Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
12.02.2008

Bucurestiul Cultural, nr. 3/2008

 

825 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

MIRCEA MARTIN

 

Despre Centrul "Tudor Vianu"

 

 

 

As dori sa prezint in acest editorial programul si activitatea de pana acum a Centrului de cercetari interdisciplinare "Tudor Vianu", infiintat in mai 2006 in cadrul Universitatii din Bucuresti si avand drept nucleu dur colectivul Catedrei de teoria literaturii de la Facultatea de Litere.

 

Schimbarea de regim politic a facut posibila regandirea studiului literaturii si sincronizarea (relativa) cu noile abordari din campurile stiintifice ale lumii literare. Daca, sub vechiul regim, eforturile noastre au fost calauzite de ideea apararii cu orice pret a criteriului estetic in analize si aprecierea fenomenului literar si artistic, o reorientare se impunea in sensul deschiderii catre alte discipline si metode de cercetare.

 

O specificitate estetica trebuie, desigur, mentinuta, insa nu absolutizata. Perspectiva asupra literaturii nu mai putea viza, in zilele noastre, doar literaritatea ei.

 

Teoria literara tinde sa se transforme in teorie culturala sau, in orice caz, sa si-o asocieze.

 

In acest sens am initiat in 2003 elaborarea unui Dictionar general de terminologie literara si culturala, proiect la care am reusit sa obtin colaborarea unor sociologi, filozofi, istorici, pe langa aceea, mai numeroasa, a literatilor.

 

In 2004 am organizat prima Conferinta nationala a catedrei de Teoria literaturii, in cursul careia am incercat sa intocmim un bilant al disciplinei in spatiul autohton. Lucrarile prezentate au aparut apoi in volumul intitulat Explorari in trecutul si in prezentul teoriei literare romanesti (Grupul Editorial ART, 2006). Tema celei de a doua conferinte a fost  Locul si rolul teoriei literare in campul disciplinelor umaniste si l-a avut drept invitat de onoare si protagonist pe Wolfgang Iur, profesor la Universitatea din Konstanz, reputat teoretician si analist al receptarii. Actele conferintei urmeaza sa apara in cursul acestui an tot la editura ART.

 

Temele ultimelor doua conferinte - Legitimitate si legitimare in 2006 si Ideea de prezenta in 2007 - probeaza prin ele insele deschiderea despre care vorbeam, neputand fi abordate decat dintr-o perspectiva inter- si multidisciplinara. Invitatii de onoare au fost J. Hillis Miller, reputatul fondator (alaturi de Paul de Man si Derrida) al deconstructivismului american, si poetul si eseistul francez Michel Degrey. Participarea internationala a fost importanta, de fiecare data, un numar de 10-15 tineri cercetatori din Occident tinand sa-si prezinte comunicarile la Bucuresti.

 

Aceste ultime doua conferinte s-au desfasurat sub auspiciile Centrului recent infiintat, Centru pe care l-am asezat, deloc intamplator, sub egida lui Tudor Vianu, a eforturilor sale de sinteza culturala si de "reducere a irationalului" din lumea contemporana. Denumirea completa a centrului este urmatoarea: "Centrul interdisciplinar de studii culturale europene si romanesti" (CISCER), iar tema-cadru de cercetare suna astfel: "in cautarea indentitatii culturale europene". Incercand sa definim europenitatea si aproximand-o inevitabil dintr-o perspectiva locala, speram sa ne deslusim mai bine, intr-un orizont comparatist, propria (fluctuanta) identitate.

 

Activitatea Centrului "Tudor Vianu" se pozitioneaza nu numai la confluenta intre disciplinele umaniste - intre care studiul literaturii ramane o preocupare constanta, dar nu izolata -, ci si intre doua mari epoci culturale; o modernitate inca neistovita incepe sa treaca, in acesti ani, intr-o postmodernitate spectaculoasa, desi inca inconsistenta.

 

Centrul "Tudor Vianu" este conceput si ca un centru intergenerational destinat transmisiunii si prospectiunii intelectuale, un loc in care critica traditiei ar urma sa fie simultana cu asumarea ei, in care ideile noi sunt asteptate sa apara tocmai din luminarea reciproca a unor campuri si habitusuri diferite.

 

La proiectele de cercetare a diferitelor grupuri de lucru din cadrul Centrului (acoperind, pe langa teoria literaturii si a culturii, literatura comparata, etiologia, istoria ideilor si a mentalitatilor, stiintele comunicarii), se adauga Atelierele "Tudor Vianu", dezbateri lunare deschise cercetatorilor din alte domenii si, bineinteles, studentilor, dezbateri care se concentreaza asupra unei anumite probleme, asupra actualitatii intr-o disciplina anumita sau asupra unei carti de specialitate aparute recent. In cursul anului trecut, am vorbit despre statutul imaginii in literatura, despre ekfrastica si despre contributia teoretica a lui Gheorghe Craciun, despre sinteza hermeneutica a lui Paul Cornea. Viitoarele dezbateri ale Atelierelor "Tudor Vianu" vor fi consacrate cartii lui Iulian Costache despre Eminescu, volumului lui Sorin Antohi despre "razboaiele culturale", antropologiei simbolice etc.

 

Am tinut sa-i informez pe cititorii Bucurestiului Cultural despre existenta Centrului interdisciplinar de studii culturale "Tudor Vianu" cu dubla speranta ca unii dintre ei s-ar putea alatura eforturilor noastre, iar altii vor concede ca o asemenea activitate depaseste interesul strict academic.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Chinta royala a optzecistilor "nocturni"

 

 

 

Spre sfarsitul anului trecut, la vreme de toamna, a vazut lumina tiparului o antologie poetica - Bautorii de absint - consistenta sub toate aspectele, reunind cinci nume grele ale poetilor afirmati in ultimele trei decenii. In ordine alfabetica, este vorba de Traian T. Cosovei, Nichita Danilov, Ion Muresan, Ioan Es. Pop si Liviu Ioan Stoiciu. Oricum am privi-o: ca pe un volum reunind selectii din carti mai vechi sau mai noi ale autorilor in speta sau ca pe o propunere poetica originala, antologia constituie un eveniment de neignorat, cu semnificatii ce se cuvin a fi pritocite si meditate. Prin intermediul ei, cealalta fata a optzecismului isi impune personalitatile. S-ar putea ca initiativa sa fie urmata si de altii, dupa alte afinitati...

 

Dincolo de comentariile aplicate, cu unele trageri ale spuzei pe turta unor poeti-colegi de promotie precum Claudiu Komartin sau Dan Coman, prefata ampla, meticuloasa a lui Bogdan Cretu (Cinci poeti nedogmatici) mi se pare importanta nu atat prin refuzul idiosincraziilor "optzeciste", cat mai ales prin refuzul generationismelor in numele unui ecumenism al valorilor autentice: "Exista, se stie, critici de serviciu ai fiecarei generatii, cei inregimentati, care nu jura decat pe valorile omologate de ei. E timpul sa depasim astfel de prejudecati si sa citim, cu deschidere, operele unor scriitori importanti, bucurandu-ne, pur si simplu, de victoria poeziei, indiferent de coloratura sa". Prefatatorul atrage, de asemenea, atentia asupra "continuitatii" multor optzecisti valorosi atat cu "traditia" saizecista, cat si cu poezia descendentilor, elementul comun - opus cerebralitatii jemanfisiste, demitologizante - fiind "asumarea existentiala a realului prin text". Afirmatie cam vaga, totusi, mai ales ca "realul" lui Ion Muresan, Nichita Danilov sau Traian T. Cosovei este unul foarte... imaginar, fantast chiar. Ca intre teoria si practica poeziei, intre reprezentarea standard a optzecismului si poezia "optzecistilor" diferentele sunt adeseori frapante - e un adevar banal ce se cere a fi reamintit. La fel de adevarat e si faptul ca intre o anume directie a generatiei 80 si "fracturisti", de pilda, nu exista o ruptura, aceasta fiind "mai degraba o gaselnita a criticii decat o realitate". O gaselnita, ma grabesc sa adaug, nu tocmai inocenta in competitiile de agende pentru ocuparea si administrarea de catre critica a teritoriilor literare contemporane... Ma indoiesc insa ca "fracturismul" ar lucra, spre deosebire de predecesorii imediati, "asupra sintaxei poeziei, nu asupra continutului ei", cum crede Bogdan Cretu. Lucrurile stau exact pe dos!

 

Intr-adevar, critica postdecembrista "nu a detasat individualitatile din cadrul gruparii". Poezia generatiei nu inseamna doar Mircea Cartarescu si altii (desi, in ce ma priveste, continuu sa-l consider pe Catarescu drept cel mai important poet al ei: asta e!). Iar Bautorii de absint readuce in atentie cateva personalitati poetice pregnante, de omologat ca atare si nu (doar) drept reprezentanti/pioni ai unei "poetici reformiste" sau, dimpotriva, deja "revolute".

 

Dintre cei cinci colegi de antologie, doar unul a participat la fenomenul volumelor colective din anii 80 (Traian T. Cosovei, in spectacularul Aer cu diamante), dar acesta e, vorba regretatului Radu G. Teposu, un "poet prea poet" intr-o generatie antilirica, un post-simbolist gen Ion Vinea deghizat in post-beatnik... Si, in acelasi timp, un boem talentat, un evazionist funambulesc. Trei autori sunt reprezentanti de varf ai "provinciei" (Ion Muresan, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu), iar Ioan Es. Pop, debutat mai tarziu, dupa 1990, trece dincolo de obisnuitele incadrari, fiind revendicat deopotriva de "optzecisti" si de "nouazecisti". Este prezent, de altfel, si in mega-antologia Manualul de literatura, conceputa ca o incununare postfestum a "nouazecismului".

 

Reunirea autorilor isi are, bineinteles, talcul ei... Nu cred sa gresesc prea mult vazand in Bautorii de absint o replica implicita atat la volumul Cinci, a doua antologie a Cenaclului de Luni (cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Musina), cat si la amintitul Manual de literatura (cu Daniel Banulescu, Mihail Galatanu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Floarea Tutuianu, Nicolae Tone). Mult mai putin histrionic decat cel din urma, Bautorii de absint contine numai cateva texte scurte de autoprezentare si de situare a participantilor in relatie cu miza cartii. Ele sunt semnate numai de Traian T. Cosovei, Nichita Danilov si Liviu Ioan Stoiciu, ceilalti preferand discretia. Doar intr-o nota de subsol, Ioan Es. Pop tine sa precizeze ca titlul grupajului "il reproduce pe acela al volumului bibliofil aparut la Editura Eis Art din Iasi, in anul 2007". In finalul cartii sunt reproduse sobru, strict informativ, cinci fise biobibliografice relevante pentru suprafata fiecarui autor in parte.

 

Paternitatea titlului, ca si conceptul prezentei antologii, ii apartine lui Nichita Danilov, iar situarea acestuia in raspar cu fenomenul cenaclier al antologiilor de grup retine atentia: "Tanar fiind, am privit destul de sceptic astfel de camaraderii literare. Acum insa, dupa atatia ani de la debut, nu stiu exact de ce, mi-am dat seama ca nimic nu e pierdut si ca, dupa atatea orgolii risipite pe drum, a sosit timpul prielnic unei antologii". Semnificativa este si optiunea acestor "old boys" pentru un prefatator tanar: o investitie in viitor, opusa optiunii tinerilor cenaclisti pentru girul un mentor cu autoritate si experienta.

 

Mefienta fata de contingentul diurn, poezia "bautorilor de absint" nu-si propune sa coboare doar in strada, ci si - mai ales! - in suflete, refuzand extravertirea colocviala in favoarea experientei interioare, a lirismului, in ultima instanta. Asumarea acestui blazon identitar de catre Danilov & Co - cu trimitere transparenta la modelul Virgil Mazilescu - este cat se poate de relevanta: "Pentru unii, poezia e bautura zeilor, din care gusta doar spiritele alese. Traind intr-un veac agitat, in care poetul a fost, in sfarsit, izgonit din Cetate, noi ne-am multumit s-o asemanam, nostalgici fiind din fire, cu absintul, licoarea pe care au degustat-o atat poetii simbolisti, cat si pictorii impresionisti, expresionisti si avangardisti (...). Poate ca unii dintre ei au baut aceasta licoare zilnic, noi bem din ea atunci cand pe strazi, si mai ales in suflete, e «liniste si seara»".

 

Ceea ce ii uneste, in pofida diferentelor de formula, pe cei cinci sunt afinitatile interioare, "firea nostalgica" si individualismul artistic. Autorii sunt, cu totii, poeti de varf ai "noii paradigme", dar greu incadrabili in standardele ideologice ale postmodernismului optzecist. Sunt fantasmatici si gravi, crepusculari sau nocturni, melancolici si/sau apocaliptici, vizionari cu deschidere metafizica. Desi cvasi-unanim recunoscuti, ei au putut fi taxati, din varful buzelor, de catre unii congeneri ca impovarati de "reziduuri moderniste", reprezentanti ai unui neoexpresionism "revolut", prizonieri ai "desuetului" mit boem al poetului damnat... Or, tocmai asimilarea intima, integrarea profunda a traditiei lirice modern(ist)e intr-un nou metabolism poetic le confera greutate si vitalitate literara. Pentru acesti autori, poezia continua sa fie o valoare tare. Nu degeaba absintul, privit ca "a cincea esenta", a devenit... ID-ul lor esential. Ironia istoriei literare face ca tocmai ei, aparent desuetii, sa apara azi proaspeti, substantiali si, mai ales, cu ecou in randul noilor promotii poetice. Nu-i mai putin adevarat ca, in maniere specifice, toti acesti reformatori nostalgici participa la "aerul de familie" pe care modificarile de sensibilitate si limbaj ale deceniului noua l-au impus. Pentru toti, realul, contingentul exista ca sediu al eului poetic. Cotidianul imediat, constiinta conventiei literare, experimentul textual, tranzitivitatea limbajului sunt prezente, fara a fi ostentative. Ele constituie mai degraba niste suporturi, mijloace de reconditionare a meditatiei lirice. Daca, in cazul celor mai "tranzitivi" si mai "realisti" dintre bautorii de absint (Ioan Es. Pop sau Liviu Ioan Stoiciu), metafora existentiala, dimensiunea mitologica si lirismul simbolic asigura in special structura de adancime poemelor, la "estetizantul", dezabuzatul Cosovei, la "apocalipticul", vizionarul, expresionistul Ion Muresan si la "hieraticul", fantastul Danilov ele constituie insasi materia prima a poeziei.

 

Nu sunt multe lucruri de spus in legatura cu grupajele fiecarui autor in parte: unele poeme au mai fost antologate cu diverse prilejuri. Altele, reluate din volume originale recente, vin sa completeze diferite profiluri (cel al lui Nichita Danilov, spre exemplu). A le discuta implica, de fapt, relectura integrala a fiecarui parcurs poetic in parte. Operatiunea merita si trebuie facuta. Ceea ce mi-am propus, deocamdata, a fost sa atrag suplimentar atentia asupra unei dimensiuni fara de care poezia ultimelor decenii nu poate fi corect perceputa si inteleasa.

 

Care ar fi poetii cel mai bine plasati pentru "desprinderea" individuala decisiva in materie de receptare? Inclin sa cred, cu toate precautiile de rigoare, ca acestia sunt Ion Muresan, Nichita Danilov si Ioan Es. Pop. Nu neaparat pe motivul valorii lor estetice "in sine" (capitol la care departajarile intre cei cinci sunt intru totul riscante si, deocamdata cel putin, arbitrare), ci prin calitatea lor de a ilustra la varf, ca lideri reprezentativi, cate un model iradiant/o tendinta poetica majora. Ion Muresan este, de departe, poetul-fanion al vizionarismului crud, neoexpresionist si apocaliptic al "optzecismului" ardelean, pe urmele caruia merg multi dintre tinerii poeti de azi. Nichita Danilov e liderul "optzecismului" moldav, autor al unei poezii histrionic-meditative, tenebroase si bantuite, spiritualizate in linia crestinismului rasaritean, iar Ioan Es. Pop domina, prin complexitatea neorealista si fantasmatica a universului sau thanatic, o umanitate postdecembrista in deriva, o lume damnata, a marginilor fara orizont. Traian T. Cosovei e productiv prin estetismul sau visator, melancolic-oriental, de o ironie neagra si fina totodata, dar risca sa ramana fixat in imaginea de "manierist lunedist", repetitiv, fara evolutie, in vreme ce Liviu Ioan Stoiciu, cu discursul sau poetic atat de personal, gafait, destramat si frant, placat pe o mitologie cruda, tinde sa-si disperseze prea mult energia, diminuandu-si impactul si forta de iradiere. Dar... cine stie?

 

Bautorii de absint invita, chiar incita la o operatiune de relectura, de revalorizare si de retipologizare la bursa de valori a identitatilor poetice contemporane. Mai mult decat atat, volumul ii obliga la reconsiderari pe cei care vad in poezia "optzecista" doar intertext ludic si ironico-parodic, spectacol livresc, biografism tehnicist si cotidianism apter, fara ontologie si fara metafizica. Tot mai multe personalitati reale evadeaza, iata, din stereotipurile generationiste. Fenomen cat se poate de firesc: poeticile de grup vin si trec, valorile individuale raman.

 

 

 

Traian T. Cosovei, Nichita Danilov, Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Bautorii de absint. Antologie de grup, prefata de Bogdan Cretu, ed. Paralela 45, Colectia "Biblioteca romaneasca", Seria "Poezie", 2007

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Marele repertoriu

 

 

 

Reverenta Domnului Caragiale

 

 

 

La Ploiesti, locul de bastina al ilustrului inaintas, I.L. Caragiale a fost celebrat de ziua nasterii, la teatrul care ar trebui sa-i poarte numele. Dar asa se intampla pe la noi. Eminescu a dat numele unui teatru din Banat din vanitati locale, iar Caragiale, din lipsa de sustinatori ministeriabili, risca sa nu-si mai dea numele nimanui. Nu ca n-ar mai vrea, suparat pe demagogia de el insusi incriminata care i-a folosit numele pana la dispret, dar fudulia europenizarii la cei mai neaosi moftologi merge adesea pana la negarea parintilor. (Povestea cu plimbatul statuii e de tot rasul.)

 

La ocazii festive, cum a fost si aceea la care ne referim, Caragiale devine in schimb un fel de obligatie buna pentru subiecte de prima pagina, la gazetele care n-au aruncat din trecut impreuna cu apa din copaie si copilul.

 

Revenind la evenimentul pe care-l consemnam, trebuie sa spunem ca directorul Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti, ambitiosul Lucian Sabados, a folosit prilejul cu inteligenta. Incoronata cu blazonul Domnului Caragiale, ziua de 30 ianuarie a fost aleasa pentru a marca mai multe evenimente, printre care si cei zece ani de cand teatrul ploiestean si-a dobandit un nou sediu modern, frumos si bine dotat. Recursul la istorie se impunea, astfel ca am avut parte de o expozitie retrospectiva, multe diplome merituosilor edili ai orasului si discursuri, prezente distinse si mult ladate, precum regizorul Valeriu Moisescu, cu "sechele ploiestene" in biografie si cel putin o montare Caragiale de referinta pe scena teatrului din localitate (Dale carnavalului din 1962, cu celebrele masti si Toma Caragiu in rolul lui Pampon). Au fost evocate prin imagini, texte de epoca si patriotism local momentele ploiestene de inspiratie ale dramaturgului, carnavalul din 1890, unde "un neamt, profesor de dansuri moderne si bun pianist, a adus note de la Viena si a lansat niste dansuri noi italiene..." (ce cauta neamtul in Bulgaria?), balul de la Societatea Viitorul, "care a adus pe estrada orchestrei banda mare a lui Gheorghita Stanescu-Lautarul compusa din 10 tigani frumosi si talentati, imbracati in costume nationale (sic!), asa cum s-au prezentat la Paris la expozitia Universala". In replica, trupa de azi a Teatrului din Ploiesti, cu un potential artistic de fiecare data remarcat, a prezentat premiera 2008 a comediei Dale carnavalului, "piesa cea mai pura", cum zice regizorul Sabados, referindu-se evident la calitatile teatrale ale savuroasei farse. Spectacolul e onest, fara "originalitati" regizorale, in care actorii au trecut cu bine peste prejudecatile generate de istoricul incarcat al personajelor celebre, jucand cu placere si haz. S-au detasat Mihai Coada in Pampon, Clara Flores in Mita, Karl Baker in Nae Girimea. Ne-au surprins prin ineditul propunerii (George Liviu Francu - Cracanel) si prospetimea aparitiei Bogdan Farcas - Catindatul, un debut promitator pe scena de la Ploiesti. Una peste alta, istoriografia ne arata ca la el acasa Caragiale n-a facut excese de reprezentare (D-ale... este la a treia inscenare), asa ca montarea de acum e binevenita, iar reverenta facuta Domnului Cargiale, un gest care-i onoreaza pe ploiesteni. Caietul program al spectacolului reproduce o fotografie de epoca a dramaturgului sezand turceste in costum arnautesc. In fundal, o biblioteca si un covor cu motive nationale. Imaginea a fost surprinsa in inima Europei, la Berlin, unde dramaturgul traia cu nostalgia Orientului.

 

 

 

Regele si Contesa

 

 

 

Noua si mult asteptata premiera a Teatrului National din Bucuresti - Eduard al III-lea de Shakespeare - a fost proiectata sa fie evenimentul de referinta al primei noastre scene: un Shakespeare, pe deasupra si inedit, un regizor de talia lui Alexandru Tocilescu, un interpret cu farmecul si talentul lui Ion Caramitru la varf de cariera, scenografie de Dragos Buhagiar, muzica de Iosif Hertea, resurse de mare montare. Directorul institutiei si-a reafirmat public cu aceasta ocazie intentiile de a marca un act de cultura demn de un National, regizorul a gasit si o motivare eleganta ideologica cu care cine n-ar putea fi de acord, cand e vorba de teme ca onoarea, demnitatea si raspunderea gesturilor statale.

 

Eduard al III-lea nu e insa nici prima, nici ultima dintre piesele shakespeareane in care sunt pretuite codul cavaleresc si respectul blazonului. Mai direct sau sugerata prin intrigi bine ticluite, morala clasica se regaseste in mai toate dramele istorice pe care, ce-i drept, scena contemporana le ocoleste mai cu seama din motive de costuri. N-avem deci decat a ne bucura pentru reluarea discutiei intr-un moment in care - suntem de acord si cu asta - societatea nu doar ca ignora "imperativul categoric" etic, dar il si neaga in numele unui liber arbitru distrugator.

 

Pe scena se vede insa mai putin din toate astea, prim-planul actiunii fiind ocupat de lupta pentru putere a unui rege nedemn detronat, dar mult prea orgolios si egoist in cele din urma. Daca punem la socoteala ca fiul sau, "printul negru", de care istoria avea a se teme, isi exprima intentii totalitare frisonante, am putea crede ca nu totdeauna din gesturile onorabile ale unui monarh ies ordinea si morala. In fine, am putea specula mult si bine pe seama valorii si originalitatii, mai ales ca recent descoperita piesa a lui Shakespeare e plina de fisuri de constructie si inconsecvente ideatice. (Uneori, ceea ce s-a pierdut pe drum in practica scenei e bine sa fie lasat ca atare, fiindca prea adesea posteritatea critica a avut dreptate.) Cum sa ne explicam, de pilda, fractura atat de vizibila dintre cele doua parti, prima consumandu-se in tonul unei drame de alcov, cealalta in iuresul unui razboi la vedere, mai ales cand personaje dintr-o parte dispar in cealalta, iar unele, precum Contele de Salisbery, n-au nici un fel de justificare. Regele insusi, Eduard al III-lea, ca personaj cunoaste o metamorfoza bizara, de la un act la altul trecand de la un stadiu uman - un om intre oameni - la altul rigid, fara sentimente (doi insi intr-unul). Spectacolul nu are cum sa ocoleasca acest deficit de structura al piesei. Impecabila in dificila ei elaborare artistica si scenotehnica din partea a doua a confruntarilor pe campul de batalie, montarea straluceste insa doar in partea intai, dominata fiind de intalnirea dintre rege si contesa de Salisbery, la al carui castel poposeste. Jocul de-a soarecele si pisica dintre cei doi, din momentul in care, indragostindu-se, monarhul ia drept avansuri gesturile de curtoazie ale contesei, e anuntat de inceputul promitator al spectacolului, un meci de rugby in care popularul rege arbitreaza printre supusii sai o competitie de agrement, transformand scena intr-un spatiu al dezinhibarii totale. In ordine fireasca, el isi paraseste si mai departe obligatiile regale, cersind dragoste unei femei a carei morala puritana o impiedica sa-i raspunda la fel. Povestea celor doi e cuceritoare, urmand meandre psihologice subtil studiate de autor si talmacite printr-un bric-à-brac spectaculos. Teren teatral numai bun de desfasurare pentru actori, care se lanseaza cu toata stiinta si placerea intr-un dublu de mare virtuozitate. Crina Muresan, actrita de mare forta dramatica, in acelasi timp fragila si transparenta, incepe ca o Medee in lupta cu lanturile puntilor castelului asediat. Zbuciumul exterior va trece curand in pieptul ei firav, in care n-ar ezita sa-si implante pumnalul pentru a respecta juramantul sfant al casatoriei. Actrita vibreaza ca o coarda intinsa, pastrand un echilibru admirabil intre demnitatea tinutei si clocotul launtric. Ion Caramitru incepe ca un rege vagabond, traind in acest episod in afara canoanelor regale, ticluind scrisori de amor si punand la cale planuri de cucerire. Postura ii convine de minune actorului. Drama se insinueaza in momentul refuzului contesei, tot pe calea firii, regele acceptand motivele omenesti ale despartirii, fiindca, altfel, pe cale regala, si-ar lua singur obiectul poftit. Si Caramitru ne convinge ca avem in fata un astfel de monarh, care va inchide mai tarziu intre paranteze avantul nesabuit al inimii din respect pentru tron si supusi. E la inceput jucaus, tandru, punand accente ilare in situatia sa de tomnatic indragostit, apoi ceva mai grav, revenind la obligatiile regale. Simpatizat de public, in ciuda gestului sau "imoral", Eduard e deja invingator. Piesa in piesa, actul iubirii nepermise pentru contesa de Salisbury e cel mai reusit din spectacolul Nationalului bucurestean, in care regizorul a facut sa functioneze omogen trupa de tineret (excelent patosul romantic al lui Daniel Badale, care ascunde cu talc planurile unui cuceritor fanatic) si veteranii teatrului, intre care il remarcam pe Constantin Dinulescu (contele de Derby), batran si devotat razboinic prin gura caruia filozofeaza despre viata si moarte autorul insusi. (Scena dintre el si Badale din timpul asediului este dintre cele mai bune ale spectacolului.)

 

Ne-ar trebui o cronica intreaga sa laudam frumusetea si ingeniozitatea decorurilor lui Dragos Buhagiar, care nu rateaza niciodata sansa de a mai marca un punct in competitia cu scena.

 

Montarea monumentala Eduard al III-lea semnata Alexandru Tocilescu cred ca este, dupa o cariera de noi toti apreciata, prima de o asemenea anvergura a regizorului. "Ein Mann ein Vort", zice Toca cu privire la angajamentul sau fata de Teatrul National. Cuvantul dat merita respectat.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Debutul lui Costi Rogozanu in proza

 

 

 

In urma cu aproape doi ani, debutul editorial al lui Costi Rogozanu, cu un volum de cronici "acide", "incomode", Agresiuni, digresiuni, era anuntat cu surle si trambite si intampinat prompt, reactiile - variate - plasandu-se pe o scala ce mergea de la contestare si scepticism la entuziasm si chiar elogiu. "Atentie, debuteaza un critic literar!", nota la un moment dat cineva. Altcineva implora ironic: "Nu trageti in piarist!". Cunoscut din revistele culturale, ca si din presa cotidiana, ca un combativ, ca o voce care se pronunta raspicat, transant, C. Rogozanu era privit, in mod firesc, in calitate de "agitator", de actor de revista capabil sa procure cat mai multe delicii "galeriei". Curios mi se pare faptul ca autorul in cauza debuta cu un volum de... critica tocmai in momentul in care dadea semne ca nu l-ar mai interesa prea mult domeniul: nu mai tinea cronica literara de ceva vreme (din pacate!...), multumindu-se sa publice sporadic comentarii de carte, combativitatea sa de critic "feroce" tinea, deja, de trecut. Din 2006 pana azi nu a intervenit nimic care sa infirme o atare impresie, C. Rogozanu se indeparteaza tot mai mult de critica de intampinare (studiul "academic" nu cred sa-l fi tentat de la bun inceput), absorbit, ca atatia altii, de advertising, de presa cotidiana sau chiar de presa mondena, parasind frontul literar pentru alte fronturi, probabil mai de anvergura.

 

Literatura pare sa fi devenit, pentru tanarul ex-cronicar literar, un mod de a-si consuma agreabil timpul liber. Intre doua emisiuni tv, intre doua articole la Cotidianul sau intre doua tablete despre vedete, Costi Rogozanu a scris cateva povestiri amuzante, pe care le-a publicat de curand sub un titlu ce se vrea picant, acrosant: Fuck the cool. Spune-mi o poveste. Si cu subtitlu (auto)ironic: 10 sinopsisuri cu amor, tristete si alte nimicuri. Spre deosebire de cartea cu "agresiuni" si "digresiuni" cronicaresti, volumasul de povestiri n-a facut, pana acum, mare valva, n-a declansat nici laude peste masura, nici spectaculoase "executii". Ne-am fi asteptat, poate, ca debutul lui Costi Rogozanu in proza sa se bucure de mai multe comentarii (s-au scurs deja cateva luni de la aparitia cartii). Daca nu s-a intamplat asa, asta se datoreaza, probabil, faptului ca volumul nu-i nici un esec, nici o izbanda, e "caldicel", fara stridente, dar si fara vlaga.

 

Cunoscand verva autorului, ma asteptam, marturisesc, la ceva mai puternic, mai izbitor; cunoscandu-i ambitia (laudabila) de a se implica in problemele de ultima ora ale cetatii, ma asteptam la ceva mai... substantial, la o proza mai bine ancorata in realitatea imediata, fie si cu riscul tezismului. Costi Rogozanu e, cred ca nu ma insel, un foarte bun jurnalist; are atitudine, are nerv, scrie cu lejeritate, stie si sa intrige, si sa persuadeze, stapaneste niste strategii de "captatio". Aptitudini de care s-ar putea/s-ar fi putut servi foarte bine si in exercitiul prozastic. In plus, dexteritatea cu care autorul jongleaza cu diferite trucuri textuale nu e nici ea de neglijat. Impresia mea e ca in Fuck the cool... Costi Rogozanu se intrebuinteaza la minimum. Ca jurnalist, vadeste spirit de observatie; ca prozator, refuza, parca, sa si-l puna la lucru. De la jurnalist preia, din pacate, tocmai ceea ce n-ar trebui sa preia un prozator (adica un prozator in adevaratul inteles al cuvantului): sarja cam groasa, spiritul pamfletar, tendinta de a fi prea explicit, de a elimina sugestia, ambiguitatea. Lasa ca prozatorul din Fuck the cool... preia si idiosincraziile gazetarului - si asta intr-un mod foarte putin nuantat; de pilda, Costi Rogozanu nu pierde ocazia sa mai loveasca si aici putin cu bocancul, in joaca, in ceea ce el isi inchipuie a fi imaginea inatacabila a unor intelectuali elitisti ai momentului. Recunoasteti personajul:

 

"Luca Preda era un erou. Un erou al intelectualitatii, un rafinat comentator al societatii contemporane, pe care o punea pe masa de disectie, o despica desigur cu bisturiul. Peste cadavrul inca pulsand al lumii inconjuratoare presara mirodenii stravechi de Homer, Dante, Cervantes, Leibniz sau arome puternice, cam chimice, de secol XX, Heidegger, mai ales. Fusese revelatia anilor 90. Isi facuse debutul cu o poveste exemplara a intelectualului complet intoxicat de carti, un erou care vorbea ca intr-un roman pretios frantuzesc, scris in ritm curtean. Preda isi intarise pozitia si in randul marelui public, cu articole politice in care infiera urmasii imaginari ai Securitatii. A scris pagini mult laudate despre obiceiurile românilor, un popor cam de cacat, fatalist, care n-are nici onoare, nici curaj, care, oricum, n-are nici o sansa asa, in general. Poporul, sadomasochist din fire, a cumparat cu nesat abia lizibilele cugetari, in care se pare ca s-a recunoscut perfect, ca intr-o oglinda de cristal".

 

Caracterizare directa, sarjata, cu totul si cu totul lipsita de echivoc… E unul dintre "pacatele" volumasului in discutie. Nu constituie o problema faptul ca Fuck the cool… ne livreaza o proza cu cheie; trist este ca e o proza cu cheie si doar atat, text defulatoriu, loc de lovit cu capul. Si autorul pare constient el insusi de riscurile unui asemenea tip de text. Drept pentru care il pune pe naratorul ultimei povestiri a volumului (Zero. Illegal fiction) sa se justifice, adica sa ne ameteasca printr-un discurs voit paradoxal, condimentat cu trimiteri la Derrida. Va sa zica nu e o carte confesiv-defulatorie, ci una despre fictiunea confesiv-defulatorie, o meta-poveste... "Despartirile produc multa, multa literatura. Multa de duzina, multa patetica, cu adevarat comica, cu adevarat scarboasa, uneori o punga de voma dupa o criza de rau de inaltime. E foarte probabil sa gasiti mai departe (adica mai in spate) exact asta. Despartirile, nu neaparat amoroase, stau la originea caderii in literatura, caderea din fictiunea legala in illegal fiction."

 

Fuck the cool... aduna niste povestiri ironice despre kitschul lumii glossy. Familiarizat de la o vreme cu lumea vedetelor (de la prezentatoare ale unor show-uri de televiziune la vedetele culturale), autorul realizeaza schite comice, lejere, cu personaje caricate, de nu grotesti. "Eroii" sunt in general persoane de succes, businessmani, impresari, ziaristi la mari cotidiane, vedete tv, lucratori in domeniul IT sau in publicitate, alcatuind o lume standard, foarte putin interesanta (cel putin asa cum se infatiseaza ea in proza lui Costi Rogozanu), guvernata de mitul succesului, al banului si de obsesia unei sexualitati debordante. Cadrele/situatiile narative imaginate sunt decupaje ironice dintr-o pelicula cinematografica de consum. Amuzante, scrise fluent si cu anumite tentative ludice (vizibile mai ales la nivelul "montajului"), au insa dezavantajul ca nu se retin. Le citesti si le uiti imediat, chiar daca autorul cauta adesea skepsisuri narative si finaluri neasteptate. E o proza a superficiilor, grabita si pentru un cititor grabit, care vrea doar sa se "distreze". Finalul volumului e graitor in acest sens: "Ma duc sa-mi cumpar o pereche de pantofi sport misto, indecent de scumpi, si o bluza cool. Am luat ieri salariul. Illegal fiction again, baby. Nu vrem decat sa trecem delicios in consum".

 

Pana la urma, o proza despre societatea de consum, care se scrie, de la sine, ca proza de consum. Desi autorul ar putea face mai mult...

 

 

 

Costi Rogozanu, Fuck the cool. Spune-mi o poveste, Editura Polirom, Colectia "Ego.Proza", Iasi, 2007, 224 p.

 

 

 

 

 

CATRINEL PLESU in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU

 

Difuzarea cartii romanesti in strainatate - o prioritate

 

 

 

Cercetator la Institutul de istorie si teorie literara "G. Calinescu", sectia literatura comparata; director programe interne la ICR; in prezent, director Centrul National al Cartii.

 

Traducator din germana, engleza:

 

E. Dodds - Grecii si irationalul, Polirom; Gregor von Rezzori - Memoriile unui antisemit, Criterion; Timothy Garton Ash - Foloasele prigoanei, Editura Fundatiei Culturale Romane; Timothy Garton Ash - Dosarul, Humanitas; Alastair Mc Intyre - Dupa virtute, Humanitas; Eudoxiu de Hurmuzachi - Discursuri, Editura ICR; Walter Benjamin - Iluminari, Ed. Ideea; Heidegger-Hannah Arendt - Corespondenta (impreuna cu Catalin Cioaba pentru termenii filosofici).

 

In lucru:

 

Paul Celan-Ilana Shmueli - Corespondenta; Slavenka Drakulici - Nu ar face rau nici unei muste.

 

 

 

Sunteti numita recent in postul de director al Centrului Cartii, care a fost infiintat nu de multa vreme in cadrul ICR. Care este data exacta de infiintare a lui si care au fost motivele separarii acestui departament? Ce ne puteti spune despre scurta sa istorie, motivatia infiintarii, locatie, conducere, personal? Mai aveti in aceasta privinta probleme?

 

Centrul National al Cartii a aparut pe 16 iulie 2007, ca departament in cadrul Institutului Cultural Roman din Bucuresti. Cateva dintre activitatile care revin acum acestui Centru au facut parte din agenda Institutului si inainte de infiintarea lui, cum ar fi TPS, 20 de autori si bursele pentru traducatori straini. Cu alte cuvinte, CNC nu e, prin domeniul lui de preocupari, o noutate absoluta. E vorba, mai curand, de un accent nou, de semnalarea unei prioritati legate de difuzarea cartii romanesti in strainatate. Nu a avut loc deci o separare institutionala, ci o intensificare, o recalibrare a unui domeniu deja existent. CNC nu are, de altfel, o amploare monumentala, deocamdata suntem cu totii patru insi, iar colegii mei sunt tineri si extrem de competenti. Din motive de functionalitate - eram risipiti prin diverse birouri -, am fost plasati, impreuna cu un alt departament, intr-un spatiu distinct, nu departe de sediul central.

 

Ideea infiintarii unui asemenea Centru circula mai demult in ICR si, pornind de la ea, am facut intr-o buna zi o schita de proiect care se preta, fireste, la imbunatatiri. M-am convins, o data mai mult, de importanta si de necesitatea unui asemenea departament in urma unei calatorii in Germania, in timpul careia am avut contacte fertile cu o serie de edituri prestigioase (Mathes und Seitz, Suhrkamp, Rowohlt, Hanser etc.). Toate s-au aratat interesate de lansarea pe piata a unor traduceri din literatura romana, dupa ce alte literaturi est-europene (ceha, poloneza, maghiara, rusa etc.) isi aveau deja locul lor in peisajul editorial occidental. Precizez ca "ramanerea in urma" nu e o problema de calitate, ci una de organizare - de aceea era necesara infiintarea Centrului National al Cartii care, in celelalte tari, are de mai multa vreme echivalente foarte active. Si nu este vorba numai de tari estice. Cine se uita atent pe paginile de titlu ale cartilor straine aparute in traducere constata ca foarte multe dintre ele sunt sprijinite financiar fie de ambasade, fie de Ministerul de Externe, fie de institutele culturale ale tarilor respective. Insist asupra acestui lucru pentru ca am vazut nu o data in presa noastra reactii de indispozitie. "De ce sa apara cartile lui X in strainatate pe banii contribuabilului?" Dupa care se fac analogii deplasate cu finantarea de la buget a operelor lui Ceausescu aparute in afara tarii. Noi nu impunem editurilor straine un autor sau altul, noi oferim cataloage de edituri si mostre de traducere (alcatuite de traducatori nativi) si, numai dupa ce editurile opteaza pentru un anumit text, oferim o finantare. E normal sa fie asa, trebuie sa fim constienti de faptul ca traducerea unei carti din Estul Europei se adreseaza unui public restrans si este, prin urmare, editorial vorbind, costisitoare. Asumand plata onorabila a traducerilor, noi nu facem altceva decat sa stimulam interesul editurilor straine pentru un efort pe care uneori ezita sa-l asume.

 

Care este relatia cu conducerea ICR, cata independenta are Centrul? Care este relatia cu centrele culturale din strainatate? Am avut impresia ca ele nu se implica foarte mult in programele de sprijinire a traducerilor in strainatate, ma insel?

 

Avem acelasi statut ca toate celelalte departamente ale Institutului Cultural Roman. Nu se poate vorbi de independenta, dar nici de o "tutela" care sa blocheze spiritul de initiativa. Ne incadram in programul general pe care noua structura a ICR l-a lansat.

 

Institutele culturale din strainatate sunt, ca si noi, instrumente de lucru ale organismului central, "releuri" ale lui. Ele trebuie sa difuzeze, ca si noi, in tarile in care functioneaza, proiecte si propuneri ICR din Bucuresti, sa faca promotie, sa intermedieze intre noi si eventuali parteneri straini si sa ne ajute la organizarea de evenimente culturale, fie in sine, fie in contextul mai larg al unor manifestari internationale. Am colaborat foarte bine cu unele dintre ele si ma astept ca in viitor toata aceasta activitate sa dobandeasca mai mult ritm si mai multa profesionalitate.

 

Care sunt sursele de finantare ale Centrului?

 

Evident, sunt aceleasi cu ale ICR-ului, cea principala fiind bugetul de stat.

 

Ce relatii aveti cu institutiile culturale din Romania (Ministerul Culturii, Ministerul de Externe)? De pilda, targurile de carte din strainatate cine le organizeaza, Centrul dvs., adica ICR, Ministerul Culturii, asociatiile de editori? Acum nu mi se pare foarte clar.

 

La programele existente si care continua (conform site-ului ICR, TPS, 20 autori, Publishing Romania, burse pentru traducatori cu experienta si pentru traducatori in devenire), in 2008 se adauga, ca o noutate si chiar ca o prioritate a Centrului Cartii, organizarea a doua Targuri de Carte - Londra si Barcelona - altele decat cele asumate in mod traditional de MCC si de asociatiile editorilor. E un efort enorm, dar ideea ca o manifestare asa de importanta cum sunt targurile de carte sa nu fie monopolizata de o singura institutie mi se pare totusi o idee valabila. Noi nu uzurpam initiativele altora, ci adaugam, consultandu-ne cu asociatiile editorilor, initiative noi. Anul trecut, in septembrie, Centrul a organizat un Targ de Carte tematic la Barcelona (Carte tanara, carte frumoasa), iar anul acesta am fost anuntati ca Romania va fi tara invitata la Targul de la Barcelona in 2011.

 

La Targul de Carte din 2008 (primul) de la Viena, care va avea un program Wien extended cu centrul de greutate pe Europa Centrala si de Sud-Est, Centrul Cartii va avea un stand propriu, cu materiale promotionale, cu prezentare a volumelor aparute prin TPS la editurile din strainatate si cu multe evenimente culturale, lecturi, prezentari de autori romani etc.

 

Ce activitati noi propuneti pentru anul viitor?

 

Printre altele, lucram, in parteneriat cu Observator Cultural si cu talentata traducatoare americana Jean Harris, la un site amplu care va cuprinde cat mai multe fragmente traduse din literatura romana (printre autorii lor sunt si bursierii nostri - traducatori) in cinci limbi, un material extrem de bogat adresat editurilor si revistelor de cultura din strainatate.

 

Ne-am dori sa apara, cu ajutorul programelor noastre de sprijinire a traducerilor, o colectie de literatura romana in strainatate. Deocamdata suntem la stadiul discutiilor cu cateva edituri.

 

Cultura nu se face fara bani. Cum stati cu bugetul si cu posibilitatile de cheltuire a banilor? Dar cu legislatia si regulile administrative?

 

Bugetul de care dispunem speram sa satisfaca in conditii decente amploarea proiectelor noastre. Nu atat de lipsa banilor ne putem plange, cat de un anumit labirint birocratic produs de legislatia greoaie in vigoare.

 

Care sunt diferentele de la tara la tara in privinta sustinerii cartii? Cat de interesat este publicul si media straina de cultura romana?

 

Senzatia mea este ca alte tari estice sunt mai articulate, mai penetrante, pe scurt, mai eficiente in promovarea propriilor valori. E interesat in masura in care stim sa ne facem interesanti. Dupa eforturile pe care le-am facut in ultimii ani, ne-am dat seama ca disponibilitatea celor din afara exista si contez pe efectul de consolidare pe care pasii deja facuti il pot avea in perioada urmatoare. Alte tari au inceput inaintea noastra si efectele se pot vedea.

 

Cum lucreaza comisiile, cum ii alegeti pe membrii juriilor?

 

Iata cum lucreaza comisiile si juriile programelor noastre.

 

Translation and Publication Support Programme (TPS) se adreseaza editurilor straine care doresc finantare pentru traducerea si publicarea de autori romani. Pentru fiecare sesiune de finantare a programului, se convoaca un juriu format din cinci membri pentru analiza cererilor de finantare si punctarea lor pe formulare de evaluare, in functie de datele completate de solicitanti si bugetele propuse. Din juriu fac parte: 1-2 reprezentanti ai unor edituri romanesti cu capacitate de expertiza a bugetelor editoriale si a contractelor de drepturi de autor si de traducere, 1-2 traducatori cu experienta care pot analiza CV-urile traducatorilor pentru care se solicita finantarea, 1 reprezentant al unui institut cultural strain cu programe asemanatoare (pana acum, in juriul TPS am avut reprezentanti ai Goethe Institut, ai Institutului Cultural Francez si ai Institutului Cultural Polonez). In functie de cererile de finantare depuse, juriul se schimba la fiecare sesiune, pentru a se evita conflictele de interese - vor fi exclusi, de pilda, reprezentanti ai editurilor din Romania care au autori in discutie pentru finantare.

 

Pentru programele de burse pentru traducatori, juriul se formeaza dupa aceleasi criterii. In functie de spatiul lingvistic de unde provin cererile, se convoaca un juriu format din trei sau cinci traducatori cu experienta.

 

Programul "20 de autori" a fost initiat la sfarsitul lui 2005 pentru identificarea titlurilor ce pot interesa edituri occidentale. S-a procedat astfel: directorii si redactorii sefi ai revistelor culturale au fost invitati sa nominalizeze - in ordinea preferintelor lor - trei persoane (critici literari, critici de arta, eseisti), care ar putea face parte din juriul pentru stabilirea a douazeci de carti susceptibile a fi traduse in limbi straine.

 

Listele cu propuneri pentru juriu, lista autorilor propusi si lista finala a celor 20 de volume selectate se afla pe site-ul ICR.

 

 

 

 

 

SMARANDA VULTUR

 

Intalniri (I)

 

 

 

Au aparut in ultima vreme destule marturii care arata preocuparea pentru cum percep romanii stabiliti in alte tari noul lor mediu de viata sau cum sunt perceputi de catre noii lor concetateni. Ce imagine de sine si ceilalti isi construiesc ei intr-un context care ii obliga sa concilieze apartenente, dar si sa devina buni observatori ai diferentelor ce marcheaza traitul "intre patrii", ca sa evoc aici titlul unui volum de marturii publicat sub coordonarea Mirelei Florian si a Ioanei Popescu (Polirom, 2006). Pe aceeasi linie de preocupari se inscriu interviurile publicate in doua volume sub titlul Tur - retur de Rostas Zoltan cu Sorin Stoica, la Curtea Veche, si interesantul volum de comentarii si analize privitoare la diferentele de cultura politica (si nu numai) intr-o Europa in reconstructie, pe care tanarul jurnalist Victor Iulian Tuca l-a publicat in 2007, la Elikon, Cluj-Napoca. Un volum despre care ar merita scris, pentru ca e vorba de o reflectie extrem de bine sustinuta de informatii culese deopotriva in biblioteca si "pe teren" (autorul e trimisul la Bruxelles al postului de radio Deutsche Welle si a facut dreptul, filosofia si studii europene la Bucuresti si in strainatate). Nu as fi avut ocazia sa-l citesc, daca nu as fi vizitat standul postului respectiv de la Targul de carte din octombrie de la Bucuresti. La fel cu acest volum, descoperirea celui despre care imi propun sa vorbesc acum si intr-un numar viitor este rezultatul unei intalniri, prilejuite, de asta data, de un eveniment al Sibiului cultural din 2007 (Experienta Eu-lui in literatura europeana din Est si Vest - serie de conferinte organizate de Academia Evanghelica Transilvania). M-am gandit in acest context la soarta cartilor care apar in edituri cu tiraje mai mici si cu difuzare mai restransa, trecand de multe ori neobservate si necomentate, desi ar merita-o din plin.

 

Journal roumain al lui Eugène van Itterbeek a aparut in 2006* in conditii grafice de exceptie, completat fiind de fotografiile lui Toon Desimpelaere reunite sub titlul Impressions transylvaines. Ele ne dau o imagine a locurilor in care autorul jurnalului, profesor, poet, scriitor belgian, traieste din 1994. Avem de a face deci cu o marturie de sens invers celor pe care le evocam mai sus, pentru ca, de data asta, e vorba de cineva care a ales sa traiasca si sa lucreze la deplina maturitate in Romania, intr-o zona pe care continua sa o descopere prin lentila culturii sale de tip european, atras deopotriva de traditie si modernitate, de opera si viata lui Cioran si de bisericile fortarete din zona Sibiului, de oamenii si pesiajele de la Cisnadioara, unde locuieste intr-o casa saseasca foarte putin reamenajata, inconjurat de carti de filosofie, literatura, estetica, istoria artei, mistica, de pozele familiei lasate in Belgia sau risipite prin alte colturi de lume si de obiecte simple de lemn care poarta amprenta locului.

 

As spune ca e un fel de ermit modern, daca nu ar fi o contradictie in termeni si daca nu ar fi vorba, in ciuda gustului sau pentru recluziune si pentru minimalism, de un cineva extrem de activ, deschis oamenilor de toate soiurile si rangurile, venit dintr-o cultura nordica, dar cu un bagaj cultural care ne-ar indreptati sa spunem ca Eugène van Itterbeek intruchipeaza omul european in devenirea lui de azi, unul atent la origini, dar si la deschiderile spre celalalt. Preda cu pasiune literatura franceza medievala la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, unde a creat un Centru de studii Cioran, organizand anual colocvii internationale consacrate filosofului originar din Rasinari, editeaza Caietele Cioran, e un excelent mediator cultural intre Romania si Belgia. E vizitat de oameni din toate partile, carora le descopera tara de la poalele Fagarasului, lumea intalnirilor dintre romani si sasi, a unei istorii in care stie sa vada nu doar dimensiunile locale, ci si pe cele europene. Daca il asculti vorbind, de pilda, despre biserica veche din Cisnadioara (despre care a scris recent un eseu extrem de interesant), situata pe o colina de unde infrunta timpul si se deschide eternitatii spiritului, vei privi acest monument in contextul mai larg european al limiteleor pana la care a avansat spre extremitatile estice ale continentului cultura cisterciana si stilul de viata monahala care o caracterizeaza.

 

O mare parte dintre marturiile din Journal Roumain sunt consacrate de altfel intalnirilor cu oameni. Unii, ca lingvistul Sever Pop, despre a carui cariera in Belgia scrie pagini de o mare caldura si interes documentar (de la acesta a invatat prima oara romana prin intermediul limbii poeziei lui Eminescu si Bacovia), i-au deschis gustul si interesul pentru Romania, altii i-au fost prieteni apropiati, ca Stefan Augustin Doinas, cu care a participat la mai multe festivaluri de poezie in Belgia. Pe Aurel Covaci si Radu Carneci ii cunoaste ca prieteni si traducatori. Ca e vorba de compozitorul Serban Nichifor sau de Aurel Cioran, de intalnirea cu matematicianul Axente Creanga sau arhitectul flamand din Bruges, Werner Desimpelaere, cu care viziteaza bisericile fortarete din jurul Sibiului, de Florica Stefanescu, fiica folcloristului Nicolae Hansu, comemorat la Gura Raului, sau de fetita din Avrig care nu poate merge la scoala din pricina saraciei, intalnirile sunt pentru Eugène van Itterbeek ocazii de a observa comportamente cotidiene, de a reflecta la schimbarile pe care, cu un ceas mai tarziu, globalizarea le aduce in ritmul de viata si in perceptiile romanilor: de la hrana la amenajarea spatiului, de la felul cum curge pentru ei timpul la felul cum traiesc fericirea sau apropierea mortii. Nu mai putin, pentru noi e un prilej de a observa transformarile petrecute de un deceniu incoace, de la pietele unde legumele si fructele nu mai sunt doar cele ale locului si ale anotimpului, la relatia cu animalele, pe care imaginile din aceste zile de pe televiziuni, cu caii abandonati, ne-o dovedeste foarte diferita de cum o observa un belgian in 1996.

 

De altfel, dincolo de toate aceste insemnari, revin anumite teme, cum ar fi cea a cautarii a ceea ce tinde spre atemporal, in ciuda diferentelor dintre Occident si Orient. Tema timpului si a eternitatii, una dintre cele mai pregnante din carte, e asociata cu o poetica a detaliului care deriva din gustul pentru ce e insolit, ce trece neobservat de ceilalti. "Ceea ce dureaza - spune autorul - sunt mai degraba lucrurile mici decat cele mari, cele care risca sa treaca neobservate si care, tocmai din aceasta pricina, vor avea sansa de a rezista timpului si de a supravietui mainii omului." Detaliul revelator e ocazia de a avansa in cercuri concentrice spre miezul eseului si de a lansa imprevizibile asocieri.

 

Cum poti scrie despre prezent si despre viata ocultand problema raului (careia ii consacra un superb eseu)? Iata o alta tema, care interfereaza cu actualitatea zguduitoare (scrie mai multe pagini despre 11 septembrie), dar si cu memoria: a propriei vieti, a celei incremenite in monumente si cimitire, a celei prezente in cautarile celor care vor sa inteleaga mai bine prezentul si sa reinnoade cu trecutul. Ca o face pe cont propriu sau in dialog cu cei pe care ii intalneste, autorul observa Romania si lumea in care aceasta, evolueaza fara pic de emfaza, fara complexe, fara verdicte exasperate sau entuziasme ieftine. E in cautarea unui paradis pierdut, care se lasa doar pe alocuri revelat sau pur si simplu inventat.

 

 

 

*Eugène van Itterbeek, Journal roumain,  Editura Hora, Sibiu, si Les Sept Dormants de la Leuven/Louvain (Belgia)

 

 

 

 

 

DAN PERJOVSCHI

 

Te faci auzit daca vorbesti o limba personala, dar inteligibila

 

 

 

Suntem toti cool si vrem cash

 

 

 

Draga Perjo, in ultimii ani cariera ta de artist international s-a consolidat. Spune-ne si cum arata acum scena de arta romaneasca ? S-a schimbat in acesti ani sau este aceeasi?

 

2007 a fost primul an in care am fost nevoit sa refuz proiecte interesante si sa aman sau sa renunt la expozitii promitatoare. Nu mai am timp pentru toti si pentru toate. Pentru ca am stat incuiat in propria tara aproape 30 de ani si pentru ca am visat cu disperare sa calatoresc si sa expun international, nu mi-am permis sa refuz pana acum mai nimic. N-am vrut sa fac nici ierarhii - cutare muzeu faimos mai important decat nu stiu ce spatiu non profit -, asa ca ani de zile m-am dus peste tot luptand sa mentin acelasi nivel calitativ, indiferent cat de cunoscut era sau nu locul unde expuneam. De anul trecut insa, nu mai fac fata... probabil asta inseamna cariera.

 

Dupa o intepenire in proiect cauzata de disparitia subita a banilor Soros si colapsul demersului neoortodox, scena de arta romaneasca a luat viteza, se agita, se screme, se structureaza. Exista un dinamism real si un numar de pozitii artistice noi. Din pacate, cultura e tot mai dominata de bani si de cariere. Suntem cool si vrem, toti, cash. Artistii debuteaza repede, expun international imediat si ajung fara mare experienta pe piata internationala. Se vorbeste despre o "renastere" a artei romanesti si cativa entuziasti topaie de fericire. Ceva se intampla, cateva succese individuale (artist, curator, galerie, revista) au dat o imagine colectiva pozitiva (ca la film), dar in realitate lucrurile stau prost... Si avem toate motivele sa ne cumparam de urgenta algocalmine.

 

Socoteala este simpla: o chirie in Bucuresti sau Cluj e de vreo 150 de euro pe luna, un spatiu de atelier 2-300. Viata pur si simplu te costa 200, iar viata artistica inca vreo suta. Simplu spus, daca ai ceva de spus, ai nevoie de minimum 700 de euro pe luna.

 

Le-a trecut asta prin cap vreunui primar, ministru de cultura sau mare ganditor cultural? Teama mi-e ca nu. Lumea ne crede niste zarzavagii care venim pur si simplu cu rosiile la piata, putin le pasa cum si unde le-am crescut, cu ce apa le-am udat si cat soare ne-a batut in cap.

 

Scena romaneasca este plina de paradoxuri, de combinatii nefericite intre oameni care n-au nimic de spus si oameni care nu mai stiu sa taca, coabitari periculoase intre practici si idei contrare, autism critic mascat de existenta unor reviste de arta contemporana bine facute.

 

Muzeul National de Arta Contemporana (ctitorit de Adrian Nastase) detine 16.000 de metri patrati in Casa Poporului, jumatate din etajul 3/4 de la Teatrul National, plus birourile si depozitele Artexpo si gestioneaza Sala Dalles (jumatate devenita nu se stie cum Libraria Noi si jumatate devenita stim noi cum Targ de Martisor).

 

Dupa acest mamut (care se smiorcaie constant ca n-are destui bani), urmatoarele spatii sunt ca dimensiune cat o batista. Cele mai dinamice batiste sunt galeriile private. Vreo 4 in Bucuresti, plus una la Cluj.

 

Nu exista polemica si nici competitie, pentru ca batistele private vor sa se puna bine cu mamutul de stat.

 

Nu mai exista spatii independente sau spatii conduse de artisti. Nimeni nu mai face arta pentru arta, toata lumea face arta ca sa obtina ceva. Nimeni nu mai are unde gresi. Trebuie sa apari pe scena gata format si bun de export. Vorbind de export, institutiile mai destepte, precum ICR, s-au prins cum sta treaba "afara": trimit tineri si ii sprijina pe artistii care au reusit prin forte proprii sa se impuna international, iar la "interior" baga bani in albumele profesorilor la academiile de arta, ca sa le mai calmeze din frustrari. La noi nu s-a schimbat, ca la voi, Istoria Artei. La noi tot Baba e cel mai mare artist contemporan... iar muzeele din Romania tot cu tablouri si bronzuri isi umplu spatiile de expozitie.

 

 

 

Zidul Berlinului a cazut pe toata lumea si competitia este globala

 

 

 

Si la noi este mai complicat, nu s-a schimbat Istoria Literaturii. In primul rand, abia incepem sa publicam afara si deocamdata sunt scriitori din mai multe generatii, cei mai tineri, care au carti contractate afara (Filip Florian, Cecilia Stefanescu, Florin Lazarescu), au in jur de 35 de ani. Sub varsta asta inca nu s-a mers si nu sunt multe capodopere scrise intre 1990 si 2007, vezi Bursele noastre, dar sunt scriitori care au dobandit vizibilitate internationala. Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici intra in generatia 90. Norman Manea este un scriitor din generatia 60-70, Cartarescu este optzecist, cu cariera de poet facuta in anii 80, Tepeneag a debutat cu Norman Manea, odata, Stelian Tanase, alt optzecist, are acum doua carti publicate in SUA. Trecem prin proba traducerii, nu putem fi evaluati fara ea, faptul ca esti tradus inseamna un succes, dar nu inseamna deloc ca esti neaparat mai bun decat altul care nu a avut sansa ta. Pentru ca, in ultima instanta, proba cartilor noastre se face in limba romana.

 

Sa revenim la scena de arta. Pentru ca studiile sunt un pic mai libere, iar studentii merg in burse sau schimba semestre afara, iar dupa ce termina fac mastere, doctorate sau castiga rezidente, au sansa sa vorbesca direct, ceea ce mie mi-a trebuit zece ani sa silabisesc. Foarte bine, excelent. Numai ca "limba asta" o mai vorbesc inca cateva sute de mii de artisti. Zidul din Berlin n-a cazut numai peste noi, a cazut pe toata lumea. Acum competitia este globala si te bati pentru un loc in nu stiu care bienala cu artisti tailandezi, irlandezi sau din Teheran (bineinteles, locul va fi ocupat de un chinez).

 

Nu te mai faci auzit decat daca vorbesti o limba personala, dar inteligibila. Poti reusi comercial, dar sa nu contezi istoric, sau poti face istorie si s-o duci relativ prost. Depinde ce vrei sau ce esti in stare. Multe sirene canta nonstop. Piata e in foame mare si, desi vegetariana, abia asteapta sa mestece "fresh flesh".

 

Generatia copy paste ia cu tupeu si din stanga, si din dreapta si habar n-are ce ia. Vad artisti care fac cu ingamfare o arta vestica la mana a treia. Dar vad si preocupari reale, solutii inteligente si incapatanari pozitive. Intr-un anume sens, tinerii au tot dreptul sa ne traga un sut in cur si sa-si croiasca scena cum li se potriveste mai bine. Sper ca ce este superficial si numai moda sa devina in scurt timp ceva profund si responsabil.

 

Cu ceva vreme in urma, un foarte tanar curator roman pornise un proiect numit Rebranding Romania. Se saturasera de babalaci si de succesele lor caraghioase. Voiau ceva diferit. Pe urma, UAP a ajuns cu un picior in groapa, neoortodocsii care te obligau sa ingenunchezi in fata tablourilor au disparut cu totul (ori s-au ascuns la Mogosoaia), arhanghelii artei video au facut burta, conservatorii s-au retras in academii, Balasa la Columbeanu. Scena a ramas libera si a fost ocupata cu entuziasm de o cultura life style cum n-a mai fost aici vreodata.

 

Romania artistica s-a rebranduit, dar nu e clar ca ce-a venit in loc ne place...

 

 

 

Nu investesti azi, nu ai performanta maine

 

 

 

Dar pe piata internationala? Cate nume sunt competitive? Cum se impaca cerinta Occidentului cu cea a Romaniei? Cum traiesc artistii? Cum rezista ca artisti?

 

Exista mai mult de 15 nume competitive formal si vreo 5 competitive conceptual. Revista de arta si teorie de arta Idea, de la Cluj, e competitiva, mai nou Vector, de la Iasi, sau Pavilion, de la Bucuresti. Pentru ca sunt facute cu pasiune, ca un mod de a fi, si nu neaparat ca o afacere, ele pot ignora piata si reclamele, castigand o libertate care in Occident este, daca nu imposibila, sigur improbabila. Proiectul Liei, CAA Arhiva de arta contemporana/centrul de analiza artei, e competitiv si arata cum se poate castiga individual independenta artistica si ce multe lucruri se pot face cu resurse limitate. De altfel, ea este des invitata de institutii occidentale sa faca prezentari si worshopuri in care sa-si raspandeasca know how-ul. Interesant! daca stai sa te gandesti, parca era invers, nu? Ei ne invatau pe noi.

 

A expune la Tate Modern a devenit ceva real si nu un vis. O bursa de cateva luni in Franta sau Germania este aproape la ordinea zilei. Artistii circula si participa international. Lucruri imposibile altadata.

 

Si Occidentul, si Romania vor noutate, adica consum. Mai des, mai mult. Romania nu are o piata care sa faca mai mult de 20 de artisti sa traiasca din arta. La acest nivel va fi facuta selectia. Nu exista programe interne, nu exista burse si nu exista colectionari destui. La un moment dat, cei care promit vor trebui sa si confirme. Unii pleaca afara si se pierd, altii raman aici si se pierd.

 

Din pacate, ca de obicei, locurile sunt ocupate de mediocri care, nefiind ocupati cu nimic, au timp sa comploteze si sa traga sfori.

 

Fie te duci in publicitate si-ti irosesti talentul pe pasta de dinti (si un stil de viata urban adictiv), fie te agati de universitatile de arta si iei culoarea profesorului caruia ii cari poseta, fie incerci sa te integrezi international si sa traiesti pe bani occidentali. Cum traiesc artistii? Pai cui ii pasa?

 

Nu aud vorbind decat de lipsa de investitie din sport. Nu vad construindu-se decat supermarketuri si zgarie-nori de firme, banci si statii de benzina.

 

Cate centre de arta contemporana a construit Romania in 17 ani? Cate ateliere de artist? Cate muzee? (fara alea din Casa Poporului?) Ce sala de expozitie noua a ramas in Sibiu in urma "Capitalei Culturale"? Cate galerii are al doilea oras al tarii, Constanta? (Iti spun eu, niciuna.) Cate galerii are Timisoara, cel mai cosmopolit oras din Romania? Una, poate doua...

 

La Cluj exista o revista, o galerie, un spatiu de arta digitala si un centru interdisciplinar si toata lumea crede ca e o revolutie!

 

In Berlin sunt 400 de galerii de arta, cel putin 40 de spatii independente si alternative si cam tot atatea institutii de arta contemporana de stat sau sprijinite de stat (muzee, kunstverein-uri, institute). E destul de clar.

 

Cum va trai artistul roman (ramas acasa)?

 

Se va prostitua intelectual, cum o fac marii actori ai generatiei de aur, recomandandu-ne nu stiu ce fel de salam, vor picta casele noilor imbogatiti si le vor sculpta fantani arteziene in curte, cum odinioara alti artisti le faceau pe alea de pe Bulevardul Victoriei Socialismului.

 

Sau poate nu.

 

Nu ii ajuta nimeni?

 

Cei mai hotarati se ajuta singuri, de aia exista 3 reviste de arta de calitate in tara asta, toate facute de artisti, si nu de responsabili culturali, sau 3 bienale de arta, toate remarcabile si toate facute de artisti, si nu de politruci culturali. Dar nu este vorba ca cineva sa ajute pe cineva. E vorba ca un sistem sa-si identifice valorile si interesele culturale. Spiritul unei tari este dat de marea performanta (artistica, medicala, sportiva, economica, sociala). Nu investesti azi, nu ai performanta maine.

 

Artistii nu sunt niste neputinciosi pe care-i asisti sa treaca strada. Sunt niste intreprinzatori incapatanati si energici. Le-ar trebui un minimum de conditii si de logica, un sistem legislativ amical si s-ar descurca singuri.

 

Singura institutie de stat mai inteleapta este ICR, care are prin cateva antene din strainatate o prestatie remarcabila. Exista de vreo doi-trei ani vointa si ceva viziune si deja se vede si deja se aude. Spre lauda ICR, nu exista eveniment romanesc international important fara logoul ICR.

 

Exista AFCN, un Fond National esential, dar care este inca incurcat in propria legislatie... Legile romanesti pleaca de la premiza ca un creator este un infractor potential.

 

Nu exista granturi individuale (ia stai anul asta si picteaza, fa un film, scrie o carte, te platim noi), nu exista rezidente artistice la noi (in care sa vina artisti straini cu idei si viziuni diferite), nu ii trimitem pe artistii nostri in rezidente straine (ca sa se intoarca cu idei si viziuni diferite).

 

Stam frumos in cloaca noastra si asteptam sa aiba careva succes individual, ca sa putem pe urma sa ne laudam colectiv.

 

Exista cateva galerii, dar care au grija de cativa artisti. De restul cui ii pasa? Cica daca sunt buni sa vanda! Unde sa vanda? In tara unde varful aprecierii estetice oficiale e teapa lui Ghildus? In care educatia vizuala o fac reclamele pe strada si pompierismele TV? Un kilometru de autostrada face cat tot bugetul pe arte vizuale (muzee, personal, artisti, culori, pensule, galerii) dintr-un an in Romania.

 

Iar e clar.

 

 

 

Viata de artisti in tranzitie

 

 

 

Privind in urma, cum te-ai descurcat?

 

Am prins deschiderile spre Vest de la inceputul, mijlocul si sfarsitul anilor 90, dar nu m-am intepenit in ele. Titlul expozitiei mele la Kunsthalle Basel era I am not exotic, I am exhausted (Nu sunt exotic, sunt doar epuizat) si toata lumea de oriunde ar fi se identifica cu titlul asta. Asta am reusit in 17 ani, sa vorbesc o limba internationala cu gramatica romaneasca.

 

Am muncit de m-am tampit si am pus totul pe o carte. Toata energia si toti banii au fost reinvestiti in arta. Si familia am reinvestit-o in arta. Am decis sa nu avem copii (si sa nu crezi ca a fost sau este o decizie usoara), ne-am taiat toate poftele si am limitat toate excesele (in afara de ala de-a cumpara carti, apropo, ai vazut ce rapid au disparut bibliotecile din casele clasei de mijloc, nu se mai poarta), adica ne-am lasat de fumat si de carne de porc, ca de baut oricum nu beam. Ne-am lasat de moda, de petreceri si cluburi. Facem si traim arta. Pare plictistor, dar nu e.

 

Ne sculam dimineata in splendidul nostru apartament de doua camere confort doi din Rahova si stam amandoi la o cafea discutand despre starea artei mondiale. Cand ma uit la ceas e deja amiaza si nu mai are rost sa ies in oras, ca partea cea mai misto a zilei s-a consumat deja. Uite-asa ne-am descurcat, unul sprijinindu-l pe altul.

 

Am avut noroc, dar am si facut o arta real contemporana. Am atras anumiti curatori si anumite institutii care m-au promovat constant. Kristine Stiles, curatoarea primei noastre retrospective, intamplata extraordinar pe bani grei, americani, intr-un muzeu greu, american (ca alea romanesti au alte urgente), ne cunoaste si scrie constant despre noi din 1991.

 

Cand ne-am vazut lucrarile impreuna pentru prima data (si noi, si mai vechi, si ale Liei, si ale mele), documentatiile unor performante interzise inainte de 1989, primele instalatii impreuna cu ultimele proiecte, primele desene cu ultimele desene, cand am vazut 20 de ani de arta intr-o singura mare incapere, a fost ceva extraordinar. Am avut revelatia ca a meritat.

 

Apropo, am expus si colectia integrala a revistei 22. Din 1991, de cand lucrez acolo saptamana de saptamana, am strans un metru cub de desene.

 

Interesanta sculptura!

 

 

 

Merg prin lume desenand-o

 

 

 

Sa vorbim despre tine in 2007. Ai fost mult plecat, ai expus la cel mai important muzeu de arta contemporana din lume, MoMA din New York, si la cea mai mare si mai cunoscuta bienala de arta, Bienala de la Venetia. Ce consideri mai semnificativ, mai important? Dar in 2008 ce te asteapta?

 

Uite, iti raspund la intrebare dintr-un hotel din Sydney, de unde vad spatiile Bienalei unde expun la vara. La Sydney am venit din New York si maine plec la Berlin. Asta mi se pare semnificativ: lumea a devenit mai mica si mai usor de atins.

 

Da, am ajuns catarat pe zid la MoMA cu toata lumea (ce faci acolo chiar se vede in toata lumea) holbandu-se la mine. M-am simtit teribil de bine, desi ma balanganeam la 20 de metri inaltime tinandu-ma strans de carioca cu care "mazgaleam" peretele celui mai important muzeu de arta din lume. Teribila libertate, teribila responsabilitate. Unul dintre cele 100 de desene de pe zid arata Zidul din Berlin, care se despica in Zidul dintre Israel si Palestina si in Zidul dintre Mexic si Statele Unite. Cineva a pozat desenul si l-a pus pe un blog, unde a starnit 500 de comentarii, de la cele apreciative la cele fasciste... Se sparie gandul... Si asta este semnificativ in ziua de azi: esti receptat global si fragmentar aproape instantaneu. Despre ce faci si cum vezi lumea se pronunta nu numai specialistii care-ti cunosc istoria, contextul si referintele culturale, dar si oameni pur si simplu. Interpretarea lor e citita sau vazuta de alti oameni pur si simplu si, pana sa-ti dai seama, ai o persoana care nu mai depinde de tine. Cu alte cuvinte, trebuie sa fii bun si coerent si in ansamblu, si in detalii.

 

Dar sa stii ca pentru mine la fel de important a fost sa desenez peretii Centrului National al Dansului din Bucuresti. Sau sa desenez cu creta pe tablele de pe coridoarele departamentului de statistica al Universitatii Warwick. Acolo sunt table peste tot, ca, daca geniilor matematice le vine o idee in timp ce merg la buda, sa aiba unde sa o scrie. A fost cea mai scurta lucrare din viata mea. A durat 15 minute pana a trecut un geniu care avea nevoie de aceeasi tabla...

 

Anul trecut am fost in locuri mici si in locuri mari, in institutii cu vizibilitate si in spatii invizibile. Mi-a placut in toate.

 

Anul care vine trebuie sa mentin ritmul si calitatea. Din Copenhaga in Caen si din Basel in Bruxelles prin Bristol.

 

Fac ce altadata visam sa fac: merg prin lume desenand-o...

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

SERBAN RADULESCU-ZONER

 

CIA. Cinq années de colere.

 

O noua carte meritorie a profesoarei Catherine Durandin

 

 

 

Catherine Durandin, profesoara universitara la INALCO, Paris, cea mai buna specialista din Franta in istoria Romaniei (vezi, printre altele, Histoire des Roumains, Fayard, 1995, carte aparuta si in versiune romaneasca la Institutul European, Iasi), oricum cea mai prolifica in special in istoria recenta, are de la o vreme o noua preocupare: CIA. Dupa un prim volum intitulat La CIA en guerre: Allende, Gorbatchev, Ben Laden, Saddam Hussein (volum aparut in versiune romaneasca, Ed. Incitatus, 2003), carte in care autoarea analizeaza activitatea Agentiei de la infiintarea acesteia in 1947, cu implinirile si neimplinirile acesteia in timpul Razboiului Rece, a aparut si al doilea volum, pe aceeasi tema, intitulat CIA: Cinq années de colère (Armand Colin, 2007). Acesta se refera la perioada urmatoare atacului terorist asupra SUA al Al Qaeda, din 11 septembrie 2001.

 

Spre deosebire de primul volum, in cel de al doilea autoarea se bazeaza pe un material documentar enorm (carti, studii, extrem de multe extrase din presa, dezvaluiri si memorii ale unor fosti membri ai CIA), pe scurt, Catherine Durandin face un exces de eruditie, incat mentionata carte este greoaie, cititorului fiindu-i adesea dificil sa desprinda esentialul. Este o carte captivanta adresata insa mai degraba unui public avizat, unor specialisti in domeniul serviciilor secrete.

 

Dupa cum subliniaza autoarea, pe buna dreptate, majoritatea covarsitoare a populatiei din SUA, dar si din afara acesteia, a aflat si a inceput sa se teama de Al Qaeda dupa atacul terorist de mari proportii din 11 septembrie 2001, desi atentate au avut loc contra unor obiective americane din strainatate, cu ani in urma: atacul terorist de la Aden, in Yemen, cele asupra ambasadelor americane de la Nairobi, in Kenya, si de la Dar es Salam, din Tanzania. Chiar si pe teritoriul Statelor Unite avusese loc un atac in Oklahoma City. George Tenet, numit in fruntea CIA de fostul presedinte al SUA Bill Clinton, era insa neputincios, caci Al Qaeda se afla peste tot si nicaieri. Fostul presedinte Bill Clinton dispusese inca de pe atunci masuri de combatere a terorismului. In primul rand, a oprit reducerea continua de fonduri pentru CIA, dupa castigarea Razboiului Rece, si, in al doilea rand, se elaborasera planuri pentru capturarea lui Osama ben Laden, care insa nu au fost bine pregatite si au dat gres. De altfel, planurile au fost criticate chiar de Richard Clarke, consilierul pentru probleme de securitate, si chiar de catre unii "seniori" ai CIA, sub motivul unor numeroase victime din randul populatiei din zona. In fine, "scandalul Monica Levinski" a deturnat pentru o buna perioada preocuparile lui Bill Clinton cu privire la combaterea terorismului.

 

Atacul din 11 septembrie 2001 a constituit o palma data atat CIA, cat si FBI, care nu au conlucrat, stand cu bratele incrucisate pe cand musulmanii suspecti luau lectii de pilotat avioane, rezultatul fiind atacul aerian de proportii din 11 septembrie. Au urmat, dupa cum arata Catherine Durandin, schimbari de personal in cadrul celor doua servicii secrete, frustrari, ceea ce a condus la nepermise dezvaluiri in presa ale celor pusi pe linie moarta si, in acelasi timp, la slabirea tot mai accentuata a CIA. Specialist de mare clasa, George Tenet a ramas totusi in fruntea Agentiei chiar si dupa venirea la Casa Alba a lui George W. Bush, intervenind in acest scop chiar tatal noului presedinte, adica Bush senior. Tenet a devenit insa din ce in ce mai neputincios din cauza framantarilor din interiorul CIA si a dezertarilor unor frustrati care faceau declaratii presei, dornica de informatii clasificate si de scandal.

 

In centrul cartii profesoarei Catherine Durandin, cu titlul CIA. Cinq années de colère, sta istoria Agentiei dupa 11 septembrie 2001. In rezumat, discreditarea CIA, mai ales de seful Pentagonului, Donald Rumsfeld, tot mai influent, al carui serviciu de contrainformatii al armatei ajunge sa aiba o influenta tot mai mare in cadrul Comunitatii de Informatii, care se intruneste la Casa Alba. Pe aceasta cale, titularul de la Pentagon ii comunica presedintelui Bush ce-i place sa auda, de fapt dezinformandu-l, cum ar fi informatia ca regimul de la Bagdad al dictatorului Saddam Hussein ar detine arme nucleare si altele de distrugere in masa, ceea ce s-a dovedit a nu fi adevarat, dupa invadarea Irakului de catre coalitia anglo-americana, careia i s-au alaturat cu trupe si alte state aliate, inclusiv Romania.

 

Prin rolul preponderent al Pentagonului in cadrul Comunitatii de Informatii, Rumsfeld lovea si in CIA, caruia Tenet nu putea sa-i faca fata. Numarul agentilor CIA a fost marit, dar cei mai multi nu au reusit sa se infiltreze in lumea musulmana, nu erau din partea locului, iar unii nu cunosteau limba localnicilor. Ceea ce era si mai grav consta in faptul ca unii vechi stalpi ai CIA au facut continue dezvaluiri presei, dupa cum am mentionat, si-au publicat memorii, cu acelasi caracter, subminand din interior Agentia si punand in acelasi timp in pericol si securitatea SUA. Asupra acestui aspect Catherine Durandin insista, exagerand cu exemplele date, facand exces de eruditie, incat cartea acesteia ajunge sa fie inteleasa in special de specialistii in domeniu si intr-o mai mica masura de cititori mai putin avizati.

 

Neputincios in fata degringoladei continue a CIA, Tenet a fost nevoit sa demisioneze, fiind inlocuit cu Mike McConnell, dar nici acesta nu a putut face fata procesului de descompunere a Agentiei, lovita de alte servicii secrete americane, in special de cel al Pentagonului, si minata din interior de amintitele dezvaluiri ale unor membri frustrati.

 

Aria de analiza critica a activitatii CIA de catre Catherine Durandin este insa mult mai larga. Ea abordeaza, printre altele, statutul incert al teroristilor in baza americana de la Guantanamo, din Cuba, condamna pe buna dreptate tortura si abordeaza inclusiv demersul lui Dick Marty in fata Parlamentului UE privind inchisori ale CIA pe teritoriul unor tari europene, inclusiv in Romania. Cerandu-i-se lui Dick Marty sa vina cu dovezi concrete, invitat chiar sa vina la fata locului sa se documenteze, acesta a refuzat.

 

Catherine Durandin, ca orice istoric onest si cu experienta, a strans un imens material documentar, l-a analizat si l-a redat celor doritori sa-l cunoasca. De aceea, cartea CIA. Cinq années de colère este deosebit de interesanta, autoarea adresandu-se in special specialistilor. Nu e rolul unui istoric de a face previziuni sau de a oferi solutii pentru viitor. Totusi, sunt tentat sa pun o intrebare profesoarei Catherine Durandin. NATO inseamna, in primul rand, armata americana si serviciile de informatii ale SUA, inclusiv CIA. Preconizatul scut antiracheta american, ce urmeaza sa fie instalat in Polonia si Cehia, va proteja si Franta, chiar daca aceasta este doar nominal membra a NATO. Ce s-ar intampla in cazul in care CIA, care face implicit parte din sistemul de aparare al SUA si al intregii "lumi libere", continua sa se descompuna? Crearea unei forte armate a UE, despre care se tot discuta si rediscuta de birocratii de la Bruxelles, este, in ultima instanta, o himera.

 

 

 

Catherine Durandin, CIA. Cinq années de colère, Armand Colin, 2007

 

 

 

 

 

IOANA IERONIM

 

Poezii

 

 

 

Ioana Ieronim este autoare a volumelor (selectiv):

 

• Triumful Paparudei, poezie narativa, Editura Litera, 1992; aparut sub titlul Triumph of the Waterwitch, Bloodaxe, 2000, traducerea Adam J. Sorkin cu autoarea, volum nominalizat pentru Sir Weidenfeld Prize, Oxford. Versiunea bilingva a volumului, traducerea engleza Georgiana Farnoaga si Sharon King, Fools Triumph, Editura Paralela 45, prefata de Gheorghe Craciun.

 

• Egloga, roman în versuri (Cartea Romaneasca,1984)

 

• Munci, zile, alunecari de teren (poeme alese, 1970-2000, Ed. Masina de scris, 2001), prefata Alex. Stefanescu

 

• 41, culegere bilingva, versiune engleza de Adam J. Sorkin si autoare (Cartea Romaneasca, 2003), prefata de Dan Cristea

 

• Scara rulanta / Escalator, volum bilingv roman-englez (Muzeul National al Literaturii Romane, 2005)

 

• Life Line as a Skyscraper, volum în limba engleza (Ed. Vinea, International, 2006)

 

• Online volumele: Silabe omnivore (limba romana) si Omnivorous syllables (limba engleza) (www.liternet.ro). 

 

• Videopoem Lentila unui bob de roua/ The Lens of a Dewdrop (video-audio Tom Brandus si Adrian Tabacaru, 2004)

 

• Spectacole multimedia: Manifesto, Life Line as a Skyscraper, Aeneas, Orpheus & Eurydice s.a., cu grupul de muzica noua de la New York University, sub conducerea lui Dinu Ghezzo (New York, Washington DC, Bucuresti, Constanta)

 

 

 

 

 

Rap & total virtual

 

 

 

"I am a ghost trapped in a beat", Eminem

 

 

 

asta e cu "objets trouvés", obiecte gasite - cum ar fi

 

un sentiment - mintea ramane paralela, corpul pe loc

 

face clic si l-a prins din zbor cu iuteala de jivina

 

 

 

cuvinte ca undite facute sa prinda,

 

cuvinte cerand delicat rabdare timp,

 

pe cand în secret îsi adulmeca poteci tunele

 

spre albii de rau parasite demult într-un limb

 

 

 

cateva stele mi se aprind sub piele, curand ajung

 

constelatii - stop! Spun dar gura e închisa

 

un sunet nu trece pragul buzelor stranse

 

 

 

pasarile au întepenit pe cer, poate sunt de-adevarat,

 

poate doar inventate de ochiul astigmatic -

 

ele stau nemiscate, un mare vant le învolbureaza penele,

 

nori de sageti zboara peste ziduri de aparare

 

pamantul a fost pustiit si ars ca într-un razboi din Evul Mediu

 

- pentru care zeu voyeurist se întampla spectacolul?

 

a fi îndragostit... unii i-au spus constiinta accelerata!

 

 

 

foamea tuturor speciilor explodand în ochiul omenesc

 

distanta într-o secunda schimbata în non-distanta

 

va trebui, absolut va trebui sa turnam apa în vinul ce ne-a fost dat

 

sa furam ceva din forta pur animala, sa ne facem

 

instrument de contemplare - superb, niciodata

 

pe deplin domesticit

 

cum e catedrala gotica asezata pe crangul druidic

 

 

 

barosul si nicovala lui Hephaistos în maruntaiele materiei

 

se aud surd neîncetat, ca inima femeii în auzul

 

copilului ei nenascut,

 

tu asculti pulsul din partea ta de lume eu din partea aceasta

 

acelasi, mereu acelasi în spatiul real si virtual

 

 

 

pragul înalt asteapta pasul, portile asezate în Gol asteapta

 

dar azi nu-mi aduc aminte legile ecranului despartitor,

 

legile despre suprafata apei, cum le-am învatat

 

de la un discipol al familiei Curie

 

si asta raman, o parte din mine alba o parte neagra

 

o parte bucurie o alta teama, o parte iubire, alta moarte

 

corp tremurator în interstitii

 

 

 

la tine oamenii stiu sa puna o flacara pe fata apei

 

în fantana

 

astfel potolind setea celor vii si a mortilor deodata

 

ei cern pamantul si cerul în cercuri

 

într-o aceeasi clipa fluida

 

 

 

ne-am privit o clipa, multiplul s-a repliat în Unu

 

pendulul a lunecat apoi în cealalta parte

 

peste cercuri zgomotoase, vartejuri multicolore -

 

cercul nu se rupe, spui - nu, dar poate fi împaturit

 

cum strangi cortul înainte de plecare -

 

îl pastrezi în buzunar, se muleaza, îti da siguranta

 

 

 

daca sensul nu se vede, sa privim de pe zid

 

de pe acoperis de pe deal de pe munte, de dincolo

 

- dincolo de sistem, cum se recomanda,

 

sa punem totul în cuvinte care sa prinda, sa creasca

 

sa sparga coaja sa faca pui sa descarcereze fluturi

 

din larvele materiei

 

 

 

ai-ai, povesti tentatii, ciudate lucruri venite sa ne aminteasca

 

deplinatatea omeneasca

 

 

 

o stea cazatoare se aprinde, arde cu totul, se face pulberi arzatoare

 

înainte de a atinge pamantul

 

pe care l-ar fi putut distruge -

 

acest pamant de care suntem înlantuiti

 

noi

 

cu ochi panditori si ghemul de foc ascuns înlauntru

 

 

 

ai vazut?

 

nu

 

prea

 

 

 

ai vazut?

 

da, am vazut

 

poate

 

 

 

OK

 

 

 

 

 

Tempo rubato

 

 

 

Este vreodata vremea? va fi?

 

Viata e lucru furat

 

noi furam de la viata de nenumarate ori.

 

Singuri ne furam neîncetat din

 

clipa aceea una care este: fluida aceasta acum.

 

Asemenea împaratului gol

 

ne îmbracam în alt anotimp.

 

La tara femeile cand asteapta un copil

 

fura un mic obiect, poate un mar din alta gradina

 

pentru noroc în viata care va fi.

 

De la-nceput un zeu a furat pentru noi

 

de la ceilalti zei. Focul, mai stii.

 

E furat timpul nostru este cu împrumut

 

si ce ni se da acum ni se va lua.

 

 

 

Este, crezi, vreodata vremea?

 

poate fi?

 

 

 

 

 

Intalnire

 

 

 

noi ne-am mai întalnit, domnisoara

 

va amintiti?

 

 

 

n-as crede.

 

 

 

si totusi sunt sigur,

 

probabil eram

 

doua pietre lucind pe catifea verde

 

uitate, la adapost

 

în pestera celor 40 de hoti

 

 

 

va înselati.

 

 

 

da, ma însel - dar asta va aduceti aminte?

 

era pe continental Gondwanei

 

si noi, sub luceafarul de dimineata

 

doi cai în galop

 

 

 

ba mi se pare mai degraba

 

ca era seara si cuibul cald înca

 

de la focul parasit

 

- noi ne pierdusem de caravana

 

umbrele cresteau limbi înfometate si

 

 

 

eu altfel cred, ne sculasem devreme

 

era ziua plecarii, într-adevar,

 

dar parul ne lucea de roua

 

ca panzele de paianjen în vie toamna tarziu

 

 

 

vrei sa zici, cand nu fusesem înca alungati

 

din Gradina?

 

 

 

era la la New York, Barcelona, Istanbul,

 

la Viena sau poate Londra? la Bucuresti?

 

 

 

ah, nu, asculta, acuma stiu, noi eram

 

doi serpi miraculosi

 

goneam fericiti prin oceanul primordial

 

soarele se topea din înalt,

 

o clipa nu ne scapam din ochi si inventasem

 

dansurile toate

 

Dumnezeu însusi nu gasea cuvant

 

pentru splendoarea alergarii noastre

 

 

 

va spun, domnisoara, noi ne-am mai întalnit,

 

stiti cum se întampla

 

 

 

 

 

Vremea cand strugurii

 

 

 

ierburi toropite peste hotare

 

arbori cuprinsi de flacari încete

 

durerea descojita în alt anotimp

 

 

 

între carne si spirit unde sunt hotarele?

 

cuvintele cand ne ating

 

dupa chip si asemanare

 

sunt ele materie? energie?

 

 

 

la vremea cand strugurii neculesi

 

se prefac în vin

 

 

 

si cuvinte calatoresc

 

fara corp fara sunet

 

pe sub boltile oraselor scufundate

 

 

 

 

 

Pergament

 

 

 

pasim de-a lungul unui pergament

 

pe randurile proaspat scrise

 

 

 

literele sclipesc umede înca

 

în siruri ce ne arata calea

 

 

 

fara graba ne apropiem

 

din doua capete de lume

 

pe un pergament

 

 

 

si fara graba

 

ajungem

 

 

 

coarnele lunii asupra noastra se clatina,

 

cuvintele mai multor limbi cad cu un fosnet

 

la pamant si ni se arata

 

cum suntem

 

de cand ne-am rupt de laolalta

 

pe cand nu toate lucrurile

 

aveau un nume

 

 

 

cum suntem asemenea si diferiti

 

 

 

am ajuns fara graba, în jur nimic nu se clinteste

 

e lumina, o claritate mai presus de cuvintele

 

scurse în pamant,

 

din toate acestea nu ne vom aminti

 

decat o parte

 

- cat a fost lasat

 

 

 

într-o zi poate vom asterne

 

pe calea noastra înceata de pergament

 

cateva nume dintre cele care nu s-au auzit bine

 

cand s-au spus la început

 

si între timp rar s-au mai rostit

 

 

 

 

 

Înauntru viu si natural

 

 

 

m-ai înlantuit

 

ai aruncat în jurul meu cutite

 

ca într-un vechi numar de circ

 

 

 

de cateva ori mi-ai crestat pielea,

 

de la distanta nu se cunoaste

 

 

 

nu îndraznesc sa ma misc

 

nici cuvinte nu am sa pot îmblanzi

 

 

 

nu trebuie sa îmblanzesti niciodata,

 

spui,

 

nu exista nimic de îmblanzit

 

 

 

elibereaza-ma

 

acum

 

acum elibereaza-ma

 

 

 

topeste-te ca aceasta zapada

 

 

 

 

 

Anotimp

 

 

 

mii de voci ale florilor de cires

 

tandaruiesc aerul

 

merele cad în iarba necosita

 

caderea lor ne reverbereaza în carne

 

 

 

flori de castan ca lumanarile de Craciun

 

în verdele crud al insulelor frunzoase

 

care au crescut peste noapte

 

în aurul ruginit al toamnei

 

 

 

semintele de plop se rostogolesc fuioare

 

cum înfasura bunica odata lana pe furca,

 

prin puful netors

 

lucesc umed frunze abia nascute

 

 

 

anotimp al cuvintelor

 

care nu cunosc timp, distanta

 

 

 

 

 

Poem calator

 

 

 

Asa am sa trimit poemul la tine

 

încarcat la refuz descult cu încuietoarea rupta

 

dupa ce-a asteptat

 

în aeroport la Amsterdam

 

a pipait miezul si marginile continentului

 

aducand lopeti de amintiri zapada a zeilor din muntii copilariei

 

prin aerul mai clar decat viata

 

deasupra de Mont Blanc si Groenlanda

 

întalnind una cate una clipele tale în acelasi spatiu alt timp

 

poem controlat de vamesi caini detectoare

 

poem împingandu-si cu înotatoarele în burta

 

ruine de lagare din mai multe lumi

 

plankton pestisori de o zi resturi ale corabiilor vikinge scufundate

 

tandarile port-avionului disparut la sfarsit de razboi

 

poem însangerat de inginerii sociale financiare de fraze capcana

 

din care a scapat sau n-a scapat

 

poem amar pe termen lung

 

de la muntii cuvintelor cu dublu sens

 

mostenite din tata în fiu

 

poem dulce o zburatoare clipa

 

sub credinciosii tei ai lui solstitiului

 

printre leii cariatidele nimfele tritonii acestui oras

 

Bucuresti

 

de la rascrucea unui altui secol

 

 

 

poem aruncandu-si umbra mereu schimbatoare

 

peste deserturile muntoase din tara ta

 

cu despletirea lungilor drumuri batute de om si jivina

 

multe mii de ani asa cum zeul i-a învatat

 

poem care sa prinda pe aripa întinsa

 

melancolia pasarii din mlastini oceanice

 

mireasma de fan cosit din New Hampshire

 

 

 

am sa trimit la tine acest poem al distantei

 

care sa încapa

 

între tine si cartea pe care-o citesti

 

 

 

 

 

Dinamul secret al orasului*

 

                       

 

A jucat, a cantat pana la ziua Hetaira cereasca

 

rotind în jurul coapselor doua halouri de foc -

 

în zori a aruncat printre oameni iutile cercuri

 

aici unde stia a fi un ses, mai înainte era o mare

 

iar acum rasarise un munte

 

muntele tanar înfometat: el roteste mai departe

 

suvoiul de foc, fara sa-l atinga

 

prin carne îi trece captiv celalalt inel

 

inelul ea

 

inelul el

 

 

 

Zidurile muzeului strazii orasului pulseaza.

 

 

 

Nemiscatori

 

doi îndragostiti cu glezna muiata în flacara lichida

 

contempla, unul pe langa celalalt, norii.

 

 

 

A dantuit Hetaira cereasca pana la ziua

 

tropotul talpilor goale umple aerul clipa

 

au ramas pe tarana pietrele translucide

 

în pietre copii cu ochii deschisi.

 

 

 

A dantuit Hetaira cereasca - în urma ei

 

calde tipare de unde oamenii tocmai s-au dus

 

 

 

calde înca, mai usoare ca aerul

 

schele verticale

 

asteptand

 

 

 

* Victor Brauner, Passivité courtoise, 1929-1935, Muzeul National de Arta, Bucuresti

 

 

 

 

 

ION IOVAN

 

Bucuresti, februarie 1935

 

- fragmente din Ultimele insemnari, necunoscute, ale lui Mateiu Caragiale... -

 

 

 

Ratacirea, poate definitiva, a jurnalului si carnetelor cu note zilnice tinute de Mateiu Caragiale, din 1923 pana la moartea sa, constituie un handicap major in

 

intelegerea "celui mai reactionar scriitor roman", cum a fost desemnat de Ion Negoitescu bastardul lui Ion Luca. Din pacate, transcrierea facuta de Perpessicius dupa originalele depuse la Fundatia "Regele Carol II" nu reprezinta decat un demers lacunar si inexact. In special anul 1935, ultimul din viata autorului Crailor de Curtea Veche, sufera amputarile cele mai teribile. Astfel ca, nepublicata onest la vremea respectiva, in lipsa materiei olografe, memorialistica mateina e nevoita sa respire aerul fabulatiei.

 

 

 

1 februarie. Ieri o insotesc pe Marica la Bellu in inspectia ce-o face periodic cavoului Sionilor. Obiceiul nu e doar macabru ci si barbar, in consonanta cu stupida bigoterie a lumii. N-am curajul sa-i spun asta - ma revolt impotriva tampeniei scotand data de 31 ianuarie din insemnari.

 

Azi e Ziua omizilor; fiecare agricultor se roaga pentru ca Dumnezeu sa-si deserte desaga cu larve in ograda vecinului, ocolindu-l pe el. Dar mie taratoarele nu-mi displac, din ele ies fluturii. I-as vrea mereu in preajma mea, as dori sa fie vesnici. De fapt, prin asta visez la un anotimp unic, eminamente varatic, pentru a nu mai fi tintuit cat e frig intre peretii casei, ca un bolnav sombrand in fotoliu.

 

De doua ceasuri sunt in halat, cu Crépuscule du matin a lui Baudelaire in poala. Charles e minunat. Ma voi imbraca peste alte doua ceasuri pentru pranz, apoi urmeaza pregatirea vizitei ce poftesc sa fac lui Boïcesco. Am o importanta aniversare de care trebuie sa-i aduc aminte: sunt, iata, treizeci de ani de cand am adoptat coroana comtala - si el a fost primul care sa afle (...)

 

Putin dupa ora ceaiului, pornesc spre sosea; aleg bastonul de abanos, fiindca imbrac un complet gris et noir. Ajung destul de inghetat in locuinta de flacau a lui Nicolas, bine ascunsa de nevasta-sa. Inca e un craidon, batranul meu amic. Bem cognac in fata cochetului camin invelit cu placi de Meissen, reluam visele de odinioara: ce bine ne-ar sta sa zburam intr-un auto pe incantatoarea Riviera, el cu Marquisette, eu cu Hortense.

 

Hortense! Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o: era inainte de razboi, aveam obiceiul plimbarilor pe stradutele din spatele Ministerului Afacerilor Straine, unde trageau luxoase trasuri si automobile; intr-o seara, vad inaintea unui portic o dama fina convorbind cu sofeurul. Era Hortense intr-o toaleta princiara, sub o palarie fastuoasa cu pene albe...

 

2 februarie. Ma intorc de la Nicolas spre miezul noptii. Vinul fiind dintr-un an excelent, nostalgia noastra s-a tot intins. Din ce in ce mai patetica. Intr-un tarziu ne despartim, luand doua birje - el in sus cu Marquisette, eu in jos cu Hortense.

 

Dupa sase ore de somn, nefiind totusi in stare a lucra, imi petrec timpul pana la dejun rememorand alte cateva chestii placute, visand treaz la ele. Iata un dar pe care stiu a-l pretui: acela de a ma infrupta din dulceata amintirilor. De a fi capabil sa le retraiesc. Un fapt, odata stins, nu valoreaza ceva decat in masura in care si peste ani ma poate umple de emotie. Altfel decade, nu-l contabilizez.

 

Afara, crivat neindurator. Marica nu poate merge in oras, nici la biserica. Doamnele nu-i duc lipsa, e rupta de dialogul lor; dar pentru popa Dumitru e insemnata, ingerasii lui pictati asteapta de-o saptamana sa le pupe fundul gol. Stau cu ea in salon, frunzarim ziarele; Universul scrie ca sunt doi ani de cand nemtii au in frunte un führer. Dar ce sa vezi la micutul om? Nu i se potriveste nicicum coiful de otel. Piere maretia Berlinului meu.

 

Ia uite, zice Marica, LIndépendance vorbeste de bietul Voinescu, trebuie sa-i spun Florichii; à propos, baiatul ala al lui, facut cu rusoaica, a reusit examenul pentru misiuni consulare; numirea ar trebui sa-i iasa pana nu vin taranistii, pana nu se napustesc lihnitii aia la functii! Poate are dreptate, ieri a demisionat Slavescu de la Finante, posibila criza in guvern; dar, dupa mine, nici cu liberalii nu poti merge. Chiar inainte de pranz ascult la radio un mic Haydn, Kaiser-Quartett.

 

Zi irosita. Ca ieri, ca alaltaieri; vreme de somn, de lectura. De scris? - nu. La hotararea mea de a parasi proza contribuie senzatia ca toate cuvintele au fost folosite, stoarse de altii inainte, supte si aruncate printre dinti; zdrumicate, morfolite in cavitatile bucale ale ciudatilor indivizi care fac literatura din toate timpurile. Nu poti sa compui o singura fraza curata, componentele ei sunt regurgitate, acrite, intrate in putrefactie. Ce-mi ramane? Sa stau si sa privesc imprejur. Dar pana la urma si sportul asta devine neplacut: privindu-le prea mult, propriile-ti lucruri incep sa para straine: eu imbrac haina de colo? Eu dorm in patul ala? Fericiti cei ce au vreun motiv de exultare.

 

6 februarie. Ieri, ca sa curm trandaveala si descurajarea, declar zi de corespondenta. Pana la pranz fac ciorna, dupa-amiaza leg textul, timbrez si inmanez plicul lui Niculaie sa-l expedieze la Sibiu.

 

Pentru memento, notez aici punctajul misivei: Troiene mari, Herr Direktor, cad de cateva zile ninsori plictisitoare pe strada marchizului de Flers, dar sper ca vremea se va infrumuseta cat de curand sa pot razbi afara. Sunt convins ca 1935 ne va aduce izbanda - sa ne pregatim deci, ca Goethe, pentru o noua primavara. Vei fi cautat curand de Uhry, care e gata sa indrepte banii bosilor si spre obiectivele Asezamantului; vrea detalii istorice despre santa Paltinisului... Intr-adevar, cum spui, tinerimea cam sufera azi de substanta. N-am auzit prea multe despre rasinareanul tau de la Berlin. Cat despre olteanul cu scandalul de anul trecut, il vad singur la masa, nu prea mai are amici; m-am interesat, e din Slatina, fiul unui Ionescu, avocat. Clantau, deci; va zbiera si el pe aici pana la patruzeci de ani, apoi se va imburghezi undeva in fundul provinciei. Boierul Rosetti l-a clasificat: aventurier, n-are materie, putin nebun; sau clovn. Celalalt de care intrebi, traducatorul lui Wallace, apare foarte rar, locuieste in Sinaia. Prieten cu Pillat, pare a fi educat, exhiba chiar ceva spirit filozofic. Suspect de discret si linistit in comparatie cu razvratitii ailalti, chiar eterat; posibil poltron... Tensiunea mea e constanta acum, 14/9, aplic o metoda cu rezultate vizibile. De m-as putea tine si eu de plimbarile domniei tale! Cum trebuie sa arate varful Tomnaticu iesind din zapada!

 

7 februarie. Sunt adus jos, la telefon, de strigatul slujnicei; e Adrian Maniu, care ma surprinde marturisind ca ieri a fost ziua lui. A facut patruzeci si patru de ani. O spune melancolic, insa cu acid batjocoritor care nu lasa loc la fasoane.

 

La pranz, Marica ma obliga sa-l avem invitat pe duhovnicul ei de la Sf. Silvestru. Acesta bate nametii ca sa-si viziteze darnica enoriasa, dar gandul lui e sa ma bage si pe mine sub patrafirul de spovedanie. Se apleaca, mesteca, geme si miroase greu, comme une bête de somme. Nu se lasa pana nu-mi lamureste expresivitatea teologica a semnului dumnezeiesc de la 2 ianuarie, curcubeul aparut deasupra bisericii lui pe vreme de iarna. Fenomenul a fost extrem de explicit, zice: a reprodus pe cer aureola care tiveste icoana Pantocratorului din tavanul bisericii; a reprodus-o exact - suntem deci nemijlocit sub ochiul Domnului, trebuie sa ne cucernicim fara intarziere! Marginit? Escroc?

 

Dupa-amiaza, opreste o trasura in fata portii; coboara pianista, tare grabita. Ne invita la concertul din cealalta joi. Pensionul mamitichii Miller si Berlinul i-au dat aere de mare cocoana, mais, au nom du ciel, n-a existat niciodata un boier Delavrancea! Privesc programul concertului: Brahms, six pièces, apoi Tchaïkovski - bizar amestec de rase.

 

9 februarie. Aseara, cina selecta cu Adrian. Niciun strop de politica, nicio barfa literara, boierie deplina. Niciodata nu m-am simtit mai putin bastardul unui gratte-papier. Trezit devreme, ma simt in forma fizic si moral. Indeplinesc cu grija ritualul de dimineata si ies iarasi. Port cu placere pantalonul de postav gris-vert croit in toamna la Sibiu; se asorteaza excelent cu vestonul gris-basalte.

 

Ajung pe jos la Cartea Romaneasca. Anticariatul de alaturi expune un exemplar perfect din Dictionnaire de la science du blason al lui Galway, editia din 1901; al meu e cam hartanit. Intru in librarie si cobor la demisol unde Misu imi arata ultimele titluri frantuzesti. Cumpar de la el de cand eram licean, mi-amintesc prima achizitie: Arivistul, de Félicien Champsaur, scoasa la Albin Michel.

 

Mai intru la Meinl, pentru ceai, cafea si castane; intarzii la tejghea cat pot, e una dintre cele mai placute pravalioare din centru. Cu cornetul in mana, o iau pe bulevardul Elisabeta pana la intersectie - aici mi-am incrucisat privirea prima oara, acum vreo cincisprezece ani, cu Duduia... il inteleg pe Carol, o femeie ca ea merita cinci ani de amor in Champs-Élysées si alti cinci in Aleea Vulpache. Degeaba protocolul, degeaba Actul de la 4 ianuarie; degeaba turbeaza Maniu la Badacin, il tire à blanc.

 

14 februarie. Obosit de calatoria la Sionu, stau in casa - citesc cartea lui Zweig. Vorbeste despre tamaduirea sufletului. Ma intereseaza subiectul, imi intareste ideea ca fortele mele, cumva latente, cer o anume terapeutica pentru a fi puse in valoare. Moralul meu, superioritatea mea intelectuala, vointa mea necesita un nou tratament. Voi trece imediat la reforma vietii pe care o duc.

 

Si la reforma aspiratiilor mele; daca doar cochetam cu ideea, acum e hotarat: finis literaturae - azi, 14 februarie 1935, decid sa pun definitiv punct oricarei noi tentative literare. Iar la ce am in lucru, nu mai adaug nimic. Ramaie restul sub pecetea tainei (...)

 

15 februarie. De acord cu hotararea mea de ieri privind abandonarea literaturii. Scriitorul se poate pacali lesnicios cu paginute noi, manand vorbe si peripetii precum un card de boboci, pana se alege cu un ciopor de rate. Povesteste, povesteste si o ia de la capat. Cel putin eu aveam program si stil. Oricum, lasam in seama altora povestea chioara.

 

Viata e confectionata ieftin, din intamplari si neintamplari. Ca un roman. Daca Dumnezeu e mai neglijent, macar naratorul lucreaza cat de cat professionnel, pune mai putin hazard, mai multa logica, uneori are bun-simt, chiar si gust. Dar nici unul, nici altul nu au stil, nu au program. Produsi de vulg, produc pentru vulg. Inmultesc cardul de rate.

 

Nevoit sa ies pana in pasagiul Macca, la Neumann, pentru lenjuri, il sun pe Francis. Pranzim impreuna la Imperial: conopida cu ciuperci, pui si salata Moreno. Fiul unui negustoras de tara, francezul meu e inca intimidat de lista meniului. Stangacia si mai ales blestemata modestie sunt bine impregnate in fiinta lui. N-ai crede ca e de un sfert de veac in Romania. La cafele, facem putina politica, comentand numerus clausus, propunerea lui Vaida pentru noul program al PNT. Se pare ca Mihalache nu-l sprijina; e roman verde si el, patriot nevoie mare, dar acum il obsedeaza formula taraneasca, ideala, zice, pentru statul nostru de plugari. Cu toate ca in tara ninge greu, satenii sunt manati in caminele culturale unde activistii lui fac agitatie invocand izbavitoarea democratie rurala.

 

E ceva fin - taranistii marsaluind prin sate, indemnandu-i pe bietii palmasi sa buchiseasca pentru a lua fraiele tarii. De vazut pana la urma ce va spune Carol; deocamdata guvernul sest déplumé, l-a zapacit chestia Skoda.

 

16 februarie. Visez noaptea calatoria mea italiana. De la Mestre la Padova, de la Padova la Vicenza, de la Vicenza la Verona; printre vilele Triestului scaldate in verdeata, misterioase raulete apareau si dispareau sub damburi incarcate cu batrani chiparosi. Am un soc, la trezire, vazand zapada troienita afara; impietresc o clipa dandu-mi seama ca nu ma aflu in insorita Italie, ci in dusmanoasa Romanie Mare.

 

Cobor la gustarea de dimineata cu un gol in piept. Tara de azi, lumea de azi! E nevoie sa-mi umplu sufletul cu ceva preocupant - de bine, de rau, literatura inabusea senzatia de sec; dar afacerea condeiului e inchisa...

 

La pranz, telefoneaza Cezar pentru situatia de la SSR, care-i aminteste scandalul de acum cinci ani cand cu delapidarea lui Rebreanu. Vorbeste tare, patimas. N-are nimic din personajele cartilor lui, sarmani inadaptabili. Cezar inadaptabil? Haida-de. Cu fata si firea lui de tigan, cu parerile lui oricand schimbatoare? Ne dam intalnire poimaine la libraria Georgescu.

 

19 februarie. Cand voi reciti insemnarile de fata ma voi judeca probabil foarte sever. Mai nimic legat, esential, scrupulos. Mi-am petrecut insa o buna parte din viata literaturizand, asa incat simt nevoia de nitica usurinta la exprimare, de nitica neglijenta, de nitel derizoriu. Si fiindca astea se pierd, se elimina fara urme, precum ceaiul de musetel, stilul meu nu e in pericol. Jurnalul e un simplu tratament naturist.

 

Reiau: sa scrii proze, sa cizelezi, sa te straduiesti pentru altii, mi se pare exagerat. Par conséquant, in ce ma priveste, textul de agrement, literatura adica, e drum inchis. Si totusi nu rezisti totdeauna dorintei de a spune ceva cu miez - se rasuceste in tine cate-un germene de vorba, da vrej, se-nvoalta; trebuie sa-l intinzi undeva. Il intind aici, vrej in pustie.

 

Pana la urma, scrisul intr-un jurnal intim e un fel de a vorbi singur, o alienare. Nu jurnalul e intim, ci alienarea.

 

21 februarie. Je garde le lit. Toux, température. Somn greu, cu fantasme: imi rasare iar in minte imaginea Klarei la Malmaison. Am chiar si acum chipul ei inaintea ochilor, vreau s-o ating, sa-i vorbesc; aiurez. Mi se aplica ventuze, dupa sfatul crestinesc al familiei Logadi care trece pe la noi; Pierre s-a impotmolit cu lucrul din cauza frigului. Casa poate fi locuita deja, dar incendiul de la Sf. Ion le-a dat ideea unor modificari.

 

Incerc sa alung otrava din gat, tusea. Reflectez asupra cartii lui Zweig; imi rememorez viata. Silit sa duc o existenta opusa celei pentru care ma simteam facut, zadarat si neinteles, n-am putut sa ma realizez decat sporadic, iata, pana la aproape cincizeci de ani. Am fost condamnat sa-mi traiesc tineretea sarac, sa muncesc chiar - pentru a avea la maturitate doar patru distinctii, doua medalii nationale si doua ordine straine. Eu, care mai mult decat oricine altul, eram nascut pentru marire si avutie. Macar de-acum sa ma bucur de tot ce mersul lucrurilor imi va putea oferi.

 

23 februarie. Posibil restabilit: 37,4º. Nicolas vine sa ma scoata din casa. La poarta asteapta muscalul, dar nu ne grabim, coboram in salon sa luam ceaiul cu Marica. El propune asta, insista. Stie ca e bine primit, in pofida faimei lui de mare viveur, Boicestii fiind la fel de vechi ca Sionii. Marica e multumita sa am amic un boier de vita. Pe langa parlitii ailalti.

 

Dupa amabilitati, mergem la Trocadero, pe Academiei, unde patronul ofera de la el cartofi prajiti la fiecare halba de Löwenbräu. Ne simtim ca-n tineretile noastre. Intr-o jumatate de ceas suntem aburiti de amintiri: iti aduci aminte de juna Constantinovicz? Sarboaica pazita la tennis de bruta aia de taica-sau, pocit in duel de conu Nicu Filipescu. Sau de Simchi Lahovari, foca aia urata, insa excelenta joueuse? Dar de jidoavca Mendel, cand s-a aruncat pe burta sa loveasca mingea, vrand sa faca o mare lovitura? Radem, apoi Nicolas ma tachineaza cu Danutza-Zimkutza; je rends coup pour coup.

 

Iesind editia de seara, vanzatorii de ziare vin printre mese strigand titlurile: Restauratie habsburgica! Imparatul Otto la Viena! Declaratia lui Horthy! Afara, dam peste un splendid apus. Si peste alti baietandri care urca dinspre Sarindar urland: Fierbere militara la Silistra! Regele, incognito la Breasta!

 

24 februarie. Duminica - sarbatoarea Dragobetului, capul primaverii. Dincolo de ferestre aud vrabiile ciripind, pregatindu-se de ouat. La Sionu napadesc acum violetele, se umfla mugurii de jasmin.

 

Dupa-amiaza anosta; mai bine mergeam azi la Atheneu, cum intentionasem. Scriu aici doar ca sa ma tin departe de spiritul meu contrafacut - practica literaturii indica totdeauna un fals. Vreau sa ma normalizez. Uimiti ar fi multi, incepand cu amicul Cezar; deconcertat ar fi si entuziastul Barbilian si cati altii. Iar mucosul Cioculescu ar sari sa-si intareasca cele spuse la aparitia Crailor: doar mester in blazoane si doct in mahalagisme, acest bastard Caragiale... Nous sommes entourés de stupides.

 

26 februarie. Dejunez cu doi simpatici rentieri, carpisti declarati, semnatari ai scrisorii din 29 iunie 1918 catre venerabilul de la Tibanesti. Depasind momentul, intram in politica actuala atacand chestiunea stabilitatii leului si remanierii de la Finante. Trecem apoi la scoaterea probabila a lui Angelescu de la Instructia publica si la reorganizarea Internelor.

 

Nici un zvon privind debarcarea lui Titulescu, se pare ca ipochimenul e de neinlocuit. Izbuteste sa pacaleasca pe toata lumea, de la rege la ultimul gazetaras, dar si pe gagautii de la Geneva, invartind doua vorbe: éventualité et possibilité. Probeaza cu aste doua vorbe diplomatie inalta, buna de ametit pe un dOrmesson, care-l considera o personalitate. Vax.

 

28 februarie. Inainte de a ma trezi, vad la sosea pe Hortense urcand intr-un auto luminat electric; o urmaresc si ma tamponez de Jeanne Vacaresco, alergand la rendez-vous cu nasul pistruiat in vant; pedaleaza dupa ea, venind dinspre Bufet, Mita biciclista - se vorbea ca ar fi la Paris, dar nu, Mita e in Bucuresti; la fel domnisoarele Cantacuzène, despre care Nicolas imi scria ca le intalneste pe stanga Senei cand se plimba cu Marquisette a lui; in schimb, virtuoasa Maria s-a instalat in Champs-Élysée, parasind cuibusorul printului de la Buftea.

 

De ce aceste vedenii? Reforma vietii mele nu poate izbandi fara suprimarea fantomelor noptii. Moarte viselor si amintirilor haotice, Aera nova!

 

 

 

(In curs de aparitie la editura Curtea Veche)

 

 

 

 

 

DARIA GHIU

 

Groapa de gunoi, arta - prietenii

 

 

 

Galeria Posibila a dedicat ultimele doua luni ale anului trecut si luna ianuarie a acestui an memoriei artistului Ion Dumitriu. Nu a fost vorba de o expozitie de pictura, ci de una dedicata fotografiilor marite în 2007 dupa doua serii de diapozitive, Groapa de gunoi si Parcul copilului Giulesti-Sîrbi Ilie Blejan, realizate de catre artist între anii 1975-1978. Expozitia s-a încheiat, dar culegerea de texte din jurul seriei de fotografii Groapa de gunoi, publicata cu ocazia expozitiei, editata si conceputa grafic de catre Matei Caltia, înlatura o parte din regretul ratarii expozitiei: decizia unei vizite la Galeria Posibila va fi sigur urmata de o alta, de hotararea de a achizitiona cartea - publicata în editie bilingva, romana si engleza - care, din pacate, nu este înca disponibila în librarii, ci doar în spatiul galeriei.

 

 

 

Ratiuni pentru persoana I

 

 

 

 Am decis ca, de aceasta data, sa nu-mi mai infranez tendinta pe care o am mereu de a folosi persoana I atunci cand scriu. Dorinta mea e si mai mare acum, dupa proaspata lectura a culegerii de texte. Iata de ce: fiecare poveste cuprinsa în carte este extrem de personala si de intima: celor doisprezece autori li s-a dat sa vada si, automat, sa citeasca seria de fotografii Groapa de gunoi. În urma "lecturii", au iesit douasprezece texte foarte diferite, dar pe care le uneste aceasta subiectivitate exacerbata, reactie la ceea ce fiecare a vazut în fotografiile lui Ion Dumitriu. Apoi, cartea conceputa de Matei Caltia este mult mai mult decat o carte si mult mai mult decat un simplu catalog de expozitie, este un obiect de arta, curatoriat cu imensa grija, conceput stratificat, care necesita, de fapt, o tripla lectura: este vorba de textele propriu-zise, de fotografiile color ale lui Ion Dumitriu, presarate aleatoriu în carte (suport atat pentru lectura, cat si pentru scrierea unei povesti proprii), si, în sfarsit, taieturile din ziarele vremii (articole excelent selectate de catre Ramona Caramelea si Simion Caltia), acoperind exact cei patru ani de "realizari glorioase" ale tovarasului Ceausescu, în paralel cu seriile de diapozitive, altfel spus realizarile artistului Ion Dumitriu.

 

Un al treilea motiv al dorintei mele de a reactiona de data aceasta la persoana I este dat chiar de finalul cartii: este vorba de ideea celor doua pagini albe pentru "Povestea mea", a blogului creat special (http://groapadegunoi.wordpress.com/) pentru scrierea propriei povesti si pentru impresii despre locul misterios unde pana acum cativa ani era groapa de gunoi, loc aflat la granita dintre cartierul Giulesti-Sîrbi si comuna Chiajna, chiar impresiile unor blogeri tiparite în carte, precum si de ideea enumerarii "lucrurilor de luat în excursia" la Chiajna si a "sfaturilor pentru excursie".

 

 

 

Intoarcerea în timp

 

 

 

Am avut sansa sa vad expozitia în chiar ultima ei zi, pe 27 ianuarie. Tot sansa cred acum ca e si traseul pe care l-am ales pentru a ajunge pe strada Popa Petre nr. 6, la Galeria Posibila: pornind din Piata Unirii, pe Bulevardul Unirii, trecand pe la Manastirea Antim - monstruos si rusinos ascunsa între blocuri si ministere - în drum spre Casa Poporului, pentru a vizita mai întai expozitiile de la MNAC si, pe acelasi drum, luand-o apoi pe strada Mantuleasa si pe Calea Mosilor. Nu stiam ca acest drum în timp ma pregateste de fapt pentru expozitia lui Ion Dumitriu si pentru lectura cartii pe marginea fotografiilor Gropii de gunoi, compusa deopotriva din texte si amintiri din anii comunismului, cat si din articolele vremii, geniale, cinice, patetice, comice: "Grandios spectacol omagial în cinstea înaltilor oaspeti romani", despre mareata întalnire a lui Ceausescu din 1978 cu Kim Ir Sen, "Dezvoltarea agriculturii siberiene", "Marea întrecere socialista 1975" (Cincinalul în patru ani si jumatate...), anunturi, reclame, "Distinctii acordate mamelor cu multi copii" ar fi cateva din titlurile articolelor din Scînteia tineretului, Romania libera, Informatia Bucurestiului, selectate în carte.

 

           

 

"Agrandismente succesive"

 

 

 

Fotografiile de la Groapa de gunoi sunt greu de descris în ansamblul lor si, asa cum sugera Serban Foarta, pentru analiza picturilor lui Ion Dumitriu, trebuie procedat "metodic, cum de altfel face si artistul, ce procedeaza, într-un fel, ca fotograful din Blow up prin, dar, «agrandismente» succesive". E groapa de gunoi, sunt rromii care sorteaza gunoaiele, sunt schelele, ruinele înfricosatoare ale bisericii Doamna Chiajna, sunt gunoaiele colorate, multimea de conserve goale care te duc usor cu gandul la Andy Warhol, e bucuria din zambetul rromilor, încantati de prezenta obiectivului.

 

Cei doisprezece autori nu procedeaza metodic, nu ajung sa faca "agrandismente succesive" deoarece, atunci cand privesti fotografiile lui Ion Dumitriu, se întampla un fenomen interesant: nu reusesti sa deschizi cu totul o fotografie, ti-e imposibil s-o cuprinzi, deoarece esti oprit imediat; în încercarea ta, esti surprins dupa prima secunda de un detaliu, de ceva, care te întepeneste. Ceva legat de tine, de o amintire, de o nemultumire, de o revolta interioara. Acest lucru cred ca li se întampla tuturor privitorilor si, de aceea, pentru a aplica metoda lui Foarta, e nevoie, pentru a putea vedea tot, de o carte precum cea conceputa de Matei Caltia, care reuseste sa mareasca, succesiv si, poate, la infinit. Dar cartea ramane deschisa interpretarilor noastre si propriilor povesti, fotografiile ne cer si pe noi.

 

Matei Caltia deschide seria povestilor cu amintiri despre Ion Dumitriu, exceptional profesor de desen la "Tonitza", si vorbeste cu uimire de frumusetea oamenilor acestui peisaj trist. Istoricul Bucurestiului subteran, Adrian Majuru, îsi explica "fascinatia gunoiului optzecist", textul sau e critica la anii comunismului, printr-un elogiu adus gunoiului, ca "alternativa colorata" la cenusiul cotidian. Vasile Ernu defineste plin de umor pe ecosexuali, "personaje" la moda, care îi detroneaza pe metrosexuali. Mircea Cartarescu scrie povestea drumului catre scoala unde avea sa predea timp de aproape zece ani, tristetea acelui loc de la marginea Bucurestiului. Mariana Celac, arhitect, povesteste cum în anii comunismului accesul la cultura occidentala era totusi posibil, off road. Geografa Cornelia Florea vorbeste despre ruinele bisericii Doamna Chiajna ca loc de alpinism, peretii grosi au acum piroane înfipte de catre un club de turism. Teologul Constantin Patuleanu vede în societatea actuala "starea unei apocalipse înainte de vreme". Etnologul si lectorul la catedra de limba si literatura rromani Delia Grigore se opreste în lectura pe care o face fotografiilor lui Ion Dumitriu asupra istoriei rromilor si a autostigmatizarii fortate a acestora, pentru a putea fi integrati. Antropologul Rodica Zane reconstituie firescul traseului gunoiului si istoria sa. Alaturi de acestia, semneaza texte si Caius Dobrescu, Ion Grigorescu, Oana Tanase.

 

E dificil si total nedrept sa povestesti aceste texte. Foarte particularizate ca stil si ca abordare, apartinand unor oameni foarte diferiti, cu studii uneori diametral opuse, toate textele îl au ca punct de plecare pe Ion Dumitriu si fotografiile sale. Privind fotografiile, autorii textelor s-au oprit asupra unui amanunt si apoi au povestit - fiecare cu stilul sau, cu instrumentele sale si sensibilitatea sa.

 

 

 

Cercul artistilor disparuti

 

 

 

Ion Dumitriu, diapozitive 1975-1978, Galeria Posibila, 16.11.2007-27.01.2008. Durata de expunere s-a încheiat, la Galeria Posibila este acum o noua expozitie, cea a Barjelor modulare de pe Dunare, a artistului Rainer Prohaska. Dar fotografiile marite în 2007 dupa diapozitivele realizate de Ion Dumitriu în anii ´70 raman deschise mereu; expuse pentru prima oara acum - nedestinate poate ochiului nostru -, rezultat al unui act intim, însotite de o pagina de jurnal a artistului, fotografiile lui Ion Dumitriu declanseaza în fiecare privitor o poveste proprie, o destainuire, venita din acea gasire si citire "încordata ca o salbaticiune" a punctum-ului, care provoaca dezordine, care ravaseste, care înteapa, strapunge asemenea unei sageti.

 

De aici nevoia acuta a lui Matei Caltia de a da nastere unei carti, de a produce practic un obiect artistic în sine, ca raspuns propriu la fotografiile lui Ion Dumitriu. Tot astfel se explica spontaneitatea, modul în care textele s-au nascut, faptul ca nici o pagina a acestei carti nu lasa impresia unui act fortat, ci din contra, este rezultatul unui act intim, care îl prelungeste pe cel al artistului. Si totusi, la finalul lecturii, simti cumva nemultumirea si lipsa: realizezi înca o data ca nici Ion Dumitriu, nici Mircea Nedelciu si nici Gheorghe Craciun, prietenii nedespartiti, nu mai sunt printre noi. Si stii bine ca locul lor este în aceasta carte. Poate ca si acesta este motivul pentru care fragmentul de jurnal al artistului - povestea Gropii de gunoi - de la 8 martie 1975, este o foaie pusa în carte, asezata apoi, oriunde între file, nelegata. Si poate ca tot de aceea, ultimul text-lectura a fotografiilor sunt doua pagini albe, ce asteapta sa fie scrise.

 

"Lumea, chiar în gropile ei de gunoi, contine si frumosul, trebuie doar sa stii sa-l descoperi", scria Mircea Nedelciu în 1998, referindu-se la atelierul lui Ion Dumitriu, în Ceremonialul prieteniei, un articol impresionant, publicat în preajma mortii artistului, ca apel catre divinitate pentru vindecarea sa.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Batranul si Raul

 

 

 

Nu exista tara pentru batrani / No Country for Old Men

 

Scenariul si regia: Joel & Ethan Coen

 

Cu: Tommy Lee Jones, Javier Bardem, Josh Brolin, Woody Harrelson

 

Pe ecranele romanesti din 29 februarie

 

 

 

Raul e imbracat in costum de blugi, are o frizura ridicola si cara dupa el o butelie de oxigen. In plus, e implacabil. La fel ca batranetea care cuprinde un Bine sarcastic, dar ineficient. In cel mai recent film al fratilor Coen, Raul castiga la scor, dar nu despre asta e vorba. Ci despre neputinta.

 

 

 

Dupa doua comedii usurele (Intolerable Cruelty si Ladykillers) si un episod hilar dintr-o opera colectiva (Paris, je taime), fratii Joel si Ethan Coen au revenit in 2007 cu cel mai grav film al lor, aratand inca o data o excelenta disponibilitate pentru schimbarea registrului. No Country for Old Men (tradus in romana mot à mot prin Nu exista tara pentru batrani) este un poem violent despre lumea in schimbare intr-un loc incremenit in timp.

 

Actiunea se petrece la inceputul anilor 80, intr-un Texas profund si prafuit, iar filmul foloseste o geanta cu bani drept pretext pentru o meditatie asupra inevitabilului. Llewelyn Moss (Josh Brolin), un vanator care traieste intr-o parcare de rulote, ajunge din greseala in locul unde s-a petrecut un masacru in desert. Este vorba despre o afacere cu droguri care s-a transformat intr-o canonada, dupa numarul de cartuse goale care zac printre cadavre. Moss gaseste o geanta plina cu bani si un singur supravietuitor, care-i cere apa. Vanatorul este un om practic, dar sufletist, asa ca ia banii si se intoarce cu apa pentru muribund. Cum nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, Moss este haituit de posesorii gentii cu bani, care il impusca, pun pitbullii pe el si, atunci cand vanatorul scapa, angajeaza un profesionist sa-l gaseasca. Acesta are, ca si tinta sa Llewlyn, un nume imposibil - Anton Chigurh -, dar, in comparatie cu personalitatea sau cu felul in care arata, numele nu mai reprezinta o problema. Chigurh (Javier Bardem) e un psihopat cu o tunsoare cretina, care umbla cu un tub de oxigen dupa el - nu pentru ca ar fi astmatic, ci ca sa-si gaureasca victimele cu o arma de asomat vite. Anton Chigurh functioneaza ca un ceas, dar are si un soi de corectitudine sinistra: pe una dintre potentialele sale victime nevinovate o pune sa dea cu banul ca sa-si hotarasca soarta, pe alta o ucide numai fiindca a apucat sa promita acest lucru. Cel care trebuie sa puna ordine in aceasta poveste este seriful Ed Tom Bell (Tommy Lee Jones), un texan batran si obosit care nu mai intelege lumea in care traieste. Seriful n-are nicio tragere de inima sa rezolve cazul, ceea ce ii salveaza probabil viata, caci, asa cum aflam de la unul din personaje, daca te intalnesti cu Chigurh, perspectivele iti devin extrem de limitate. Pana la urma, banii ajung la cine trebuia sa ajunga de la inceput, lasand in urma lor un numar insemnat de cadavre, dar si o intrebare care nu-i da pace serifului: incotro se indreapta lumea asta? Sigur, erau crime si faradelegi si inainte, dar nu ca acum, cand un pusti de 14 ani ucide o fetita doar de dragul de a ucide. Insa, pana la sfarsit, seriful isi da seama ca nu cantitatea de rau din lume se mareste odata cu timpul, ci perceptia noastra asupra ei se amplifica pe masura ce imbatranim. Intr-adevar, nu prea exista loc pentru batrani in lumea violenta in care traim.

 

Filmul curge lent, ca vorbele cu accent sudist ale personajelor. Fratii Coen nu prea au lasat loc de umor de aceasta data - in afara de cateva replici inteligente, accentul cade pe gravitatea situatiilor. Actorii fac roluri curate, cu o mentiune speciala pentru Javier Bardem, care, cu siguranta, a stabilit noi standarde pentru personajele negative.

 

Considerat a fi unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut, No Country for Old Men a castigat 2 Globuri de Aur (pentru scenariu si actor in rol secundar - Javier Bardem) si are in aceasta perioada un palmares impresionant de nominalizari, parte din ele urmand a se materializa in premii de prestigiu: 8 nominalizari la Oscar (printre care si cele pentru cel mai bun film, regie, scenariu, actor in rol secundar).

 

 

 

 

 

TUDOR MAVRODIN

 

Orasul care a fost.

 

Colturi dintr-un Bucuresti personal

 

 

 

Cred ca fiecare om are un loc unde se intoarce. Cu pasul, cu amintirea sau cu visul.

 

Copil fiind, din blocul unde locuiau bunicii mei se vedea fosta strada Regala. Pe colt era o cladire veche cu acoperis in cupola si mici ferestre ovale. Acolo, la unul din ultimele etaje locuiau studenti, daca-mi aduc eu bine aminte. Ii vedeam de fiecare data când ieseam pe balcon.

 

- Stii cladirea de vis-à-vis de bunici?, m-a intrebat maica-mea intr-o zi la telefon.

 

- Da, o stiu. Ce-i cu ea?

 

- Au inceput sa lucreze acolo. Cred ca vor sa o demoleze.

 

Doua luni mai târziu, intr-un miez de august torid, m-am intors la Bucuresti. Din cladire ramasese doar fatada. Cupola si tot acoperisul disparusera. Extraordinara senzatie de déjà vu. Spun asta pentru ca (tulburatoare coincidenta) iata ce scria Camil Petrescu in 1933 despre o casa aflata chiar in fata celei despre care va vorbesc:

 

"Am luat-o in jos, spre dreapta, cu toata caldura, sa vad cum se darâma casele pentru deschiderea bulevardului Bratianu. Eram nerabdator, caci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul strazii Regale ii ridicasera acoperisul si ramasese acum asa, cu peretii tapetati, intre care fusese viata de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante sa vada inauntru, ca intr-un corp omenesc, deschis pe masa de operatie. Negresit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului inchisese scene de viata: iubire, necazuri, nasteri, vizite; era intreaga soba la gura careia statuse desigur vreo femeie gânditoare, alaturea era soneria mica in perete. Si acum era un gol de namiaza pâna in adâncurile luminoase, arzatoare ale cerului." (Patul lui Procust).

 

Aveam la mine un aparat foto de buzunar. Am dus aparatul la ochi si am declansat, de sus de la balcon. Am fotografiat cladirea fara sa-mi pese de incadrare sau de altceva. Este o poza care, exceptându-ma pe mine, nu-i va comunica nimanui, niciodata, aproape nimic. As putea zice ca documenteaza doar starea mea din acea clipa.

 

Atunci am avut ideea sa fotografiez Bucurestiul in putinele zile pe care le mai aveam pâna sa plec inapoi la New York. Eram constient ca intr-un an sau doi unele locuri nu vor mai exista; vor fi darâmate sau (ideal) renovate. Poate chiar acum, când scriu, unele dintre imagini sunt deja istorie. Si, pentru ca imi era imposibil sa fotografiez singur un intreg oras, am ales doar unele colturi.

 

Am facut câteva sute de fotografii din care le-am ales pe cele din aceasta carte. Nu le-am dat nume (fotografia X a fost facuta pe strada Y) pentru ca asta e prea putin important, atâta timp cât ceea ce mi-am propus a fost sa pot arata orasul ca intr-un mozaic - mici colturi cimentate unele lânga altele.

 

Acesta este Bucurestiul meu. Nu cred ca as putea sa spun despre el ca este altceva decât un Bucuresti personal - orasul pe care l-am urât, l-am iubit si l-am lasat in urma, orasul in care m-am nascut si unde am trait primii douazeci si cinci de ani. Aici am invatat sa merg in ziua cutremurului din 77. Pe strazile lui m-am inrosit când am sarutat prima oara o fata si prin parcurile lui m-am pierdut când chiuleam de la liceu. Copil, pe asfaltul lui mi-am julit genunchii.

 

In spatele acestei pagini sunt imaginile, dar inainte de a le lasa sa curga vreau sa mai adaug ceva. Terminasem de facut fotografiile si cineva m-a intrebat cum gasesc orasul. "O splendida tristete", i-am raspuns. Asa si era. Ca de fiecare data, gasisem Bucurestiul altfel decât il lasasem, locuri noi si oameni schimbati. Atunci am avut al doilea déjà vu: un fragment gasit intr-o carte publicata cu exact o suta de ani(!) in urma: Henric Stahl - Bucurestii ce se duc. Transcriu cele scrise acolo pastrând ortografia de atunci:

 

 "Cu noile bulevarde, nefolositoare imitatie parisiana, care rascolesc fara mila pitorestile cartiere batrinesti, cu mania alinierii militaresti a strazilor, cu darimarea pe rind a hanurilor, a caselor vechi romanesti, spre a le inlocui cu pedante cladiri imitate dupa cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi cu zi, urmele trecutului Bucurestilor. (...) Cred ca nu ar trebui sa se darime casa, sa se alinieze strada fara obligativitatea fotografierii innainte si dupa prefacere, ca sa se poata urmari, an cu an si zi cu zi, infrumusetarea orasului ori vinovata distrugere a urmelor trecutului ne ajunse inca la ceasul fatalei peiri."

 

Acum o suta de ani, deci, fatadele acestea descompuse ale orasului inlocuiau un Bucuresti ce mai pastra umbre din Fanar. Astazi, i-a venit vremea Micului Paris sa se duca. Cred ca este normal sa fie asa, oricât ne-ar mâhni. Cel mai important lucru este sa nu-l uitam si mai ales sa-l fotografiem.

 

 

 

Nota: Descarca gratuit aceasta carte de pe situl editurii LiterNet la: http://editura.liternet.ro

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei