Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
10.03.2009

Bucurestiul Cultural, nr. 3/2009 (I)

 

712 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

HORIA GÂRBEA

Meseria de a scrie (la comanda)

Cand eram adolescent, am simtit ca imi doresc sa fiu scriitor. Dar imi imaginam lucrul acesta cu totul altfel. Eram prin clasa a XI-a la Liceul „Mihai Viteazul“ unde studiam de zor mate-fizica. Intr-o zi am fost invitati cativa elevi sa ne intalnim cu alti liceeni la o emisiune moderata de Mircea Santimbreanu. Fiecare trebuia sa spuna ce are de gand sa faca pana in anul 2000. Deci mai aveam in fata vreo 20 de ani.
Eu am spus ca in anul 2000 voi fi scriitor si voi avea cel putin doua volume publicate. Regretatul autor, care era un om hatru, dar si sceptic, nu m-a incurajat. A trait destul ca sa observe ca m-am tinut de cuvant. De altfel, in anul 2000 aveam sapte carti, nu doua. Dar numai din intamplare.
Meseria mea de acum e diferita de ceea ce imi inchipuiam acum 25 de ani (debut in 1982 in Amfiteatru) ca este un scriitor. E drept ca au trecut de atunci o revolutie si o „tranzitie“ grea. Atunci ma credeam si chiar eram un tip inspirat. De pilda, mergeam pe strada si aveam o viziune. Ea capata forma verbala. Niciodata plastica sau muzicala, arte pentru care nu am manifestat chemare. Porneam de la lucruri si imi placea un citat din William Carlos Williams: „No ideas but in things“. Am scris, de exemplu, un scurt poem care se termina asa: „de pe unele acoperisuri inca se vede campia/ galbena floarea soarelui/ galbena seara“.
Literatura mi se parea ceva foarte concret, vizibil, tangibil, dar in acelasi timp metafizic. Eram oare scriitor?
In acele momente ale inceputului literatura mi se parea comunicare cu altii, cat mai multi. Mergeam la cenacluri. Intii la Cenaclul de Luni, al lui Nicolae Manolescu si al optzecistilor. Apoi la Universitas cu Mircea Martin si nouazecistii mei. Inca mi se parea ca a fi scriitor inseamna a avea viziuni pe care sa te lupti sa le comunici ca sa le poata avea si altii. Stateam noaptea la telefon, pe atunci tarifele erau mici, si ne citeam reciproc, intre amici, poezii. Proza nu stiam sa scriu, dar imi placea sa scriu teatru pentru ca inventasem ceva foarte distractiv: personaje vechi in situatii noi. De pilda, Nora e nepoata unchiului Vanea si se indragosteste de el. Sau Napoleon poate evita batalia de la Waterloo daca gaseste un sot pentru o nepoata urata a lui Blucher.
Incet-incet, dar absolut incet si fara sa bag de seama, am ajuns altceva. Nu stiu daca eram scriitor atunci sau acum. Astazi percep scriitorul mai putin ca pe un vizionar, cat, sa zicem, ca pe un gradinar. Adica am devenit constient de faptul ca am primit o parcela, o gradina, o bucata de pamant si ca trebuie sa produc exploatand-o rational.
Am inceput, sunt cativa ani buni de atunci, sa cumpar unelte, ingrasaminte, seminte. Pandesc timpul bun de semanat, plivesc, am grija sa recoltez la timp. Desigur, ma ocup si de vanzare. Sadesc mai ales ce se cauta. Incerc sa tin la pret. Cu timpul, mi-am adunat un parc de unelte impresionant si ma pricep la tot mai multe soiuri de legume si verdeturi, rotindu-le rational.
Ati dedus din aceasta parabola ca intre timp am absolvit o facultate de constructii si geniu rural. Dar si ca am devenit pragmatic. Nu din mercantilism, cum poate voi fi suspectat, ci din dorinta de a fi eficient.
Timpul, cum spune poetul, creste in urma mea, iar inainte scade si nu mai pot sa-l risipesc. Apoi, marfa mea, plantele de soi, bine ingrijite si culese stiintific, a inceput sa aiba cautare. Oamenii imi cer ceva anume si intr-un timp precis. Am invoieli pe termen lung, dar cu ritm fix si asta ma obliga la punctualitate. Luni scot rosiile, marti duc la targ ciupercile, miercuri e zi de pepeni. Niciodata invers. Intereseaza pe cineva ca eu am insomnie sau durere de stomac? Nu. Daca e luni, se predau rosii. Sa fie bine coapte si la marimea convenita.
Sa nu se creada ca ma plang. Lucrul acesta ritmic, precis, constant, care permite inovatii dar cere rigoare, imi da satisfactiile pe care le poate avea oricine cultiva un rasad, croieste o haina sau ridica o casa pentru ceilalti.
Dar devenirea, ca de ea este vorba, a schimbat scriitorul care ma voiam la 17 ani in cel care sunt la 45. S-au schimbat termenii, s-au schimbat bucuriile, dar si raspunderile.
Cum am devenit, daca voi fi devenit, scriitor? Acumuland. Adunand tehnica, experienta, carti ale altora, imagini, calatorii, traduceri, chipuri si nume, fapte. De aici proza. De aici dificultatea rar surmontabila de a mai scrie versuri.
Asa se ajunge scriitor. Din vizionar, lucrator. Asa cred eu ca am devenit, daca am devenit cu adevarat.
Dimineata, nevasta ma intreaba inocent, ca sa nu uit:
– Ai scris rubrica de bridge? Ai terminat si ai trimis articolul pentru... Bucurestiul Cultural (sa zicem)?
Ca si cum ar intreba:
– Te-ai spalat cu pasta recomandata? I-ai dat Dosiei pliculetul de mancare?
Seara ii spun si eu, la fel de natural:
– Sa-mi aduci, te rog, aminte sa mai completez zece randuri la articolul despre cartea lui X.
Scrisul e rutina, dar si placerea fireasca a muncii de fiecare zi.
Cand eram in liceu, bateam la o masina de scris tip Consul. Parintii se enervau pentru ca era zgomotoasa si pentru ca sunetul ei insemna ca, in loc sa fac probleme la mate sau fizica, scriam „prostii“. Azi cei din jur au devenit grijulii: iti trebuie o tastatura mai silentioasa ca sa scrii in zori fara retinere, cu bataia ta obisnuita care e energica, ia-ti un monitor mai bun – o sa-ti strici ochii, nu mai raspunde la telefon, de aia avem robot.
Toate aceste mici atentii imi fac placere si mai ales ma fac sa ma intreb: nu cumva chiar am devenit scriitor? Cat despre viziunile de acum 25 de ani, de unde sa stiu ca nu s-au schimbat, ca niste seminte incerte, in ceva mai limpede de deslusit, de pipait, in ceva roditor?


PAUL CERNAT

O ars amandi critica

Dimineata poetilor nu e numai cel mai delectabil, ci, probabil, si cel mai reeditabil volum de critica al lui Eugen Simion. La aproape treizeci de ani de la prima editie, nimic nu dateaza, totul e proaspat. Intr-un argument din 1997, reluat in editia a patra, criticul marturiseste ca a scris cartea intr-o vacanta de vara, intre doua carti solicitante si foarte diferite: la un capat – o varianta adaugita a primului volum din Scriitori romani de azi; la celalalt – Intoarcerea autorului. Jubilatia „evazionista“ a spiritului se simte pretutindeni in aceasta splendida escapada. Monograful lui E. Lovinescu se arata cel mai aproape, aici, de asociativitatea calinesciana, capabila sa creeze punti peste abisurile dintre epoci. Pe de alta parte, contrastul dintre „modernitatea“ metodei analitice si „vechimea“ obiectului examinat (poezia romana de la Vacaresti pana la Eminescu) are un corespondent in contrastul dintre „perversitatea“ re-creatoare a privirii critice si „naivitatile“ poeziei preeminesciene. Fireste, in absenta artei critice si a personalitatii mature, creatoare, experimentate a autorului, fuziunea nu s-ar fi produs, iar volumul n-ar fi fost viabil.
Achizitiile tematismului si ale noii critici din perioada stagiului parizian (Jean Pierre Richard, Roland Barthes) sunt filtrate prin ideile lui Denis de Rougemont, Gaston Bachelard sau Jean Paulhan si, fara a ignora filtrul criticii autohtone, testate pe un obiect literar gingas. Nimic mai dificil decat o interpretare de varf, oricat de libera, de eseistica, in marginea unor poeti robiti conventiilor sau cu „limba impiedicata“. Miza e considerabila, ca si curajul critic de altfel. Dincolo de juisanta elaborarii, Eugen Simion nu face nici impresionism pedestru, nici studii culturale avant la lettre, nici nu „aplica“, didactic si steril, metode teoretice de import unui material derizoriu. Noua sa lectura vizeaza, pe de o parte, improspatarea perceptiei estetice, „stergerea colbului“ de pe versurile „logothetilor“ nostri lirici, cititi mai mult din obligatie decat din placere. Ea vizeaza, pe de alta parte, studierea embriologiei si a copilariei lirismului insusi. Caci poeticitatea e, in conceptia criticului, centrata pe lirism. Imi imaginez ca ideea scrierii unei asemenea carti ii va fi venit lui Eugen Simion avand in minte atasamentul lui Nichita Stanescu pentru poezia boierilor stihuitori.
De ce, totusi, acest pariu cu lectura tematista? Raspunsul e la indemana: pentru ca intr-o poezie aflata, cum spuneam, sub tirania conventiilor si a modelelor alegorice, individualitatea si autenticitatea lirica trebuie dibuita si extrasa precum metalul pur din materialul steril. Cum? Prin identificarea „reveriilor imaginarului“ (Bachelard), a temelor si obsesiilor recurente, a figurilor spiritului creator, a relatiilor semnificante... Predilectia pentru chiasm a criticii franceze („unui peisaj al retoricii ii corespunde o retorica a peisajului“ etc.) se simte la tot pasul, iar pendularea intre analiza figurilor imaginarului („universul poeziei“) si discutarea figurilor limbajului pune in evidenta balansul intre analiza structurala si critica estetica. Tematismul, psihanaliza bachelardiana, psihocritica sunt insa eficiente cand, puse in slujba spiritului critic, ajuta la revitalizarea unor opere istoricizate, prizoniere ale unor conventii retorice obosite. Ele „merg“ mai bine in discutarea premodernilor si a minorilor decat in recitirea lui Ion Pillat, sa zicem... Nu e vorba nici un moment, aici, de o modernizare (actualizare) fortata, ci de o cale de acces spre mentalitatile, codurile si sensibilitatea secolului XIX, pe linia unei gadameriene „fuziuni a orizonturilor“. Apropierea de vechea poezie implica aproprierea ei, luarea in posesie. Nasterea lirismului este insotita de nasterea constiintei erotice, iar invatarea artei de a iubi dubleaza invatarea artei scrisului: iata „teza“ cartii, aflata in perfect acord cu ideile lui Roland Barthes (Fragmentes d‘un discours amoureux) si Denis de Rougemont (L‘Amour et l‘Occident). Mitul erosului este cel ce „intemeiaza“ in varii chipuri nasterea constiintei lirice si participa la intemeierea limbajului poetic autohton (chiar si poezia patriotica se „liricizeaza“ la focul sau). Relectura in aceasta cheie a poetilor eminescieni va tinde, prin urmare, sa expedieze discutarea unor specii non-lirice precum satira, epistola sau fabula. Pierderile sunt notabile doar in privinta lui Grigore Alexandrescu, satiric si fabulist valoros, dar liric debil, cu structura lui de poeta faber clasicizant... Cu privire la relatia dintre lirism si amor, e de notat rolul civilizator al celui din urma, pe fondul descoperirii intimitatii si, implicit, al individualitatii moderne: „Intr-un Ev Mediu intarziat si confuz, omul incepe sa aiba sentimentul individualitatii sale“; „o poezie care in galanteria ei desueta exprima ceva si din nelinistile omului care incepe sa se descopere pe sine. Pretuirea si devotamentul fata de femeie sunt semne ale timpului nou. Organizarea vietii interioare in jurul slavitei ibovnice este o dovada de socializare a instinctelor“. O linie subterana uneste, astfel, Dimineata poetilor de cartile mai noi despre jurnalul intim si genurile biograficului...
Volumul cuprinde doua carti „osebite“, complementare. Prima se compune din unsprezece capitole micromonografice, combinatii suple de eseu, critica si istorie literara. Poetii Vacaresti (Ienachita, Alecu, Nicolae si Iancu), Gh. Asachi, V. Carlova, I. Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, veselul Alecsandri si „minorii de la 1950“ intra in aceasta categorie, mai antrenanta prin suspansul evaluarilor si prin dinamismul „epic“ al investigatiei. Pentru acesti poeti sensibili la Istorie, abordarea predominant critica si istorica se potriveste cel mai bine, iar succesiunea lor are un caracter deopotriva cronologic si estetic (urmand linia maturizarii si modernizarii limbajului poetic; nu intamplator, capitolul despre Alecsandri se incheie cu o strofa pre-argheziana...). Un mod diferit de abordare – predominant tipologic – intalnim in sectiunea finala, al carei titlu (Spitalul amorului) il imprumuta pe acela al culegerii lui Anton Pann din 1852. Alcatuit din 26 de secvente, eseul este dedicat aproape exclusiv lui Conachi si Pann, stihuitori in raspar cu evolutia moderna, occidentalizanta a liricului, dar mai „organici“ in imaginar si limbaj, mai pragmatici in relatia cu auditoriul si, pe ansamblu, mai proaspeti la relectura. In cazul lor, investigatia tematista se potriveste mai bine, figurile spiritului creator sunt mai usor de dibuit. Ceilalti sunt prea polimorfi si, adeseori, prea artificiali pentru a li se zari, imediat, obsesiile de adancime (tocmai de aceea „aventura“ identificarii lor e mai palpitanta). Primele unsprezece capitole sunt insufletite, asadar, de un dinamism „occidental“, in vreme ce Spitalul amorului se rasfata, „oriental si moale“, intr-o slava statatoare, scrutand insa intreaga noastra modernitate lirica. Indiferent de formula adoptata, scenarizarea narativa a discursului critic ramane intotdeauna subtila, iar biograficul infuzeaza, revitalizant, porii textelor. Splendid evocata, biografia romantica avant la lettre a focosului Alecu Vacarescu din subsolul capitolului aferent are o morala greu de uitat: poetul moare in timp ce tortionarul ii ia calimara din mana, si chiar apuca sa noteze, disperat, aceasta in ultima sa scrisoare... Iar capitolul amplu despre Vasile Alecsandri imbina fermecator reconstituirea spatiilor intime ale scriitorului cu analiza atenta a unei opere poetice ample si denivelate.
In mod avenit, fata de precedentele editii criticul a tinut sa adauge doua capitole inedite: unul despre aridul, dar reflexivul Gheorghe Asachi, pripit lasat deoparte in 1979, altul despre „imaginarul“ intim al poetilor romantici minori de la 1859 (C.D. Aricescu, Sihleanu, Baronzi, Bolliac, I.C. Fundescu, Radu Ionescu – Deparateanu e recuperat, alaturi de C.A. Rosetti, in Spitalul amorului). Un spor de toleranta, s-ar zice, daca Meditatia unui imbatranit poet n-ar redimensiona impresionant traseul poetic al lui Asachi... Tabloul e, in fine, complet: nici o absenta semnificativa. Interesant lucru, desi scrise dupa mai bine de 25 de ani si in imprejurari diferite, tonusul completarilor nu difera de cel al restului cartii. O critica a nuantelor, o critica indragostita si rabdatoare, care-si ia in posesie obiectul invaluindu-l in nenumarate tertipuri, dezbracandu-l de straiele vechi si imbracandu-l in straie noi, modelandu-l cu gratie, provocandu-l printr-un joc de apropiere-indepartare sa-si dezvaluie secretele. Identificand metafore inspirate, versuri, secvente sau poeme intregi care ating nivelul poeziei adevarate, practicand moderat lectura inversa (pretutindeni intalnim „anticipari“ ale lui Eminescu, Macedonski, Arghezi, Ion Barbu), dar evitand capcanele protocroniste (Edgar Papu e lasat cu gratie in offside), criticul cauta neobosit pepitele aurifere din nisipul conventiilor, pastrand, totodata, o exigenta malitioasa. Preferinta sa merge catre concretetea expresiva, indrazneata, catre dezvaluirea intimitatii in care imagini si metafore memorabile ocrotesc miturile personale. Insa tematistul sedus de cautarea „spatiilor intime“ si a „figurilor spiritului“ e secondat mereu de un abil moralist, care umanizeaza si estetizeaza metoda. Portretele autorilor (psihomorale) se stravad in filigranul analizelor; capata astfel relief „nelinistile spiritului intemeietor“ al lui Ienachita, fierbinteala „discursului indragostit“ al lui Alecu, spiritul „auster si chibzuit“ al lui Nicolae, psihologia „familiala“ a „poetului profesionist“ Iancu Vacarescu (cu care poezia trece „din iatac in natura“), pactul de fidelitate al „intelectualistului“ Asachi cu un model retoric (petrarchismul) si cu unul erotic (Leuca-Bianca Milesi), „mila“ elegiaca a lui Carlova, „figura parintelui“ Heliade (idealistul „ascensional“), moralismul temperat, labil si vulnerabil al ordonatului Grigore Alexandrescu, senzualismul fraged, „gustul valmasagului“ si „deplasarea poeziei spre sud“ la romanticul Bolintineanu, recluziunea confortabila, galanteria, decorativismul si reveria armonica ale lui Alecsandri. Din alambicurile critice, chipurile poetilor ies cu un plus notabil de naturalete. Intr-un singur caz avem de-a face cu o operatie estetica substantiala: la „simtualistul“ si premacedonskianul Bolintineanu („spirit al suprafetelor stralucitoare, poet al spumelor fosforescente, al peisajelor odorante, Bolintineanu n-are acces la mitologia interioara a spatiului. Bosforul sau nu este, cu toate acestea, un spatiu al barbariei. Bolintineanu reabiliteaza lumea otomana, atat de contestata in epoca romantica. O reabiliteaza atat de mult incat face din ea un paradis al voluptatilor molatice...“). Recitiri fericite sunt si cele despre Anatolida si Visul la Heliade (intr-unul dintre cele mai reusite capitole) sau despre Legendele... lui Alecsandri, dar multironizatul poet al lui Conrad are parte de cea mai spectaculoasa reevaluare de ansamblu.
Recitind Dimineata poetilor, simti nevoia de a glosa la nesfarsit. Criticul „ii imbraca cu aur“ pe intemeietori (cum frumos spune Valeriu Cristea in articolul reluat ca postfata) dovedind ca „poate scrie un discurs modern (modern si stralucitor)“ pe marginea unor scrieri „invechite si obosite de interpretarea didactica“. Pariul a fost castigat. Cartea a ramas, ramane cea mai valoroasa si mai inspirata abordare a poeziei noastre preeminesciene, superba ars amandi critica...

Eugen Simion, Dimineata poetilor. Eseu despre inceputurile poeziei romane, postfata de Valeriu Cristea, editia a IV-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, Colectia „Collegium“, Iasi, 2008, 360 p.


DOINA PAPP

Catalina Buzoianu in spatiul magic al Mediteranei

Invadata de apele razvratite ale marii care se rasfrang din ecranele ce o inconjoara, scena Teatrului Mic ne-a facut la acest inceput de an o bucurie reprezentand Furtuna in viziunea profund inovatoare a Catalinei Buzoianu. Spectacolul aspira sa fie un memento pentru istoria acestei institutii, fiind dedicat de regizoare unor straluciti si iubiti artisti de azi si de odinioara, precum Valeria Seciu si Gina Patrichi, ca si vremurilor de glorie ale teatrului, cand aici se dospeau adevaruri la care si ea a contribuit. Dar este, in acelasi timp, prin alegerea facuta, o reverenta la adresa teatrului insusi si a puterii magice pe care o poarta in varful baghetei sale fermecate Prospero, simbol al regizorului par excellence, cu care ne place sa-i identificam pe artistii care stiu sa ne farmece cu arta lor. Catalina Buzoianu face parte din aceasta categorie. Cu bine cunoscuta-i inclinatie spre exegeze scenice originale, cunoscuta regizoare purcede, ca de obicei, la o repunere in chestiune a temelor din Furtuna (retradusa cu talent de Ioana Ieronim), circumscrise unei geografii si istorii interpretate personal. Am fi deci in Mediterana, ne spune Catalina Buzoinau, intre Italia si Tunis, spatiu familiar si drag regizoarei, iar insula lui Prospero ar putea fi identificata cu nelinistitul Stromboli, vulcanul activ din locul astfel numit. Timpul se dilata si el, de la Antichitatea lui Ariel la Renasterea lui Prospero si Evul Mediu caruia-i apartin vrajitoarea Sicorax si primitivul Caliban. Dar si vremurile de azi sunt evocate de spectacol intr-un mod cat se poate de polemic, cata vreme Prospero ar avea apucaturi despotice, cladindu-si fericirea in insula pe munca silnica a unor aborigeni. (Ii vedem pe acesti condamnati intr-o secventa acuzatoare spre sfarsitul partii intai a spectacolului, imagini de lagar bine plasate pentru a pleca in pauza cu gandul la ele.) Eram obisnuiti sa vedem in regele uzurpat, ca si in alte piese ale lui Shakespeare, autorul unei utopii a libertatii pe care o elogiaza si Jack Melancolicul din Cum va place. Traditional, insula lui Prospero a fost vazuta ca o rezervatie, un Eden, unde binele si frumosul, dar si cartea care innobileaza se simt protejate. Ideea ca Prospero ar putea fi un tiran care-l pune pe Ariel in lanturi, atatand de la inaltimea unui balcon patimile dezlantuite ale naufragiatilor, ne face deodata atenti la adresa mesajului dublu al piesei. Eroul shakespearian e, care va sa zica, mai putin un idealist romantic si mai curand o natura duala pe care viata il provoaca dupa caz. Aspiratia pozitiva o intretine aducerea in spectacol a fantomei sotiei moarte, pe care Valeria Seciu, cu fiorul ei inconfundabil, o transforma in spirit tutelar, iar patimile pamantesti i le da Mihai Dinvale, care sugereaza dezinvolt o anume infatuare pe care i-o inspira puterea. (Mai putin in momentul despartirii de Ariel, cand actorul se inmoaie emotionant sub povara unei intelegeri ceva mai adanci.) Nici cuplul zburdalnic, Ferdinand–Miranda, nu mai e atat de senin, simtind parca amenintarea unor necunoscute, desi Irina Radulescu si Filip Ristovski ar prefera parca varianta idilica a povestii lor de dragoste. Tulburarea apelor astfel iscata de amintirea unui timp vinovat adanceste in metafizica piesa si da mai mare relevanta jocului ascuns al unei realitati devenita inselatoare (realitatea spectacolului). De aici, ideea imaginilor evanescente din oglinzile basculante, construite de Dragos Buhagiar pe laturile scenei, sau utilizarea trapelor prin care se iteste amenintator capul ciufulit al lui Caliban (cunoscutul scenograf e inventiv si precis ca intotdeauna).
Multa ambiguitate si mister in aceasta Furtuna a anului 2009, in care regizoarea a pus multe dintre indoielile pe care le-a acumulat cu privire la teatru si viata si din care s-au nascut mereu vii intrebarile creatorului. Nici Prospero nu putea fi altfel. In ciuda pozei sale de conducator absolut sau a sigurantei din tinuta suitei regale, scena e bantuita de spirite, iar proiectiile video ale lui Tom Brandus au efect de lanterna magica. Element de echilibru, Ariel isi pastreaza luciditatea si, daca ar fi sa privim Furtuna ca pe un spectacol provocat de Prospero spre demonstratie, cum insusi textul ne sugereaza, Ariel ar juca nu doar rolul servitorului fidel, ci si pe acela al judecatorului impartial. Rodica Negrea e, de aceea, exacta in atitudinile sale, chiar si atunci cand de sub coiful napoleonian ii cade rebela o mesa pentru a-i sublinia figura ravasita.
Reflectand la conditia teatrului, Catalina Buzoinau nu putea sa-si ia un aliat mai de nadejde decat aceasta piesa emblematica despre magia si adevarurile acestuia, ca si despre efemeritatea lui (celebra referire la visele care se destrama). In bogata ei opera, aceasta Furtuna e plamadita nu doar din nostalgii, ci si din realitatea unui crez pe care, spre cinstea regizoarei, l-a exprimat cu consecventa. El se afla acum rostit o data in plus, ca un elogiu al vietii in libertate, dar si al libertatii artei de a-i schimba cursul.

Replica lui Hausvater

In dosarul de spectacol la recenta premiera cu Poveste de iarna de la Teatrul National din Timisoara, mai multi cronicari si colaboratori ai cunoscutului regizor au fost invitati sa indice care dintre replicile favorite ale acestuia l-ar defini mai bine. Cel mai potrivit cu subiectul mi s-a parut cuvantul englezesc „excitement“, la care au facut referire unii dintre cei chestionati, implicand aici explozia de energie pe care o contin spectacolele lui Alexander Hausvater si gradul inalt de spectaculos. Intr-adevar, de la textele proprii, vezi Athénée Palace, recenta adaptare dupa faimosul roman al contesei Waldeck (ce descoperire!), si pana la autori contemporani dintre cei mai exotici, precum Isaac Bashevis Singer (Teibele si demonul ei), de la clasicii cei mai frecventati la altii descoperiti in biblioteci (Don Juan si Faust de Christian Dietrich Grabbe) navalnicul regizor ne asalteaza cu excesele sale de fantezie si inovatie intr-un mod unic. Stilul sau fara stil introneaza regula sintezelor postmoderne, unde citatul cultural sta alaturi de autocitare, chemand la rampa, intr-o avalansa de senzatii, imaginea unei arte care nu mai e doar a cuvantului, dar nici numai a imaginii, fiind, tocmai prin asta, atat de speciala. Noile tehnici video, proiectiile laser pe care le intrebuinteaza i-au deschis si mai mult gustul pentru aventura scenica si scenotehnica, asa incat la spectacolele sale te poti astepta la cele mai teribile nazbatii. (Si nu e oare asta excitant?!) Inovatiile lui Hausvater vizeaza evident si atitudinea fata de autorul si textul alese. Cazul nostru, fiindca in privinta Povestii de iarna in varianta sa pana si Jan Kott, adeptul absolut al contemporaneizarii lui Shakespeare, ar fi invidios. „Gelozia nu este intima, ci politica“ spune regizorul vorbind despre tema piesei si continua: „In Poveste de iarna exista o corespondenta uluitoare intre politic si personal. Tot ceea ce nu poti sa-ti reglezi in sfera personala exprimi in zona politica in care devii, fara sa constientizezi, omul pe care l-ai urat toata viata“. Cu alte cuvinte, ducele Leontes isi tortureaza prizonierii (asta ni se arata insistent) pentru ca presupune ca-l insala ducesa, pe care o si ucide de altfel, indepartand de la curte rodul presupusului adulter. Si, ducand mai departe rationamentul, orice indispozitie a conducatorului poate prejudicia bunul mers al relatiilor sale cu ceilalti, chiar si cu prietenii, cazul lui Leontes, care-si banuieste de tradare prietenul din copilarie. Cam mult, s-ar putea spune, pentru inofensiva poveste shakespeariana unde episodul razboinic e un pretext, fiindca piesa elogiaza, intre altele, Timpul care calmeaza spiritele si acea lume campestra, idilica si paradisiaca unde se muta curand actiunea.
Ca sa ne aduca si mai aproape de politic, spectacolul incepe deruland pe benzi luminoase stiri terifiante de prima pagina dintr-o actualitate familiara, iar oamenii lui Laertes intorsi din razboi poarta salopete militare de azi si flutura pusti din care mai si trag din cand in cand. In atmosfera se instaleaza initial un gust de violenta si agresiune care nu va mai avea prea multa legatura cu restul. Baia de muzica (excelenta partitura lui Dan Jinga) si efectele de lumina sterg granitele dintre realitate si basm, caci toata aventura copilului abandonat face parte din visul plin de remuscari al tatalui. Cum montarea a fost facuta in imensa incinta a fostei cazarme, achizitie de care Nationalul timisorean e atat de mandru, aventura spatiala e si mai spectaculoasa. Asezat in centru, pe scaune rotative, publicul va urmari panoramic derularea spectacolului, incitat de desele schimbari de unghi, de amplasarile inedite ale scenelor, in cadrul ferestrelor, de pilda, sau de actorii care misuna pretutindeni pe platforme miscatoare, pe motociclete, catarati pe ziduri.
Trupa e performanta, jucand in frig la temperaturi emotionale maxime. Se detaseaza Claudia Ieremia, care o joaca in acelasi timp pe mama (Hermione) si pe fiica (Perdita) cu impresionanta capacitate de a trece de la gravitatea tragica a primei parti la zburdalnicia celei de a doua, cand imbraca hainele vaporoase ale bucolicei Perdita. Ion Rizea e un Leontes incercanat, iar Ana Maria Cojocaru, in rolul salvatoarei Paulina, emana caldura si intelepciune. Grupul pastorilor e ceva mai amorf, ratand intr-un fel episoadele comice ale piesei, cele in jurul lui Autolycus, un fel de bufon sui generis pe care Catalin Ursu il interpreteaza cam fara haz. Miscarea ansamblului la care recurge regizorul cu ajutorul coregrafei Malina Andrei imprima reprezentatiei un ritm dezlantuit care estompeaza insa aceste neajunsuri. Poate cea mai mare provocare a spectacolului e adresata scenografului. Pus in situatia de a gasi solutii adesea imposibile pentru viziunea flamboaianta a regizorului, Lucian Lichiardopol se descurca bine, asigurand atat fluidul actiunii, cat si taietura pe diagonalele spatiului. Singura problema e ca, din anumite unghiuri, actorii se vad doar bust, iar spectatorii isi intind gatul sa-i poata privi. Si e pacat, mai ales ca vestmintele create de Stela Verebceanu sunt o incantare. Multicolore, vaporoase cand e cazul, ironice, grotesti, integrate tonusului de vitalitate al ansamblului.
Pe drumul unei vizibile convertiri de la automultumire la autodepasire, noua premiera cu Poveste de iarna, in viziunea spectaculara fastuoasa si originala a lui Alexander Hausvater, are si meritul de a pune ambitioasa trupa timisoreana in situatia de a-si depasi limitele.


BIANCA BURTA-CERNAT

Nemuritorii

Bogdan Suceava este un prozator experimentator. Dar nu in descendenta autorilor livresti, desi proza sa (mai ales Venea din timpul diez) coabiteaza fructuos cu livrescul. Nici in descendenta textualistilor, obsedati de limbaj, desi limbajul  insa intr-o acceptiune mai larga decat aceea lingvistica  este si una dintre preocuparile sale. Dincolo de faptul ca, de la o carte la alta (de la Imperiul generalilor tarzii pana la Miruna, o poveste si Vincent nemuritorul), schimba cu dexteritate formule si registre, dovedind ca stie sa scrie si calofil, si „alb“, necalofil, si parodic, si intr-o tonalitate grava, si naratiune si metanaratiune, Bogdan Suceava experimenteaza pe un teritoriu al ipotezelor fictionale, e fascinat de ideea multitudinii lumilor posibile. El poate, cu egala abilitate, cu egal entuziasm imaginativ, sa construiasca si o mitologie a spatiului bucurestean, si un scenariu al unei drame planetare. Ceea ce unifica experimentele sale prozastice este interesul pentru mit, poveste, eres, credinte, pentru imaginarul pe care acestea il subsumeaza. Mai precis, autorul in cauza este un explorator al imaginarului utopic si distopic.
O utopie negativa cu aparente de naratiune SF (oricum, SF-ul nu mai e de mult un gen cu granite certe) este cea mai recenta carte a lui Bogdan Suceava, Vincent nemuritorul. Mihai Iovanel identifica aici (cred ca in mod just) un compromis al SF-ului cu mainstream-ul. Si, tot pe o linie similara, Andrei Simut sugera ca volumul de fata ar fi un SF soft, poate dezamagitor pentru cititorii impatimiti ai genului. Cristina Balinte accentua, intr-un amplu si sagace comentariu, (tot) latura literara a cartii. Da, e adevarat, s-ar putea ca in Vincent nemuritorul intriga SF sa fie in buna masura un pretext pentru reflectia (cu implicatii morale) asupra unei teme „clasice“: neobosita masinarie de ipoteze privind „viata de dupa moarte“. Totodata, daca acceptam ca literatura de anticipatie pretinde eludarea, intr-un anumit grad, a cliseului de gen si, mai ales, o oferta speculativa pe cat posibil noua, atunci nu putem trece peste constatarea ca romanul lui Bogdan Suceava nu pare sa-si fi propus in primul rand asa ceva. Speculatia in marginea inteligentei artificiale, precum si in marginea mirajului pe care il reprezinta structura creierului uman nu este deloc ceva nou in literatura SF. Cum nu e ceva „nou“ nici calatoria cosmica ori colonizarea unei planete indepartate. Sau periclitarea civilizatiei umane printr-o proliferare a robotilor performanti. La aceste elemente de déjà-vu (si la altele) adaugandu-se obsesia tehnologiei avansate, dar cu un revers (potential) malefic/distructiv. E adevarat insa si ca, pana la urma, asemenea „clisee“ sunt greu de evitat. In Vincent nemuritorul ele trec, de altfel, intr-un plan secund, intrucat miza cartii nu este (doar) aceea a unei naratiuni SF.
In mod semnificativ, autorul nici nu impinge actiunea prea mult in viitor. Suntem abia in anul 2036, cand, in Statele Unite, printr-o bizara evolutie a cercetarii stiintifice, s-a ajuns la separarea intelectului de trup prin transferarea acestuia pe un modul digital, desi nu s-a descoperit inca un remediu impotriva cancerului. In felul acesta, bolnavii carora nu le-a mai ramas nici o sansa de supravietuire (dar ulterior si oamenii sanatosi dezamagiti, obositi sau plictisiti de tracasarile vietii) au posibilitatea sa opteze pentru aceasta noua forma de existenta  necorporala si, in principiu, pur rationala. Modulele ce stocheaza intelectele celor morti sunt depozitate intr-un loc special, sub supravegherea unui Guvern Federal. Un modul e proiectat sa reziste 800.000 de ani, dar asta doar daca nu e distrus in urma vreunui accident tehnic. (Deci imortalitatea e indoielnica.) La inceput, aceasta alternativa la eutanasie, care imblanzeste in acelasi timp spaima de moarte a oamenilor, pare a corespunde unui imaginar paradisiac: in lumea virtuala al carei suport este modulul digital nu exista „nici durere, nici intristare, nici suspin“; intelectele eliberate de trup pot calatori oriunde si oricat, daca se conecteaza la o banala camera video, la un satelit, la un computer s.a.m.d., pot cunoaste orice, cu conditia ca informatia sa fie stocata pe un suport electronic si pot chiar munci, din „lumea de dincolo“ (pe post de contabil sau cercetator) pentru cei din lumea de aici. Dar libertatea unei asemenea existente de dupa moarte (Spring After Winter se numeste programul ce-i transforma pe muritori in inteligente necorporale) se dovedeste iluzorie. Intelectul eliberat de trup e in continuare dependent: nu de natura, dar de tehnologie. Din inchisoarea trupului perisabil (obsesie filosofica de veche traditie) se trece intr-o alta, nu mai putin constrangatoare, aceea tehnologica. Daca muritorii cunosc doar ceea ce pot percepe, „nemuritorii“ de pe modulele SAW cunosc doar informatia pe care o poate capta diversificata, sofisticata aparatura electronica de pe Pamant. Nimic mai mult.
In linii mari, acesta este scenariul ideatic al cartii. Totul duce, pana la urma, la vechi discutii filosofice, la vechi dileme etice  abil tesute in interstitiile povestii. Vincent nemuritorul e o carte dezbatere. E vorba, de fapt, de doua „dezbateri“ interferente: una la care iau parte personajele, alta la care invita, indirect, ipoteza fictionala avansata de autor. Partea spectaculoasa a acestui „scenariu“ incepe in momentul in care, cel putin asa mi se pare, actiunea SF lasa locul unei actiuni fantastice  daca actiunea SF sta sub semnul explicabilului, prin imaginarea unor procese sau mecanisme cu aparenta coerentei logice, actiunea fantastica evadeaza tocmai din chingile explicabilului, debuseaza intentionat, provocator, in mister si inefabil. Cum functioneaza modulele SAW intelegem. Dar cum se face ca aceleasi module SAW scapa la un moment dat capacitatii umane de control si intelegere ramane pana la sfarsit un fapt de neexplicat. Fara stiinta/intentia cercetatorilor, pe modul n-a fost transferat, se va dovedi mai tarziu, doar intelectul pur: in chip misterios, au trecut pe suport electronic, cu mult exacerbate, si afectele... Frustrarile, gelozia, plictiseala, ura, iubirea s.c.l. ii imping pe presupusii nemuritori (destrupati, eterici) la sinucidere, crime, jafuri, toate electronice. Ei percep existenta pe modul ca infernala si se razbuna pe cei din lumea „reala“ revelandu-le infernul... Intram astfel pe poarta unui roman metafizic de buna calitate.

Bogdan Suceava, Vincent nemuritorul, Editura Curtea Veche, Colectia „Un roman Curtea Veche“, Bucuresti, 2008, 192 p.

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor