Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
29.10.2008

Bucurestiul Cultural, nr. 13/2008 (II)

 

714 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

DANIEL CRISTEA-ENACHE

Testul Breban

 

Intr-o pagina memorialistica a lui Ga­briel Dimisianu, gasim un excelent portret al tanarului Nicolae Breban. Inca înainte de a fi publicat ceva, viitorul romancier canonic se comporta în spa­tiul public ca si cum ar fi avut deja în librarii si biblioteci o opera majora. Intervenea în discutii cu autoritate, lua cuvantul si apoi nu se mai lasa întrerupt pana nu expunea tot ceea ce avea Breban de expus. Cand, totusi, cutare “nechemat” îndraznea sa emita o opinie contrara, ba chiar una complementara, vorbitorul cu statura impozanta si voce pe masura îl fixa mai întai cu o privire nimicitoare, dupa care, expediindu-l decis într-o paranteza nedorita a propriului discurs, revenea la lucrurile cu ade­varat importante. Care anume? Marea proza universala, marea proza autohtona si la intersectia acestora - Nicolae Breban.

Nimic nu s-a schimbat, în urmatorii patruzeci de ani, în modalitatea de articulare si de comunicare a scriitorului. Pot, la randul meu, depune marturie ca l-am ascultat într-o sedinta de redactie a Contemporanului (pe cand eram june corector si student) pe romancierul-director vorbind trei ore legate despre temele sale preferate. Unele dintre acestea erau si ale mele, poate si ale dumneavoastra. Dar putini dintre noi au tenacitatea si obstinatia lui Nicolae Breban de a le sustine, iar si iar, în orice moment, în orice context.

Curand dupa momentul auroral al descinderii tanarului nordic în sudul dambovitean (pregatit sa-l asculte, dar nu la infinit), au început sa apara si operele sustinatoare. Dupa Francisca (1965), romanul de debut marcat de tematica realismului socialist muribund, o suita absolut senzationala: In absenta stapanilor (1966), Animale bolnave (1968), Îngerul de gips (1973) si Bunavestire (1977) avea sa dea, într-un deceniu de fa­buloasa creativitate epica, greutate tu­turor vorbelor anterioare si viitoare ale lui Nicolae Breban.

E. Lovinescu puncta tot memorialistic transformarea lui Rebreanu dupa aparitia romanului Ion. Dintr-un tinerel mereu disponibil, vag publicist, cu parul de culoarea vantului, aflat în cau­ta­rea unor colaborari onorabile, acesta de­venise, parca peste noapte, o autoritate incontestabila a lumii noastre literare. Un prozator oficial, premiat si îm­par­titor de premii, director general al Teatrelor si al Educatiei Poporului, pre­se­dinte “aproape inamovibil” al Socie­tatii Scriitorilor Romani. De la 1920 la 1970, consacrarea fulgeratoare a unei ti­ne­re sperante revelate ca mare prozator e reiterata. Dar, fiindca regimul poli­tic s-a schimbat dintr-unul liberal într-unul totalitar, ascensiunea lui Nicolae Bre­ban a fost si una politica. Sprijinit de Dumitru Popescu zis Dumnezeu, fostul student cu dosar prost, fiu de “exploatator”, ajunge în numai cativa ani, pe o spirala ametitoare, membru al Biroului Uniunii Scriitorilor, redactor-sef la Ro­ma­nia literara si membru supleant al Comitetului Central al Partidului Co­mu­nist Roman...

Spre lauda scriitorului, dupa Tezele din iulie 1971, coborarea îi va fi la fel de rapida ca escaladarea. Criticand în ziarele occidentale politica lui Nicolae Ceau­­sescu, el va deveni indezirabil si, exclus de peste tot, se va întoarce la cartile si temele lui. Îngerul de gips (preferatul meu) si Bunavestire, cele mai puternice romane ale lui Nicolae Breban, sunt scrise si publicate exact în acest interval de marginalizare socio-profesionala. Daca regimul a pierdut un tovaras de încredere, literatura romana postbelica a castigat, în perioada respectiva, unul dintre reperele ei.

Ceea ce va urma în traiectoria proza­to­rului “saizecist” e putin mai trist, dar nu altfel decat la majoritatea competitorilor sai literari. De la Don Juan (1981) încoace, romancierul se uzeaza pro­gre­siv, prin repetitie, redundanta, eseistica obositoare, manierizare, autopas­ti­sare. Nu mai inoveaza creativ, ci exploreaza marginile rabdarii cititorului fidel. Pactul de lectura este subminat. Tri­logia, tetralogia dezvoltate dupa 1989 îi supun la grele încercari pe vechii admiratori ai lui Nicolae Breban. Si - cu cateva notabile exceptii - cititorii mai tineri sunt pierduti din start. Testul de anduranta pe care îl presupune parcurgerea unor romane de sute de pagini îndesate se face, acum, nu pe ope­rele într-adevar reprezentative ale scrii­to­rului “maximalist”, ci pe o productie excesiva si, într-un anumit sens, parazitara. Autorul îsi pastreaza structura ideo-epica, însa abundenta paginilor sale, în lipsa unui vector nou de func­tio­na­litate artistica, se transforma într-un defect vizibil. Nicolae Breban a teoretizat, în repetate randuri, acumularea can­titativa si mutatia calitativa dupa primele doua sute de pagini ale unui roman. Insa, dupa Bunavestire, saltul aces­ta nu se mai produce. Mecanismul com­po­zitional functioneaza în continuare - dar o lume fictionala, în sensul tare al sin­tagmei, nu se mai naste.

Lucrul e cu atat mai trist cu cat, la un prozator organicist ca Nicolae Breban, autopastisarea pare mai supara­toa­re decat la un bricoleur postmodern. Dar si mai trista mi se pare atitudinea unor colegi ai mei de generatie critica a caror severitate evaluativa îmi indica o înduiosatoare ignoranta. Nu-l poti pune “la zid” pe Breban, sustinand - nedilematic - ca nu stie sa construiasca o sce­na si ca nu are habar de limba ro­ma­na, fara sa raportezi volumele lui mai noi la romanele exceptionale de mult editate si disponibile în biblioteci.

Nu numai romanul, ci si critica este o proba de rabdare. “Oasele tari” ale romancierului care, zi de zi, la masa lui de lucru, urmareste destinul unor personaje si dezvoltarea propriei scriituri solicita, daca nu comprehensiunea ne­con­ditionata, atentia sustinuta a cititorului profesionist. Fara o receptare adec­­vata, o opera literara importanta nu va fi perceputa, în epoca de aparitie, la adevarata ei valoare. Si totusi, mai im­portanta decat receptarea critica este opera declansatoare. Meta-literatura are sens numai în prezenta literaturii. E mare poet Eminescu fiindca poezia lui i-a placut lui Maiorescu? Ma îndoiesc. Cred, dimpotriva, ca Maiorescu e un mare critic fiindca a sesizat, printre primii, valoarea poeziei lui Emines­cu. Acesta e raportul de consecutie.

Iata de ce un critic ignorant reprezinta o contradictie în termeni. Unele lec­turi sunt obligatorii, nu optionale. Cine n-a aflat înca, dupa atata timp, de cele patru mari carti (la propriu, dar si la figurat) scrise de Nicolae Breban între 1966 si 1977 nu se poate lua drept critic literar. Iar cine, frunzarind aceste carti, mai vorbeste si scrie despre autorul lor într-un registru minimalizator, cu ironii de doi bani, nu poate fi considerat un comentator credibil de literatura. Ironia presupune un cod cultural comun, o vie inteligenta critica si un cerc de interpreti avizati. Sa decupez, pentru detractorii inocenti cultural ai unui mare romancier, un fragment din Îngerul de gips:

“Al doilea val de caldura înecacioasa, asfixianta, îl inunda; o alarma surda calatori scurt, zigzagat, prin cutia trupului sau, ca un fulger ce cauta paman­tul. De data aceasta rezista tentatiei de a bea. Tinea paharul strans cu mana stanga si privea usor într-o parte si în jos, unde fusese cainele, zambind, de par­ca si-ar fi amintit ceva agreabil. Totodata se apleca cu ochii holbati asupra cutremurului dinlauntrul sau, asupra cazanului urias de tuci crapat în care fierbeau sila si spaima. Ar fi facut orice, ar fi dat oricat sa nu trebuiasca sa dea acel telefon nevinovat, sa nu se afle în perspectiva acelei seri galante. Silueta durdulie a Miei Fabian devenea colosala, fata ei botoasa si vesela, mal­i­tioa­sa, prindea proportiile unui bloc, ale unui siloz cu zece etaje, sub spran­ce­nele ei se aduna praful, noroiul taiat de rotile carutelor se aduna la colturile buzelor ei, pe narile ei late, porii se deschisesera imens, ca niste gropi vulcanice, de gatul ei ridat se prinsesera sute de lilieci. Si el statea în fata capului ei colosal, ce-i zambea, în marmora, privind în sus, cu inima-i batand în piept, cu coas­tele subtiate, puberale, naive, cu palma dreapta ridicata la piept, uitata acolo, cu ochii putin îngustati, încer­cand parca sa înteleaga ce se întampla acolo, sus, de ce fusese chiar el ales, pentru a fi azvarlit în gura aceea carnoasa, zambitoare, fixat pe masa aceea uriasa, de piatra, aflata la o atat de mare înal­time, deasupra oraselor care se miscau, jos de tot, vazute ca printr-o lupa de apa, acolo, în prapastiile acelea senine, unde se zaresc o bisericuta si cateva ma­run­te animale, un petec de iarba verde, neverosimil, totul respirand atat de senin si de bland-seducator din înaltimea acelor varfuri taioase, de sticla si ghea­­­ta, plutind în înaltimea la care ameteste vulturul.

Încet, încet, viscerele sale morale se cal­mara, de data aceasta nu perfect. Ceva surd, uruitor ramase, asa cum se zareste coada unui sobolan ascuns sub o mobila. Palma sa stanga, crispata în jurul paharului, se relaxa, cu un scancet pe care-l auzi doar cainele, si Minda ridica lichidul si bau. Acum, comic, pentru prima oara, bautura nu-i mai produse greata. O usoara arsura bine­fa­ca­toa­re înainta de-a lungul traseului digestiv si el o urmari, ca un scafandru, cum luneca în labirinturile sale, luminate difuz, ca pesterile. (...)

În definitiv, va suna si se va lasa sa cada, sa se surpe încet, cum facuse si prima oara, trupul sau greu îl ajuta bine la aceasta. Nu facem totdeauna ceea ce ne place în viata; sunt atatia, nu-i asa, care, la ora aceasta, se îndreapta spre schimbul trei, schimbul de noapte, iar el, chiar daca nimeni nu stia, se va încheia la haina, îsi va verifica, facand un gest care va parea involuntar, dar nu va fi nici pe departe astfel, nodul de la cravata, putin alunecat spre dreapta si îngropat sub guler, îsi va învinge, îsi va înghiti pur si simplu sila si frica, asa cum facuse si cu vodca din fata, si se va lasa sa cada usor, sa se pravaleasca sustinut de îngerii sai, în cloaca aceea, dedesubt.” (pp. 459-460, 462).

L-ati mai citit?

 

Nicolae Breban, Îngerul de gips, roman, editia a III-a, colectia “Fiction Ltd”, Editura Polirom, Iasi, 2008, 560 p.

 

 

HORIA GARBEA

Profesia de scriitor are nevoie de recunoastere 

 

Nascut 10 august 1962, in Bucuresti • doctor in inginerie din 1999, cu o teza din domeniul fiabilitatii constructiilor; cadru didactic la Facultatea de Imbunatatiri Funciare si Ingineria Mediului a Universitatii de Stiinte Agronomice din Bucuresti, din 1987; a publicat 8 volume cu caracter stiintific si didactic • in domeniul literar, a debutat in 1982 cu poezie, iar dupa 1989, a avut o activitate intensa de publicist si autor de literatura • a publicat poezie, proza, teatru, critica literara si teatrala, eseuri. 12 piese reprezentate in tara si in strainatate (Anglia si Franta), intre care: Cafeaua domnului ministru, Doamna Bovary sunt ceilalti, Pescarusul din livada de visini, Stapanul Tacerii, Cine l-a ucis pe Marx? • traduceri in romaneste si adaptari pentru scena din dramaturgia universala: Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I. Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P. Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux, Normand Chaurette s.a. • printre volumele de literatura publicate: Proba cu martori (poezie, 1996), Decembrie in direct (teatru, 1999), Cine l-a ucis pe Marx? (teatru, 2001), Caderea Bastiliei (roman, 1998, editie definitiva 2007), Crime la Elsinore (roman, 2007), Trecute vieti de fanti si de birlici (eseuri, 2008) • rubrici permanente in diverse publicatii: Luceafarul, Cuvantul, Ziarul financiar, Saptamana financiara, Scena, Drama • volume despre literatura contemporana: Vacanta in Infern (I si II), Arte partiale • din 1998, realizeaza scenarii de filme si show-uri pentru televiziune la ProTV, Prima TV, National TV s.a., emisiuni la TVR Cultural in perioada 2002-2004 • din 2000, secretar al Sectiei de dramaturgie a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti; din noiembrie 2003, presedinte al ASB • in prezent, este dramaturgul Teatrului “Toma Caragiu” din Ploiesti • a reprezentat Romania la festivaluri nationale si internationale de literatura si de teatru • premii si distinctii: Ordinul Meritul Cultural in grad de Cavaler (2004); Premiul Academiei pentru dramaturgie (2001); Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 1999; Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pentru poezie (1996) • nominalizat intre primii Zece Pentru Romania (categoria Scriitori, 2007)

 

Care credeti ca este rolul scriitorului in so­cietatea contemporana, cand fiecare dintre noi a ajuns un set de PIN-uri si parole aso­ciate unui CNP?

In societatea de azi, rolul scriitorului creste, chiar daca lucrurile sunt apa­rent altfel. Societatea moderna lasa omului, chiar din clasa de mijloc, un timp destul de mare pentru turism, sport si, daca e cultivat si inteligent, pen­tru lectura si comentarea literaturii, pentru teatru si film, care au ca punct de pornire scenarii scrise tot de au­tori profesionisti. Scriitorul are ce face. Eu insumi am multe comenzi de tot felul; nu e imposibil sa se dezvolte mai mult breasla profesionistilor scrisului.

Cum se impaca inginerul Horia Gar­bea, care preda la Universitatea de Stiinte Agronomice din Bucuresti, cu scriitorul de suc­ces?

Precizez ca eu sunt constructor (specializarea imbunatatiri funciare, dar predau mecanica constructiilor). Con­struc­­tia unei case nu se deosebeste in esenta de cea a unui roman sau a unei piese de teatru. Deci, activitatile acestea se completeaza. Apoi, se stie ca elementele proiectarii unei constructii sunt doua: costul si siguranta. Nu este altfel in literatura. Activitatea mea este una de optimizare, in sensul realizarii unei eficiente maxime in tot ceea ce fac. Lucrez destul si in domenii ca matematica, fizica solidului etc. si asta ma ajuta si in scris. Nu mai pun la socoteala in­­tal­nirea cu foarte multi studenti, care ofera o diversitate umana propice profe­siunii de scriitor si mai prilejuieste contactul cu societatea contemporana.

Ati abordat mai multe genuri literare, dar teatrul pare a se situa intre preferintele dvs.: aveti piese scrise, traduse, reprezentate. Va rog sa detaliati.

Acum, m-am indepartat putin de teatru din doua motive. Am constatat ca scrierea teatrului nu este foarte des ur­mata de reprezentarea lui. Desi am fost jucat mereu, nu am avut totdeauna spectacole la un nivel multumitor si nici satisfactii materiale prea mari, ex­cep­tand traducerile. Teatrele joaca autorii haotic, din pacate, pe criterii neprofesioniste, pe impresii sau pe “pile”. Nu am energia sa lupt pentru afirmarea publica a pieselor mele si mi se pare in­decent sa ma milogesc, sa insist ca textele mele sa fie macar citite. Apoi, de cam doi ani, din cauza obligatiilor familiale, legate de nasterea fiului meu, am re­dus pana spre zero prezenta la teatru, am iesit din lumea in care ma aflam adesea. Vedeam doua-trei piese pe saptamana, nu ratam premierele im­por­tante. Acum, am parasit aceasta activitate si pe cea de cronicar dramatic.

Totusi, sunteti la curent cu ceea ce se scrie in materie de teatru. Se afla dramaturgia romaneasca de azi intr-o criza creativa, asa cum se tot vehiculeaza?

Nu cred acest lucru. Se scriu piese bune, interesante. Dar regizorii si direc­torii au propria lor viziune despre text, vi­ziune care propune publicului texte straine pentru care traducatorii sau alti promotori isi exercita influenta. Apoi, ei prefera sa puna a 456-a oara Visul unei nopti de vara sau Gaitele, de regula, in viziuni plate, fara nimic inovator, decat sa se apropie onest de un text nou. Nu spun ca nu sunt si exceptii, dar linia generala aceasta este.

Din 2003, sunteti si presedintele ASB. Va rog sa vorbiti despre activitatea Aso­ciatiei.

Asociatia Scriitorilor Bucuresti este filiala cea mai mare a Uniunii Scriitorilor din Romania si este parte la proiectele acesteia. De altfel, ASB nu are personalitate juridica, deci tot ce intreprinde se face prin USR, cu girul Consiliului acesteia. Asadar, avem initiative, dar ele trebuie girate si finantate de Uniu­­nea noastra sau de sponsori. Avem si o mica activitate editoriala, cu sprijinul entuziast al unei edituri foarte serioase, Editura Noua. Dar nu putem difuza carte din lipsa autonomiei juridice si din lipsa de personal. De regula, ti­pa­rim poezie in tiraje modice, iar autorul o difuzeaza el insusi. Eu fac coperti si multe prefete cu entuziasm si placere, ca sa imi ajut colegii.

O actiune importanta este decernarea premiilor anuale ale ASB, prestigioase si ravnite de breasla. Aceasta se rea­lizeaza cu ajutorul important al Primariei Sectorului 2, unde domnul pri­mar Neculai Ontanu ne acorda un sprijin neconditionat de ani de zile, si cu suportul bancii MKB Romexterra Bank, al revistei Saptamana financiara, al altor sponsori generosi. Ma incarca de optimism aceasta solidaritate fata de cultura, care se manifesta cu regularitate.

Sectii foarte active la ASB sunt: cea de poezie, condusa de Dan Mircea Cipariu, care a realizat actiuni culturale ma­jore, precum antologia 27. Poezie de Bu­cu­resti, tot cu ajutorul primarului sectorului 2, si Scriitori pe Calea Regala, un proiect mai mare, cu ocazia Centenarului USR, si care a avut o mediatizare ex­ceptionala; apoi, sectia de dramaturgie, unde presedinte e Lucia Verona si unde Mircea Ghitulescu coordoneaza un Club al dramaturgilor cu spectacole lectura lu­nare.

Sectia de dramaturgie are cel mai mic numar de membri, dar are proiecte am­bi­tioase.

Asa cum spuneam, Clubul subzista de 4 ani cu sprijinul USR. Exista apoi re­vista Drama, una foarte serioasa, editata sub egida USR si coordonata tot de Mircea Ghitulescu. Colocvii nationale de dramaturgie n-am mai putut tine, dupa cateva editii, din motive financiare. Ar fi minunat sa avem mijloace pentru a le relua.

Desigur, in atributiile Asociatei in­tra si lucruri mai prozaice, ca evidenta membrilor, propuneri pentru ajutoarele materiale distribuite de Uniune, actualizarea site-urilor web ale USR si ASB. In ceea ce ma priveste, impreuna cu pre­sedintii de sectii, caut sa fiu prezent la lansari, sa promovam imaginea Aso­cia­tiei si Uniunii in presa, la radio si TV, a profesiei de scriitor, una grea si care are nevoie de recunoastere.

De curand, USR si-a serbat centenarul. Ce a presupus acest eveniment?

Centenarul a avut mai multi sponsori, intre care insusi Guvernul Ro­ma­niei. De altfel, d-l presedinte Basescu si premierul, d-l Popescu-Tariceanu, au onorat manifestarile cu prezenta lor. Cu acest prilej, USR a decernat medalii ani­versare foarte frumoase, iar Prese­dintia Romaniei a conferit unui numar de 15 membri Ordinul Meritul Cultural in grad de Cavaler. Centenarul SSR-USR a fost evenimentul central al acestui an. Multe actiuni culturale au purtat egida lui si inca si altele o vor purta pana la sfarsitul anului.

Despre proiectul Scriitori pe Calea Regala, finantat de CEC si reunind o echipa de 45 de scriitori premiati in ultimii 10 ani, ce ne mai puteti spune?

Scriitori pe Calea Regala, un eveniment conex centenarului si care l-a avut ca organizator pe Dan Mircea Cipariu, a fost sustinut de Casa Regala a Romaniei, de Ministerul Transporturilor care a pus la dispozitie Trenul Regal, de municipalitati si filialele USR pe unde a trecut trenul. TVR Cultural a avut emisiuni speciale si ne-a insotit pe drum, ca si colegii de la Radio Romania. Totul a fost magnific, o pledoarie pentru lectura, pentru literatura contempo­rana si sa nu uitam antologia editata de Editura Brumar, impartita pe traseu. A fost un eveniment de neuitat. O ca­ravana de scriitori s-a deplasat cu Trenul Regal, construit in 1927 la comanda Regelui Ferdinand I, in gari din Romania. In fiecare statie, scriitorii s-au intalnit cu cititorii, au avut lecturi publice, au donat antologia realizata cu acest prilej si alte volume din creatia lor.

Ce inseamna Festivalul International “Zile si nopti de literatura” pentru scriitori?

Are loc la Neptun in fiecare an. Aceasta editie a adus ca laureat al Premiului Ovidius un scriitor care a primit si laurii Premiului Nobel, Orhan Pamuk. Sunt deja sase editii ale acestui mare festival care aduna scriitori de prestigiu de la noi si din toata lumea. Formatul s-a modificat putin an de an, dar nu lipsesc recitalurile de poezie si co­­locviile pe teme de interes general pen­tru scriitori. Este un eveniment de inal­­ta tinuta, ca si ceremonia decernarii Pre­miilor Anuale ale Uniunii, anul acesta cele doua evenimente fiind conse­cutive.

Eu nu am participat in acest an la Festivalul International pentru ca am avut o alta misiune in acel interval. Este vorba de participarea Uniunii la o organizatie a uniunilor de scriitori din mai multe tari, numita TSWTC (Three Seas Writers and Translators Comitee). Sediul este un centru cultural aflat in Insula Rodos si am participat la reuniunea anuala a organizatiei din partea USR. Cu acest prilej, am constatat si tin sa afirm (de fapt, sa repet) ca Uniunea noastra, de multi privita in tara de sus, ca “anacronica”, este cea mai puter­nica din Europa. Toti colegii au ascultat cu admiratie si chiar cu invidie lista pro­iectelor noastre, anvergura lor, situatia patrimoniului USR, incomparabil mai mare decat al altor organizatii similare. Sunt uniuni, in tari de mare traditie cul­turala, care nu au nici macar un sediu propriu si cu atat mai putin obtin de la statele respective indemnizatiile pentru artistii pensionari sau indemni­za­tiile de merit pe care Uniunea noastra le-a dobandit prin efortul unor scriitori activi, dar si prin prezenta ei publica.

Revenind la Festival, totul atesta ca a fost o reusita atat ca participare, cat si ca nivel al dezbaterilor si al evenimen­telor incluse. Sa nu uitam ca un festival de acest tip e posibil numai printr-o munca enorma a unui staff redus nume­ric, pentru ca totusi USR nu are multi angajati.

Ce proiecte are ASB? 

In ultimii 5 ani, ASB a ajuns la un anumit echilibru si are o agenda de ac­tivitati precisa, pe masura personalului ei redus si a faptului ca nu beneficiaza de fonduri proprii, cu exceptia stipendii­lor lunare primite de la USR pentru cheltuieli curente. Colectarea fondurilor pentru actiuni mai mari nu este un lucru usor, mai ales din perspectiva ac­ti­vitatii curente, care consuma timp. Imi pun multe sperante in sprijinul colegilor. Avem 1.000 de membri, dintre care efectivi vreo 800 (restul sunt in strainatate, au varste foarte inaintate sau chiar au rupt legatura cu noi). Daca din cei 800, macar 400 ar aduce cate o sponsorizare, o donatie etc. de 1.000 de lei, multe s-ar putea face. Activitatile obis­nuite vor continua si, in masura ivirii unor initiative si a sponsorizarilor, vom realiza evenimente culturale cat mai insemnate. Oricum, vom continua lec­turile publice, avem destule repartizate in acest an de la USR, decernarea di­plomelor de onoare pentru scriitorii care implinesc varste de 70, 75, 80, 85 de ani, propunerile de ajutoare catre comisia sociala a USR, primirile de noi membri si, peste aceste activitati care nu sunt neinsemnate, chiar daca sunt in rutina noastra zilnica, vom construi acele actiuni cu impact public pe care ni le dorim.

Despre ce este vorba?

In primul rand, despre lecturi publice si participarea la unele proiecte care vor consta in raspandirea literaturii con­temporane in randul cititorilor po­ten­tiali. Chiar acum, pe 11 octombrie, la decernarea unor premii ale Primariei Sectorului 2 pentru olimpicii elevi, am donat carti ale scriitorilor membri ASB acestor tineri exceptionali. De altfel, co­la­borarea cu Primaria Sectorului 2 si cu d-l primar Neculai Ontanu pentru a face propaganda lecturii este o prioritate atat pentru aceasta primarie, care e un centru de cultura, cat si pentru Aso­cia­tia noastra.

In final, as vrea sa va intreb si ce proiec­te personale aveti...

In acest an, am tiparit o carte, Trecute vieti de fanti si de birlici. Viata si, uneori, opera personajelor, un fel de colectie de eseuri la marginea istoriei literare. Colaborarea cu Editura Cartea Ro­ma­neas­ca a fost foarte placuta, vanzarea merge bine, critica s-a pronuntat deocamdata favorabil si va trebui sa lansez acest volum, pentru ca a aparut in august, cand nu era vremea propice pentru promovare. Romanul pentru copii Fat Frumos din Luna avanseaza incet, dar sigur, la fel poemele din Cantecele lui Huppy - se aduna. La Editura Tritonic, am ingrijit o culegere de nuvele politice in care am indraznit sa ma includ cu o fantezie, numita Detestarea natiunii, sper sa apara la Targul Gaudeamus. La Targul de la Frankfurt, din octombrie, am prezentat volumul in germana Ente mit Apfelsine (Rata cu portocale) in traducerea scriitoarei germane, originara din Romania, d-na doctor Veronika Dreichlinger. Nu uit draga mea revista Lu­cea­farul, la care contribui din toata inima, nici rubricile din Ramuri, Saptamana Financiara, pe care nu le voi lasa. Pe 6 octombrie a inceput anul universitar si stu­den­tii au nevoie de cursuri, asa ca voi tipari o noua editie revazuta a Cursului de constructii si, in semestrul al doilea, un Curs de statica.

Un proiect personal important este acela de a-l invata pe fiul meu alfabetul. Cunoaste toate vocalele si destule con­soane, ceea ce, pentru un an si noua luni, nu e rau... Sper ca la doi ani si ju­ma­tate, odata cu abandonarea pampersului, sa poata citi macar cuvinte scurte. Iau modelul bunicului meu, care la 4-5 ani ai mei imi recita din Dante si se pare ca facea bine. Apropo: am speranta sa pot contribui la publicarea unui volum din memoriile de ofiter si diplomat ale bunicului, in anul 2009. Mi-as dori sa fac o calatorie in Orient, preferabil in Vietnam, cu familia, fara vizite oficiale, dar acesta e un proiect pe termen mai lung. Desigur, totul e conditionat de sta­rea de sanatate si de vointa lui Dumnezeu.

 

Interviu realizat de Alina Boboc

 

 

HAIGANUS PREDA-SCHIMEK

Johannes Brahms - Eusebie Mandicevschi: contrapunctul unei prietenii*

 

Incerc, in cele ce urmeaza, o reconstituire a imprejurarilor in care s-au cunoscut si a prieteniei ce i-a unit pe Johannes Brahms si Eusebie Mandicevschi. Pentru aceasta am consultat urmatoarele surse bibliografice: a) relatarile lui Max Kalbeck, Richard Heuberger si Robert Lienau (participanti la reuniunile de prieteni din jurul lui Brahms in ultimii sai ani de viata); b) corespondenta Brahms-Mandicevschi publicata de Karl Geiringer1 si c) corespondenta lui Mandicevschi cu familia sa din Cernauti2. De asemenea, am consultat scrierile lui Mandicevschi despre Brahms3, precum si o serie de articole si studii mai recente dedicate celor doi.

 

Intalnirea

 

Dupa un an de serviciu militar in regimentul al 41-lea bucovinean in Bosnia, Eusebie Mandicevschi se stabileste la Viena pentru studii (1879). Parintii ar fi dorit sa devina functionar sau sa ur­meze o cariera militara, dar el se ho­ta­raste pentru muzica. In acelasi an il cunoaste pe Brahms, in casa indus­tria­su­lui Arthur Faber4. Bertha Faber era o veche cunostinta a maestrului si fosta co­rista in corul de femei pe care acesta il condusese la Hamburg (1859).

Brahms remarca talentul bucovinea­nu­lui, care lua lectii private de compo­zi­tie de la Gustav Nottebohm. Il recoman­­da lui Eduard Hanslick: “Indeosebi trebuie laudat Mandicevschi, lucrarile lui sunt imbucuratoare. Se vede intr-insele un progres sigur la invatatura si un talent surprinzator”5. Atentia lui Brahms il incurajeaza pe tanar si il ajuta sa se re­marce de timpuriu intre colegi.

Din anul venirii la Viena, Mandicev­schi lucreaza ca dirijor secund al corului Wiener Singakademie6, un ansamblu pe care si Brahms il condusese cu ani in urma (1863). Da lectii private de mu­zica in mari familii burgheze si dirijeaza coruri private. Conduce corul Faber vreme de un deceniu (1882-1892). Abia in 1887 dobandeste un angajament stabil, de arhivar al Societatii prietenilor muzicii din Viena (Gesellschaft der Musikfreunde in Wien). Iar in 1895, dupa retragerea lui Hanslick de la catedra de muzicologie a Conservatorului, i se propune postul acestuia. Richard Heu­­berger relateaza in amintirile sale: “Brahms spunea ca Mandicevschi ar intra foarte bine in chestiune pentru ocuparea postului de profesor dupa Hanslick (...). Brahms l-ar fi indemnat sa accepte, atat cu cuvantul, cat si cu con­de­iul, caci altfel ar veni cineva mult mai slab (...). «Dar acest incapatanat slav7 sustine ca el nu este omul potrivit si nimeni nu poate sa-l convinga de contrariul»“8.

Cum Mandicevschi incepuse sa lucreze la editarea operelor complete ale lui Haydn, lucrul in arhiva ii lua mult timp si nu se vedea suficient pregatit pen­tru postul de profesor: “In chestiunea universitatii am o retinere foarte in­­te­meiata: ca ceea ce stiu este deocam­da­­ta insuficient”, ii raspunde lui Brahms9. In cele din urma accepta postul, devine ti­tularul catedrei de istoria muzicii de la Conservatorul Societatii prietenilor mu­zicii din Viena10. Numirea sa ca profesor este consemnata de contemporani drept “o confirmare a cunostintelor sale teo­retice (...)”. Numele lui Brahms revine si aici: prin eruditia sa, tanarul profe­sor “castigase increderea si simpatia maestrului Brahms”, noteaza un istoric al celor doua prestigioase institutii vieneze cu ocazia intrarii lui in lumea academica11.

 

Secvente din viata

 

Exista o afinitate in felul in care Brahms si Mandicevschi ascultau muzi­ca, in special muzica veche si cantecele populare. Aceasta le prilejuia lungi si amicale discutii. Iar in prozaicul vietii zil­nice, Mandicevschi se arata un to­va­­ras saritor, gata sa il ajute in chestiuni practice, de exemplu, sa copieze partituri sau sa trimita, pentru el, pachete cu posta.

La asociatia Tonkünstlerverein, al ca­rui presedinte Brahms a devenit in 1886, Mandicevschi se numara printre membrii cei mai activi12. Apare si ca interpret al corurilor brahmsiene: la 16 aprilie 1894 dirijeaza doua coruri private (co­rul Hornbostel-Magnus si corul Miksch-Exner), cu un program de muzi­­ca veche si coruri mixte de Brahms si Carl Prohaska; sotia sa, Albine13, interpreteaza in 1892 Liedurile de dragoste in­­tr-un cvartet vocal, in 1895 alte lieduri de Brahms.

La mijlocul anilor 1880 Mandicev­schi l-a insotit pe Brahms in timpul va­can­telor de vara petrecute la Gmunden, in Austria Superioara, si in Stiria14. In 1884 ii recomanda lui Brahms o locuinta de vacanta “foarte frumusica (...), cu camere inalte, decorate cu stuc in­­­tr-o vila burgheza spatioasa”15. De asemenea, il insotea la excursiile de duminica in padurea vieneza, la Rodaun si Weid­ling16, sau la intalnirile in hanul “Ariciul rosu” in societatea altor prieteni pre­­cum Anton Door, Richard von Perger, Julius Epstein, Hugo Conrat sau Ri­chard Heuberger.

Brahms era centrul si sufletul grupu­lui. Mandicevschi, ca toti ceilalti, juca un rol secund. Dar din multimea momentelor petrecute impreuna s-a inchegat o relatie in felul ei unica, intretinuta in buna masura - dupa cum vom vedea - de activitatea muzicologica a lui Mandicevschi.

 

Arhivarul

 

Insemnatatea lui Mandicevschi in bio­grafia lui Brahms si mai tarziu in exegeza muzicii sale se datoreaza mai pu­tin relatiei private, cat lucrului in ar­hi­va Societatii prietenilor muzicii, pe care a condus-o multi ani.

In 1893, Brahms ii incredinteaza 300 de sonate de Scarlatti si manuscrisul Rec­viemului german, pentru a le pastra in arhiva. In 1896 daruieste aceleiasi insti­tu­tii 1.000 de guldeni si-l numeste pe Man­dicevschi responsabil de donatie. Din­­tre obiectele care ii apartineau, Man­dicevschi daruieste Societatii manuscri­sul celor 12 Canoane pentru voci de femei op. 11317 si in jur de 100 de scrisori re­pre­zentand corespondenta sa cu Brahms18.

Arhivarul ajunsese cunoscut pentru grija cu care reconditiona manuscrise “mal­tratate”. Cand a descoperit unul din­tre liedurile necunoscute din ciclul Can­­tec de lebada al lui Schubert in albumul unui american, aflat inainte in posesia vio­lonistului Panofka19, Brahms se adre­sea­za lui Mandicevschi, care se ocu­­pa de tiparire20. Mai tarziu, tot el se in­­gri­­­jes­te de restaurarea autografului Cvar­­te­telor op. 51 dedicate de Brahms marelui chirurg Theodor Billroth21. Manuscri­sul fusese taiat in bucati de Billroth in­­susi, care atasase un fragment din partitura ori­ginala sub fotografia inramata a maes­trului22.

Peripetiile reconstituirii manuscrisu­lui liedului Moartea si fata de Schubert, taiat in bucati de Hermann Schubert (fra­tele compozitorului), sunt povestite de Mandicevschi intr-o scrisoare catre Brahms: “Doua fragmente s-au pastrat si au putut fi vazute in expozitie sStandul Expozitiei internationale pentru muzica si teatru , Viena 1892, n.n.t. O vi­zitatoare (...) le-a vazut si a venit la mine cu un al treilea. Mi l-a daruit”23. Faima arhivarului se raspandise, dupa cum se vede, nu doar printre colegi, ci si in lumea publicului iubitor de muzi­­ca.

La dorinta lui Brahms a fost acordata lui Mandicevschi raspunderea edi­ta­rii operei lui Schubert la editura Breit­kopf & Härtel din Leipzig24. Dar dovada cea mai graitoare de incredere a maestrului in prietenul mai tanar cu doua­zeci de ani este numirea sa in testament, alaturi de Fritz Simrock. Brahms a dorit ca Mandicevschi sa aleaga in nu­me­le sau ceea ce urma sa revina So­cie­ta­tii prietenilor muzicii din lucrurile ce ii apartinusera25.

Putin inaintea disparitiei compozitorului german, Mandicevschi se afla in ime­diata sa apropiere: pe 25 martie 1897 era invitat impreuna cu clarinestistul Richard Mühlfeld la familia de prieteni comuni Miller zu Aichholz. Compozitorul, grav bolnav, este rapus curand de san­gerari interne, iar pe 2 aprilie se stinge din viata. Mandicevschi s-a aflat printre aceia care au condus cortegiul funerar cu faclii in mana, insotindu-l pe Brahms in ultimul sau drum lumesc, spre Cimitirul Central din Viena, unde este inmormantat.

 

Amintirea

 

Mandicevschi a jucat un rol cheie in receptarea postuma a operei si persona­li­tatii brahmsiene, in calitate de director de biblioteca, de editor si de autor. El este cel care a incorporat valoroasa co­lectie de carti a maestrului in biblioteca Societatii prietenilor muzicii, supraveghiind inventarul si ordonandu-l in categorii (partituri, manuscrise, carti, stam­pe s.a.).

Putin dupa moartea compozitorului, Mandicevschi reface un eseu biografic de­­spre Brahms, pe care-l redactase prima data in 1887 pentru Allgemeine deutsche Biographie26. In ciuda scurtimii, articolul ramane pana astazi una dintre sursele cele mai vii si mai directe de documentare asupra lui Brahms27. Evident, ideile timpului - precum estetica lui Hanslick - transpar printre randuri. Man­dicevschi il prezinta pe compozitor apeland la caracteristicul binom “for­ma-continut”: “Nobil precum con­ti­nu­tul (...) este si (...) forma, ea insasi mij­loc de expresie (...) ; asemenea clasicilor, care au trait cu un secol inaintea sa la Viena, el nu a negat formele, ci le-a cul­ti­vat cu predilectie, dandu-le un nou con­tinut”28. Liniile directoare ale exegezei brahmsiene de mai tarziu (raportarea la vechile tehnici contrapunctice, situarea sa in “genealogia monstrilor sacri” Mozart-Haydn-Beethoven-Schumann) au un punct de pornire in acest prim ar­ti­col de lexicon. “Privirea indarat”, in­­toar­­cerea la un trecut idealizat este la Mandicevschi, ca si la Brahms, profund melancolica. Ca tuturor celor atinsi de suflul historismului, propria munca si cea a contemporanilor li se parea mino­­ra. “De aceea, (...) o nuanta de pesimism l-a insotit spe Brahmst totdeauna”, scrie Mandicevschi.

Intr-un articol aparut in 190429 prezinta publicului biblioteca maestrului. De fapt, il prezinta pe Brahms asa cum l-a cunoscut, dar nu povestind amintiri, ci “citindu-l” in cartile pe care le iubea, in notitele de pe pagini. Amintirea convorbirilor de altadata se intrepatrunde cu ob­servatiile bibliotecarului - o lume pe care Mandicevschi o cunostea bine. Bach, Schütz, operele lui Bizet, cantecul popu­lar “in primul rand cel german, dar si cel strain” sunt subiecte la care za­bo­veau in discutii si care razbat, bineinte­les, si in acest neobisnuit portret postum.

Numai cineva care il cunostea bine pe Brahms ar fi putut sti ca acesta, in po­fida numeroaselor manuscrise pe care le poseda, “nu era de fapt un colec­tio­nar (...), ci doar pastra cu grija ceea ce i se oferea in conditii sde prett convenabile”30. Brahms achizitiona autografe nu din orgoliul de a strange unicate, nici din pasiunea pentru raritati si nici ma­car din veneratie pentru scrisul marilor maestri. El gandea ca locul acestora este in colectii publice, unde sa poata fi vazute de toti, si nu in biblioteci parti­cu­lare.

Amintiri revin la contactul cu cartile celui disparut: “Pentru o pagina din Scho­penhauer, Brahms avea un interes aparte (...), caci numeroasele insemnari de pe margine aratau cu cata grija isi alegea cuvintele, pentru a-si dezvalui gandurile (...) In schimb, se indispunea ori de cate ori lua in mana partitura unei compozitii proprii lipsite de valoare”31. Il irita faptul ca un om de valoare, cu educatie muzicala, pastrase pe har­tie propriile compozitii minore. Urmele vanitatii altora, transmise peste timp, ii pareau teribile avertismente. Mandicev­schi nu uita severitatea maestrului fata de propriile lucrari: “Liedul Geuß nicht zu laut nu-l mai putea suferi; la fel vorbea si despre alte piese vocale. Chiar si in Recviemul german ar fi schimbat cate ceva, daca ar fi fost posibil (...). Ocazia de a publica Trio-ul in Si major intr-o ver­siune revizuita a primit-o cu bucurie (...)”32.

 

Editorul

 

Ca si Clara Schumann, Brahms era de parere ca piesele sau schitele mai pu­tin reusite ale marilor compozitori n-ar trebui publicate, nici macar pastrate. In aceasta privinta, Mandicevschi gan­dea diferit. Se pare ca Brahms s-a ara­tat nemultumit de editia Schubert ingri­ji­ta de bucovinean si si-a spus parerea, intre prieteni: “Din pacate, la editia Schubert se respecta regula: totul se pas­trea­za, totul se tipareste. Pacat! (...) Pa­cat ca maestrii n-au aruncat mai multe din lucrarile lor slabe”33. Intr-o scrisoare lamuritoare catre Brahms, Mandicev­schi isi explica punctul de vedere: “Par­tile slabe nu le tiparesc (...) de dragul lor, ci pentru a arata cum a devenit Schu­­­bert ceea ce este, cum «avanseaza» adapandu-se mereu din sine insusi. Locurile comune nu le redau de dragul lor, ci pentru a arata cum sunt zamislite cele exceptionale, mai ales acolo unde trecerea, legatura dintre ele este vizibila (...)”34. Cercetatorul se intreaba altfel decat compozitorul ce poate fi ignorat si ce nu, din manuscrisele unui Schubert. “Ceea ce poate fi intrebuintat practic in­tra in volumul principal. Introducerea editorului priveste mai mult latura bibliografica, istorica si pur tehnica (...)”35, ii transmite lui Brahms in ace­easi scrisoare.

Paradoxal, tocmai aceasta capacitate de a interpreta cu justete manuscrise, schite si variante (pe care poate Brahms nu a inteles-o intru totul) a fost cea care i-a adus lui Mandicevschi renumele meritat.

Dar asta s-a vazut mai tarziu, dupa moartea lui Brahms, la munca de editare a creatiei acestuia. Mandicevschi a su­pravegheat impreuna cu Hans Gál pu­blicarea operei complete brahmsiene la Breitkopf&Härtel36. Chiar daca cerce­tari mai recente au scos la lumina imprecizii de editare, lucrarea ramane o opera de referinta, care pastreaza ala­tu­ra­te pe coperta - pentru totdeauna - nu­me­le celor doi37.

 

Ce trece si ce ramane

 

Surse pana acum necunoscute (si anu­me, pagini nepublicate din jurnalul lui Max Kalbeck38) au scos la iveala tre­ca­toare neintelegeri dintre Brahms si Man­dicevschi. Brahms s-ar fi aratat rezervat in privinta contributiei muzicologului bucovinean la editia Schubert, pen­tru care a fost numit doctor honoris causa al Universitatii din Leipzig39. Un alt membru al grupului din jurul lui Brahms, Richard Heuberger, retine episodul in Amintirile sale astfel: “Noi sHeu­ber­ger, Dumba40, Conrat41 si Brahmst ne-am sfatuit in privinta sarbatoririi lui Mandicevschi cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa al Uni­ver­si­tatii din Leipzig. Brahms a fost foarte amabil”42. Se simtea insa rau, abia putea sa mearga. La 14 februarie “avu loc un pranz solemn la Dumba43 in cinstea lui Mandicevschi. Dumba ridica un toast in cinstea lui, acesta raspunse urand sanatate lui Brahms si multumi lui Dumba pentru ca s-a gandit la el, «ta­cutul, neobositul truditor», adaugand ca el si noi cei mai tineri avem zilnic sin maestrut un exemplu: «Dumnezeu sa-l aiba in paza lui inca multa vreme pe Johannes Brahms!». Acesta il privi pe Mandicevschi cu tristete, bland si inga­dui­tor”44. In acelasi volum de amintiri, Heuberger reproduce o parere rostita de Brahms despre Mandicevschi: “Il pre­tu­ieste mult, il gaseste insa extrem de in­­ca­patanat si de intolerant. Vede doar me­ritele acelora cu care se intelege bine”45. Divergente ocazionale de idei au fost inregistrate de acelasi Heuberger la o repetitie a Liedurilor de dragoste op. 52 in Tonkünstlerverein (Asociatia mu­zicienilor): “Intre sBrahmst si Mandi­cevschi, care organizase serata, se isca o cearta formala. Brahms ceru sa nu fie can­tat caietul de la un capat la altul si spuse ca el altfel pleaca. Mandy replica: «Atunci, plecati!» - Brahms: «Stiti dvs., cand un magar face asa ceva, inteleg, dar dvs., pe care pana acum v-am crezut destept, nu ar trebui sa faceti una ca asta». Mandicevschi: «Bine, atunci le can­­­tam separat». Epstein46 media. Brahms era de-a dreptul scos din fire de vorbele aprinse ale lui Mandicevschi. Isi spuse in­­ca o data parerea, pe un ton linistit: «Am grupat liedurile sase cate sase, deci pot fi repetate dupa gust»“47.

Mici conflicte lipsite de importanta nu le tulburau, probabil, prietenia. Firea deschisa, dar tacuta a lui Mandicev­schi avea asupra lui Brahms un efect stabilizator: “sMandicevschit avea o fire dreapta, dar diferita de caracterul aspru, cu inutile asperitati, al maestrului (...) Cand Brahms scotea tepi, Mandicev­schi se retragea intr-o tacere distinsa”48. Disensiuni apareau rar si nu aveau con­se­cinte, caci Mandicevschi era constient de altitudinea spiritului lui Brahms si in­­telegea prietenia acestuia ca pe o onoare nemeritata. Ii scrie mentorului sau, la 2 aprilie 1895: “Prietenia Dvs. este tot ce am mai scump (...) si nu-mi doresc alt­ceva decat ca ea sa ma insoteasca in toa­te clipele nestatornice sale vietiit”49.

Un alt membru al asociatiei Tonkünstlerverein, Robert Lienau50, scrie despre Mandicevschi astfel: “Ce om curat si nobil, bland, modest, de caracter! L-am cunoscut la Asociatie si la editura, dupa care ne-am cunoscut mai indeaproape, desi el era mult mai in varsta. Era de inteles de ce Brahms il pretuise atat de mult. Multi ani fusese om de in­­credere si prieten al maestrului, se spunea ca Brahms obisnuia sa-i ceara pa­re­rea in legatura cu noile sale compozitii (...)”51.

Evocarea lui Lienau se aseamana cu alte relatari ale elevilor, rudelor sau prie­tenilor. Aproape toti cei care l-au cu­nos­cut amintesc de prietenia lui cu Brahms, ca pe un lucru care i-a innobilat si le-a schimbat viata. Sigur ca aceas­­ta nu dezvaluie decat o parte din personalitatea muzicianului, dar destul pentru a ne face curiosi sa cunoastem mai mult.

 

1. Karl Geiringer, Johannes Brahms im Briefwechsel mit Eusebius Mandyczewski (Johannes Brahms in corespondenta cu Eusebie Mandicevschi), supliment al publicatiei Zeitschrift für Musikwissenschaft 15/8, Leipzig 1933

2. Corespondenta lui Eusebiu Mandicevschi, tradusa in limba romana de nepoata sa Aspasia Sandru, sectia de manuscrise a Academiei Romane, Bucuresti

3. Articolul Brahms, in: Rochus von Lilienkron (ed.), Allgemeine Deutsche Biographie, vol. 47, editia 1903, pag. 760-767; Die Bibliothek Brahms’, in: Musikbuch aus Österreich 1, 1904, pag. 7-17

4. Mandicevschi relateaza intr-o scrisoare catre sora sa Virginia din Cernauti despre zilele de Craciun ale anilor 1879 si 1880, pe care le-a petrecut impreuna cu Gustav Nottebohm si Johannes Brahms la familia Arthur Faber. In ambele seri Brahms fusese “foarte amabil cu el”, ii remarcase lucrarile (Lieduri, in special un lied cu acompaniament de vioara, pe care Mandicevschi l-a interpretat impreuna cu sotii Faber in acea seara) si cantase impreuna cu tanarul o piesa la patru maini - un lucru pe care Mandicevschi “nu-l va uita nicioadata” (vezi scrisorile din 1 ianuarie 1880 si 5 ianuarie 1881 catre Virginia Mandicevschi in Corespondenta tradusa de Aspasia Sandru, op. cit.).

5. Scrisoare de la Brahms catre Hanslick, membru intr-o comisie pentru acordarea de burse artistice, vezi: Otto Biba, Almanahul parohiei romane la Viena, 1985, pag. 67

6. Mandicevschi a dirijat aceasta formatie intre 1879 si 1882

7. In privinta originii sale, Mandicevschi scrie intr-o scrisoare catre Brahms ca ar fi pe jumatate slav (vezi Geiringer, Brahms im Briefwechsel, p. 365). Pe linie materna provenea din vechea familie moldoveneasca Popovici-Balusescu, pe linie paterna avea predecesori polonezi (apud Ligia Toma Zoicas, Eusebie Mandicevschi, in: Studii de muzicologie, vol. 15, Bucuresti 1980, pag. 134)

8. Richard Heuberger, Erinnerungen an Johannes Brahms (Amintiri despre Johannes Brahms), Tutzing, 1976, pag. 167

9. Scrisoare catre Brahms din 4 august 1895, apud Geringer, Brahms im Briefwechsel, pag. 367

10. Intre 1896 si 1914 este profesor de istoria muzicii la Conservatorul din Viena; intre 1896 si 1900 preda teoria instrumentelor, intre 1914 si 1921 armonie si contrapunct, iar

intre 1900 si 1914 repertoriu vocal (Gesangsliteratur), apud Barbara Boisits (Virginia Cysarz), in: Musik in Geschichte und Gegenwart, Bärenreiter, Kassel s.a., 2004, vol. 11, pp. 658

11. Robert Hirschfeld, Geschichte der Gesellschaft der Musikfreunde in Wien, Wien, 1912, partea a 2-a, 1870-1912, pag. 183

12. In 1894 Mandicevschi a devenit secretar (Schriftführer), in 1897 vicepresedinte, in 1898 presedinte al acestei asociatii

13. Dupa o indelungata prietenie, Albine von Vest a devenit sotia lui Mandicevschi in 1901

14. Max Kalbeck, Johannes Brahms, Berlin, 1914, vol. 4, pag. 58, 123 (aici este mentionat faptul ca Mandicevschi a realizat in calitate de copist manuscrisele Simfoniei a 4-a op. 120 de Brahms)

15. Cross, Johannes Brahms, vol.2, pag. 902

16. Mici localitati de la periferia Vienei, renumite ca punct de plecare in drumetii, precum si pentru gradinile lor de vara (Heurigen)

17. Cu exceptia piesei nr. 13, care a fost achizitionata sapte ani mai tarziu de Societatea prietenilor muzicii, apud Carl Lafite, Geschichte der Gesellschaft der Musikfreunde in Wien 1912-1937, Hedwig Kraus, Die Sammlungen der Gesellschaft, Viena, 1937

18. Despre episodul biografic al donatiei relateaza nepoata sa Maria: “Eusebie Mandicevschi voia sa daruiasca scorespondentat bibliotecii Societatii, careia ii lasase in timpul vietii si alte obiecte pretioase. (...) Ne indreptam intr-acolo, eu il insoteam. La grilajul parcului (el locuia la adresa Parkring 4, treceam pe langa Stadtpark sParcul orasenesct) ma

intreaba cu toata seriozitatea daca cred ca este nimerit sa doneze intreaga corespondenta (...) sau doar pasajele scrise de Brahms... L-am asigurat ca aceasta ar fi o mare greseala (...). Modestia lui era fara margini (...)”, apud Mircea Bejinariu, Die Erinnerungen der Baronin Maria von Kulmer an Eusebius Mandyczewski, in: Studien zur Musikwissenschaft, Supliment al publicatiei Denkmäler der Tonkunst in Österreich, vol. 34, 1983, pag. 107

19. Heinrich Panofka (1807-1887), violonist, profesor de vioara si de canto, critic muzical si compozitor polonez, nascut in Breslau (Silezia). A studiat vioara cu Josef Mayseder si compozitie cu Johann Hoffmann la Viena. Dupa 1834 traieste la Paris si la Londra (1847-1852), unde castiga notorietate mai ales datorita scrierilor sale despre voce si cantul vocal, bine primite in Europa si in Statele Unite, apud Albert Mell, Panofka, Heinrich, in: The New Grove Dictionary for Music and Musicians, editat de Stanley Sadie, 1980, vol. 14, pag. 157-158

20. Richard Heuberger, Erinnerungen an Johannes Brahms, Tutzing, 1976, pag. 61

21. Theodor Billroth (1829-1894), unul dintre marii medici ai secolului al XIX-lea, este fondatorul chirurgiei abdominale si unul dintre pionierii operatiilor la laringe; bun cunoscator de muzica, se numara printre prietenii apropiati ai batranului Brahms

22. Siegfried Cross, Johannes Brahms, Bonn, 1997, vol.2, pag. 657

23. Scrisoare catre Johannes Brahms, 19 iulie 1892, in: Geiringer, Brahms im Briefwechsel, pag. 353

24. Cross, op. cit., pag. 721

25. Este vorba despre asa-numitul “Testament din Ischl” (localitate in Austria Superioara/ Oberösterreich), redactat de Brahms sub forma unei scrisori in mai 1891 si adresata lui Fritz Simrock. Din scrisoare reiese ca Brahms doreste ca Mandicevschi si Simrock sa vegheze distribuirea obiectelor ramase din mostenire dupa moartea sa. Procesele juridice

in jurul mostenirii lui Brahms au durat in jur de 18 ani, dupa care biblioteca lui Brahms a devenit proprietatea Societatii cu acordul tuturor partilor, apud Eusebius Mandyczewski, Die Bibliothek Brahms’, in: Musikbuch aus Österreich 1, 1904, pag. 17/ Otto Biba, New Light on the Brahms Nachlass, in: Michael Musgrave, Brahms 2, Biographical, Documentary and Analytical Studies, Cambridge, 1987

26. Eusebie Mandicevschi, Brahms, in: Allgemeine Deutsche Biographie, ed. Rochus von Lilienkron, 1887, completata 1897 cu vol. 47 (adaugiri pana in 1899); reeditarea primei editii 1903

27. Vezi aprecierea muzicologului Hans Joachim Marx, Brahms und die Musikforschung, in: Johannes Brahms, Quellen-Text-Rezeption-Interpretation, volumul Congresului international Brahms, Hamburg, 1997, München, 1999, pag. 291

28. Eusebie Mandicevschi, Brahms, in: Allgemeine deutsche Biographie, pag. 4

29. Die Bibliothek Brahms’, in: Musikbuch aus Österreich I, 1904, pag. 7-17

30. Mandicevschi, Die Bibliothek Brahms’, pag. 14

31. Mandicevschi, idem, pag. 15

32. Mandicevschi, ibidem, pag. 15

33. Heuberger, Erinnerungen an Brahms, pag. 61

34. Scrisoare datata 19 iulie 1893, apud Geiringer, Brahms im Briefwechsel, pag. 359

35. Geiringer, Brahms im Briefwechsel, pag. 359

36. Publicatia aparuta la Leipzig in 26 de volume (1926-1927) poarta titlul Editie a Societatii prietenilor muzicii din Viena (Ausgabe der Gesellschaft der Musikfreunde in Wien)

37. George S. Bozarth atrage atentia asupra numeroaselor greseli de editare in versiunea tiparita a operelor postume ale lui Brahms ingrijita de Mandicevschi, adaugand insa ca “Mandicevschi s-a dovedit un copist mai atent decat Kupfer si un editor mai exact decat Brahms”, apud Brahms’s posthumuos compositions and arragements: editorial problems and questions of authenticity, in: Musgrave, Brahms 2, pag. 59-94

38. Scriitorul si criticul Max Kalbeck (1850-1921), prieten cu Brahms si Johann Strauss-fiul, este autorul unei biografii Brahms in patru volume, tiparite intre 1898 si 1912.

39. Apud Sandra MacColl, Brahms, Schubert and Mandyczewski, in: The American Brahms Society Newsletter 15/2 (toamna 1997), pag. 4-5

40. Nikolaus Dumba (1830-1900) apartinea unei familii instarite de negustori aromani stabilite la Viena la inceputul secolului al XIX-lea. Bun prieten cu Mandicevski (care a locuit mai multi ani in palatul acestei familii), era totodata o figura notorie in viata culturala a Vienei. A fost, printre altele, viceguvernator al Bancii Comerciale vieneze, membru al Parlamentului Austriei, consilier, promotor si mecena al multor initiative artistice si culturale. Colectia sa de autografe si manuscrise Schubert a fost donata Societatii prietenilor muzicii din Viena, apud Alexandru Popescu, Viena romaneasca, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000, pag. 82

41. Hugo Conrat

42. Richard Heuberger, Erinnerungen an Johannes Brahms, notita din data de 27 ianuarie 1897, cu ocazia unei vizite la familia de industriasi Miller zu Aichholz

43. Nikolaus von Dumba provenea dintr-o familie aromana de negustori instariti stabilita la Viena in secolul al XIX-lea. Nikolaus era bun prieten cu Mandicevschi, care a locuit ani la randul in palatul Dumba la adresa Parkring 4

44. Heuberger, Erinnerungen an Johannes Brahms, pag. 121

45. Heuberger, Erinnerungen an Johannes Brahms, pag. 84

46. Pianistul Julius Epstein (1832-1926), celebru interpret al muzicii lui Mozart, a fost profesor la Conservatorul din Viena.

47. Este vorba despre notita de la 7 noiembrie 1892 in jurnalul lui Heuberger

48. Lafite, Geschichte der Gesellschaft, pag. 46

49. Geiringer, Brahms im Briefwechesel, pag. 365

50. Este vorba despre Robert Lienau-fiul, proprietarul editurii muzicale berlineze Schlesinger si al editurii vieneze Haslinger (din 1875); din 1893 acesta este trezorier al asociatiei Tonkünstlerverein

51. Robert Lienau, Erinnerung an Johannes Brahms, Berlin-Lichterfelde, 1934, pag. 16-17

 

* Articolul prezinta rezultatele unor proiecte de cercetare sustinute de Comunitatea Stiintifica a Austriei (2006) si de Sectiunea pentru cultura a orasului Viena (2007).

 

 

RAZVAN BRAILEANU

Metalozaurii

 

Metallica 

Death Magnetic

Warner Bros., 2008

Distribuit in Romania de Universal Music

 

Am ascultat Metallica pentru prima oara pe la 15 ani si am fost marcat de claritatea sunetului, de imbinarea inteligenta a melodiei si a agresivitatii sonore con­trolate. Era celebrul album Metallica (1991, cunoscut si ca The Black Album, din cauza copertii negre a dis­cului), care a marcat generatia mea. Am luat apoi dis­cografia din urma a trupei si am inteles evolutia sa pas cu pas, de la speed & thrash-ul furios de pe Kill’Em All (1983), la ideile melodice gravate pe structura metalica din Ride the Lightning (1984), ajungand la capodopera Master of Puppets (1986) si, in fine, gustand din plin artificiile de virtuozitate de pe ...And Justice for All (1988). Dupa 1991 a venit o pauza de 5 ani in care tru­pa nu a mai scos nimic nou. Au urmat Load (1996) si ReLoad (1997), care, desi aproape ca au sters pe jos cu ideea de Metallica din capul meu, mi-au placut in mare parte. In plus, trupa devenise deja imaginea mediati­­ca a rockului greu, astfel incat ii puteai vedea la MTV si asculta la radio aproape in fiecare zi, ceea ce atunci m-a bucurat nespus. Nu stiam insa ca celebritatea cere un pret, pe care Metallica a ales sa-l plateasca prin sa­cri­ficarea increderii fanilor. Dupa alti 6 ani de pauza discografica, de schimbari de componenta si de terapie de grup (o idee care ar trebui interzisa in cazul tru­pe­lor de rock!), Metallica se prezenta cu St. Anger (2003), albumul care i-a nedumerit cel mai mult pe cei care asteptau o noua productie cu sufletul la gura. Un sunet crud, mult zgomot, pasaje de neascultat, aproape nici o legatura cu Metallica pe care o stiam. Prin tactici de marketing si printr-o expunere mediatica de am­ploare, Metallica a reusit sa iasa in profit din acest al­bum, ba chiar sa castige o noua hoarda de fani. Deja obisnuiti cu ritmul de “un album la cincinal”, aproape ca am uitat de existenta trupei, pana cand am fost iar bom­­­bardati in mass-media (mai ales in cea online) cu stiri despre noul album, Death Magnetic (2008). Nu mi-am fa­cut mari sperante, ca sa nu ma dezamageasca. In ma­re parte, am avut dreptate.

Partile bune ale acestui album se rezuma, in urechea mea, la cateva pasaje instrumentale si vocale inspirate si la prestatia impecabila a basistului Robert Trujillo.

Acum, ca am cam epuizat partile bune, sa trecem la critica.

Principalul bolovan legat de gatul acestui album este sunetul. Industria inregistrarilor muzicale func­tio­neaza cam asa: trupa compune piesele, apoi le inregistreaza in studio, dupa care producatorul (care se pre­supune ca are o mare experienta, o ureche foarte fina si un spirit dezvoltat al pietei de profil) vine si spu­ne: “Aici chitara trebuie sa sune mai gros, acolo toba ar fi bine sa se auda mai tare etc.”, lucruri care se fac din butoanele mixerului si din tastele calculatorului. Desi e un pas inainte fata de mult hulitul St. Anger, productia de pe Death Magnetic lasa de dorit si a fost criticata de fani. Producatorul Rick Rubin, unul dintre marile nume ale bransei, a lucrat cu o multime de tru­pe (AC/DC, Red Hot Chili Peppers, Slayer), carora le-a “scos” un sound perfect, numai ca, atunci cand vi­ne vorba de Metallica, se pare ca ideea lui de atmosfera sonora merge spre cat mai putina prelucrare a sunetu­lui inregistrat in studio. Lucru care a indepartat muzica Metallica de fanii care au sustinut trupa de la in­­ce­puturi si care, spre deosebire de noua generatie de rockeri, nu gusta o toba care suna ca o oala sparta si o chitara “ametita” cu tot felul de efecte sonore, ci prefera un produs slefuit pana la cel mai mic detaliu.

Apoi, deranjeaza cumva obsesia trupei de a se in­­toar­ce la radacini si a canta in forta, ca pe vremuri, desi se vede clar ca iuresul sonor care i-a facut celebri nu prea ii mai reprezinta. Ceea ce in anii ‘80 era entuziasm adolescentin si adrenalina pura s-a transformat intr-un simplist “Sa dam cat mai tare in instrumente, ca sa sune cat mai greu!”. Vremurile s-au schim­bat, s-au schimbat si rockerii, si recursul la trecut poate avea efecte perverse. Cel mai des intalnit este acela ca, voit sau nu, unele piese ajung sa fie niste caricaturi ale pilonilor pe care s-a construit cariera trupei.

Sa luam, spre exemplu, piesa The Day that Never Comes, aleasa de trupa pentru promovarea albumului printr-un videoclip (regizat de danezul Thomas Vinterberg, colegul de Dogma a lui Lars von Trier, dar asta e alta poveste...). Melodia e o pastisa dupa hitul One (1988), similaritatile mergand pe toate fronturile: struc­tura (inceput calm, refren in forta, final furios), instrumentatie (riffurile de final de la One se gasesc la mijlocul noii piese), versuri (ambele melodii sunt de­­spre razboi). Apoi, Suicide & Redemption, prima piesa pur instrumentala Metallica din ultimii 20 de ani, se vrea un nou Orion (1986), dar nu reuseste sa fie decat o plicticoasa expunere de pasaje banale. La ce bun sa faci un mamut instrumental de aproape 10 minute, daca nu poti arata nici cea mai mica urma de virtuozi­ta­te? Fiindca partitura in aparenta alambicata a lui Kirk Hammett (unul dintre cei mai supraapreciati chi­ta­risti din istorie) il face sa zambeasca pana si pe un pustan care s-a apucat de chitara de cateva luni. Mul­­ta lume a reclamat lipsa solourilor pe precedentul album, St. Anger, dar putini sunt cei multumiti de rea­pa­ri­tia lor.

Lungimea pieselor este o alta mare problema a albumului, marea majoritate a melodiilor avand peste 6 minute. Cea mai scurta, My Apocalypse, are peste 5 minute si pare cea mai aproape de spiritul cu care a ple­cat Metallica la drum si care a marcat cariera trupei pana cand aceasta a fost influentata de succesul fi­nan­ciar. My Apocalypse, care inchide albumul, este o gura de aer proaspat, singura piesa in care Metallica dez­groapa furia sincera a primelor albume fara teama de a se murdari pe hainele de firma de acum. Lungimea exagerata a celorlalte piese lasa impresia ca Metallica a ajuns la capatul puterilor creative si ca trage de timp ca o echipa de old boys.

Discutand cu un amic despre Death Magnetic, mi s-a spus: “Ce vrei, mosule, astia sunt Metallica in 2008, altii n-ai de unde sa iei!”. Total gresit: sunt zeci de trupe tinere care duc mai departe spiritul Metallica si care au trecut de stadiul de epigoni. Apoi, sunt colegii de generatie ai trupei - Megadeth, Testament si altii -, care au preferat sa-si conserve stilul, fara a se in­­chi­de in el, si care au reusit sa impace vechea garda a me­ta­listilor old school cu pustanii rebeli, chiar daca media si publicul larg nu i-a tratat cu respectul cuvenit. Ii prefer oricand pe acestia din urma.

Continuare...

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor