de sursele vieţii, scriitorul sau omul obişnuit? Răspunsul pare a fi că devitalizarea celui care scrie e una congenitală. „Oboselii de acelaşi îi urmează oboseala de nou“ (250) „Celei de nou, oboseala de acelaşi. Acesta fiind perpetuum mobile al creaţiei, în tehnică atât de mult şi de inutil căutat“.

Cartea cu fleacuri e într-un fel o prelungire, în altă formulă şi tonalitate, a cărţii despre Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei. De data asta, registrul tragic sau dramatic e pus însă în surdină, pentru a face loc autoderiziunii – constantă a scrisului lui Livius Ciocârlie –, accentului critic, observaţiei acide, vag îndulcite de un surâs sceptic sau pur şi simplu de bruşte înveseliri. Tema majoră a cărţii e timpul ca perspectivă existenţială, dar şi ca o formă de imensă presiune, ca măsură relativizatoare: timpul care îi împuţinează pe cei din imediata şi protectoarea noastră apropiere, timpul ce te împinge într-o margine a propriei existenţe, ce te face să devii celălalt, altul, oricine.

Puterii lui de măcinare, Livius Ciocârlie îi opune ceea ce i se pare demn de admirat : încrâncenarea marilor artişti, a supercampionilor în înfruntarea cu suferinţa şi boala – între ei, pictorul purităţilor abstracte şi adânc liniştitoare care a fost Roman Cotoşman – model pentru el al Creatorului care se răstigneşte în opera sa, din vocaţie mai degrabă decât din credinţă. Fără a fi din acelaşi aluat, lui Livius Ciocârlie îi lipseşte mai ales speranţa mântuirii, ceea ce, privit din afară, îi conferă acestei cărţi o dimensiune tragică. Din interior însă, suntem preveniţi: „Dacă valorez ceva, cât de cât, numai în legătură cu ce nu duce la nimic poate fi“. Ar fi poate de aceea mai nimerit să vorbim de o farsă tragică?

Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Piteşti, Paralela 45.