Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
18.03.2005

Bucurestiul Cultural, nr. 5, 15-21 martie 2005

 

641 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Am locuit toata adolescenta la etajul 9, de la care Bucurestiul anilor 60 se vedea foarte bine (blocurile inalte, cum era si "turnul" nou construit in care locuiam, erau inca rare). Acolo, prezenta verticalei celeste, lumina cerului, pasarile si corpurile lui zburatoare nu puteau fi ignorate ca permanenta vizibila a habitatului personal. Am locuit mai tarziu iarasi la un etaj 9, de unde, in noaptea de 22 decembrie 1989, am vazut ore intregi la orizont valvataile unor cladiri in flacari - punctul cel mai intens care incendia inaltul cerului venea, stiam, de la Biblioteca Centrala Universitara, aparata pas cu pas, zadarnic, de bibliotecarii ei.


Am avut zilele acestea prilejul de a face unor buni prieteni o vizita de casa noua, la aceeasi inaltime si cam in aceeasi zona a orasului unde locuisem si eu cu ani in urma. O priveliste vasta, mai ampla inca decat in amintirile mele, se asterne in fata ochilor, din apartamentul prietenilor - incitand la un exercitiu de recunoastere, o comparatie cu imaginea anterioara, nedefinita si totusi absorbita ca peisaj de la sine inteles al orasului nostru. Un oras al carui eclectism nici nu se mai discuta, combinatoria sa acoperind toate nuantele, de la fermecator la strident. Si totusi, privind acum iar conturul de orizont al Bucurestiului, acel skyline (care ar trebui sa fie si aici, cum e in atatea orase, definitoriu, o amprenta inconfundabila) - l-am gasit destul de greu de recunoscut, spart brutal de cele cateva cladiri, putine, disproportionat de inalte, stinghere, plantate aleator in plin centru al orasului. Aceste verticale, care brutalizeaza linia orizontului, dau o impresie de incongruenta, cu care nu te poti lesne acomoda: in viitor, ele isi vor gasi probabil punctul de sprijin intr-o noua coerenta creata de un mai mare numar de astfel de constructii. Deoarece, se cuvine observat, in locul macaralelor infirme si ruginite care au punctat peisajul orasului ani de zile dupa 1989, acum, printre obiectele care se contureaza in aerul citadin sunt macaralele noi, in permanenta activitate: se construieste. Si putem noi sti ce ne pregatesc ele?

Dar de ce trebuia sa se produca aceasta innoire neaparat peste ceea ce exista, reducand mai departe la dimensiuni, prin comparatie, derizorii, pitice (ca intr-un joc al proportiilor din capriciosul ochean al fetitei Alice) si mai multe zone ale orasului decat atacase frenezia demolatoare dinainte de 89? Si melancolizezi gandind la oraselele medievale din Germania, unde guvernul plateste pe chiriasi doar ca sa locuiasca aici si sa aiba grija de cladirile de demult. In Stockholmul vechi nu ai voie sa schimbi o incuietoare de geam fara aprobare (e incomod, dar atmosfera locului merita acest efort. Si daca nu-ti face placere sa participi la acest demers, iti poti alege locuinta in alt cartier, intr-o zona noua). La Paris, blocurile de sticla si otel sunt in cartierul Defense, armonios in stilul sau - si nu in orasul la care viseaza si pe care il stie atata omenire. La Washington nu e permisa construirea unei cladiri mai inalte decât Obeliscul lui Washington... Pai, se spune, avem si noi legi, avem institutii de protectia patrimoniului, dar cine le respecta... Au avut aceste legi puterea sa demoleze vilele care s-au ridicat pana in coasta Mogosoaiei brincovenesti si bareaza penibil peisajul deschis pana de curand infinitului campestru, gandit in prelungirea acestui pretios palat: o agresiune de nouveaux riches care face si lacul cuprins in arhitectura gradinii domnesti sa para o mica balta mizera?

Orasul, cum au observat istoricii sai, a avut tendita sa se intinda si ca o fuga de taxe - daca taxele in oras erau mai mari, hangiii si negustorii se instalau la limita orasului, in afara. Cand zona astfel construita era mai apoi inclusa in oras (cu toate hangaralele aferente), intreprinzatorii se mutau iar, ca sa scape de danii. Asa a fost si Hanul Galben, probabil - locul atat de central acum, de la confluenta dintre Banu Manta si Dr. Felix. Am aflat la interesanta emisiune a lui Florin Iaru duminica aceasta, la TVR Cultural, dedicata mahalalei bucurestene - ca inca exista in acest moment vreo 2.000 de strazi fara apa curenta, fara canalizare, cu lumina eventual instalata prin braconaj, in orasul nostru tentacular, care a inghitit (pe nemestecate) sate intregi si accepta placid acest fenomen de atemporala stare pe loc, ca limita extrema a diversitatii sale (daca tot se poarta "sporturile extreme").
Daca te urci pe o cladire inalta intr-o zi cu aerul curat, dupa ploaie, vei vedea Carpatii si luciul Dunarii. Daca treci prin Piata Romana si ridici ochii, din graba ta cotidiana, ai sa vezi privirea misterioasei Lupoaice etrusce, scrutand milenii trecute - si incercand sa spuna ceva despre soarta de maine a orasului. Oras pe care il credem familiar. Dar, este...? Developam cu insistenta instantanee ale orasului care de fapt ne scapa. Interesul nostru de a-l defini s-ar putea sa vina din faptul ca el, acest Bucuresti, cu ale sale bune si rele, e un "corelativ obiectiv" al identitatii noastre in alerta miscare.

Ioana Ieronim


Reformarea postului Radio Romania Cultural

In atentia domnului Dragos Seuleanu, Presedinte-Director General al Societatii Romane de Radiodifuziune


Miercuri, 9 martie 2005, am participat, in calitate de candidat, alaturi de inca o persoana, la concursul pentru ocuparea functiei de director al postului Radio Romania Cultural. Acest concurs a constat in realizarea unui studiu (scris) pe o tema data (viziunea despre acest post si strategia manageriala de redresare/reformare a lui) si intr-un interviu in fata unei comisii. La sfarsitul interviului, ambilor candidati li s-a comunicat, oral, ca nu intrunesc cerintele de "viziune" si "manageriale" cerute pentru exercitarea functiei de director al postului Radio Romania Cultural.
In ceea ce ma priveste, ma consider nedreptatit si insuficient (si inadecvat) judecat. Verdictul mi se pare nu numai sumar si incropit, expediat, neserios, ci si lipsit atat de competenta, cat si de buna-credinta. Iata cateva dintre motivele pe care ma bazez in aceste afirmatii.
In concluziile sale, formulate oral (desi normal mi s-ar parea ca unei prestatii in primul rand scrise sa i se raspunda printr-o analiza aplicata, serioasa si responsabila, tot in scris: solicit expres acest lucru!), d-l Dragos Seuleanu, PDG al SRR, a motivat respingerea, neacceptarea proiectului meu prin insuficiente de "viziune" si pe latura "manageriala". Altfel spus: "este un proiect bun, dar nu indeajuns de bun pentru ce vrem noi". Dar ce vrea conducerea SRR in privinta Radio Romania Cultural? Vrea cu adevarat ceva eficient si responsabil? Ma indoiesc.
Conducerea SRR pluteste in plina aporie. In baza caror criterii a fost judecat proiectul meu? Cu ce viziune ideala, perfecta, performanta a fost comparata propunerea mea? Daca aceasta viziune ideala, in baza careia am fost judecat, exista, de ce nu este ea deja aplicata, pentru a salva Radio Romania Cultural de la inexistenta cheltuitoare de bani publici in care, iresponsabil, se scalda, nereusind sa slujeasca cu minimum de eficienta cultura nationala? Iar daca o astfel de viziune nu exista (cum si este cazul), consider ca respingerea proiectului meu este neintemeiata si arbitrara, bazata cel mult pe eventuale idiosincrazii personale.
Avand in vedere inclusiv statutul juridic incert al unor texte precum aceste proiecte avansate pentru concurs (de ce n-as putea banui ca mi-ar putea fi furate ideile?), n-am expus in proiectul meu decat principiile generale, dar imediat aplicabile pentru reformarea RRC si trecerea sa in regim de performanta. Nu puteam impinge cercetarea pana la schitarea unei grile concrete de programe.
Pe fondul lipsei totale de viziune a SRR despre ce ar trebui sa fie un radio cultural modern, capabil sa comunice radiofonic cultura, consider ca viziunea mea - deloc "poetica", ci intemeiata, din contra, tocmai pe alegerea celei mai bune (pentru situatia in care se afla in momentul de fata Radio Romania Cultural) solutii manageriale - pur si simplu sperie, sau nu este inteleasa. Fapt care pune in cauza, cum spuneam, fie buna-credinta, fie competenta comisiei alcatuite de SRR. Sau pe ambele deopotriva. Si este, apoi, total ironic sa fiu judecat pe latura manageriala tocmai de o echipa manageriala (aceea a SRR) care este pusa, astazi, in mod public, la indoiala (citeste: sub ancheta), inclusiv la nivel parlamentar. Cel putin in domeniul radioului cultural, ea nu si-a dovedit, deocamdata, capacitatile si probabil ca tocmai ea ar trebui audiata public in materie de "viziune", "filosofie" si "strategie".
Tocmai intrebarile privind latura asa-zis manageriala mi s-au parut a fi tendentioase si neserioase in ceea ce ma priveste, d-l Dragos Seuleanu mergand pana la a ma intreba daca sunt constient ca la anumite date va trebui sa semnez niste acte pentru ca oamenii sa-si ia salariul. N-am inteles si nu inteleg nici acum rostul acestei intrebari. De aproximativ un an, Radio Romania Cultural nu dispune de o echipa manageriala proprie. Altfel spus, pluteste in deriva, cheltuind fara performante si fara dorinta de performanta bani publici. Ultimul concurs pentru ocuparea unui post managerial (acela de redactor-sef) in cadrul acestui post de radio a fost organizat de catre conducerea SRR in iunie 2004, dupa ce fusese amanat cateva luni de zile. Aceasta situatie, de fapt, pune grav la indoiala capacitatea manageriala a actualei echipe din fruntea SRR si mai ales responsabilitatea ei fata de banii publici si fata de cultura romana, pentru "formatarea" radiofonica careia cauta, brusc, dupa luni lungi de letargie, o solutie providentiala. Personal, consider ca propunerea mea pentru reformarea postului Radio Romania Cultural este cea mai adecvata si mai responsabila dintre cele existente sau, mai exact, dintre cele exprimate pana in momentul de fata.
Iata de ce contest rezultatul concursului din 9 martie pentru ocuparea postului de director al Radio Romania Cultural, acuz lipsa de seriozitate si de buna-credinta a deciziei adoptate si astept motivatii scrise la intrebarile de mai sus.
Inteleg sa ma bat pentru clarificarea acestei situatii atat din motive personale, dar mai presus de orice din atasament si interes fata de cultura in general si fata de cultura romana in special, fata de care mi-am demonstrat si imi demonstrez neincetat, prin intreaga mea activitate si implicare, devotamentul.
Si pentru ca situatia iresponsabila in care este tinut Radio Romania Cultural - radio de interes public - sa ia cat mai repede sfarsit, imi rezerv dreptul de a declansa o dezbatere cu adevarat publica de proiecte privind solutionarea ei.

Bogdan Ghiu
10 martie 2005


Fragmente de identitate recuperate

Dupa romanul autobiografic Intoarcerea huliganului - probabil cea mai buna carte a sa si una dintre aparitiile de varf ale literaturii romane din ultimii ani - Norman Manea "se reintoarce" in patria lingvistica, tot la Polirom, dar in colectia "Ego-grafii", cu un volum masiv si compozit, in care subiectivitatea memorialistica amesteca documentul existential/istoric si consideratiile livresti. Plicuri si portrete aduna, intr-un puzzle polifonic, amintiri, scrisori, eseuri evocatoare, postfete, conferinte, autentificate ici-colo cu facsimile de epoca si postfatate de un poem-litanie (Vorbind pietrei) citit in iunie 2003 la Targul de Carte de la Ierusalim. O identitate fragmentata se recompune, polifonic, din aceste farame despre episoade obscure, dar semnificative din culisele scriitoricesti antedecembriste, despre prieteni, fosti prieteni sau apropiati din lumea culturala romaneasca (Lucian Raicu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Georgescu, Radu Petrescu, Liviu Petrescu, Sorin Titel, Ion Negoitescu, Mircea Zaciu, Leon Volovici, Zigu Ornea, Radu Enescu, Anatol Vieru, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, George Balaita, Stefan Banulescu, Gabriela Adamesteanu, Mariana Marin, Marta Petreu) sau despre repere din literatura si arta secolului XX (Kafka, Sabato, Robert Musil, Thomas Mann, Bruno Schulz, Max Blecher, Antonio Tabucchi, William Phillips, Imre Kertesz, Saul Bellow, Claudio Magris, Emil Cioran, Eugen Ionescu, graficianul suprarealist Saul Steinberg). O memorialistica eterogena, fragmentara, hibrida, un autoportret in cioburi de oglinzi. Majoritatea textelor au aparut in presa straina si au fost republicate intr-un lung serial din revista oradeana Familia; cateva au aparut si in Apostrof, Euphorion, Romania literara si Observator cultural: li se adauga un text "pre-aniversar" despre Lumea in doua zile a lui George Balaita si un text solidar cu talc trimis de la New York Gabrielei Adamesteanu cu ocazia celei de-a 750-a aniversari a revistei 22 (Cu mana stanga, cu mana dreapta) la peste 10 ani de la publicarea "detonatorului" Felix culpa.
Spirit incomod, privit de adversarii autohtoni drept un "inginer cu stil greoi", "megaloman", "frustrat" de rezervele criticii de autoritate, vanator de antisemiti imaginari, "denigrator cu program" al lui Mircea Eliade si al "valorilor romanesti autentice"; considerat de altii ca un mare prozator modern "mitteleuropean", un Imre Kertesz roman, virtual nobelizabil; elogiat peste hotare si controversat in tara-i de origine; scriitor roman-evreu si romano-american ostil oricarei forme de autoritarism politic, cu o copilarie marcata de trauma deportarii in lagarul de exterminare din Transnistria, debutat in anii dezghetului alaturi de "grupul oniric" cu sprjinul lui Miron Radu Paraschivescu si evoluand in raspar cu gloriile literare ale momentului, nedispus la compromisuri, cenzurat si hartuit de lacheii national-comunismului; emigrat in 1986 in Germania, apoi in Statele Unite, constiinta etica severa si problematizanta, Norman Manea a devenit un caz al intelectualitatii romane postdecembriste, o hartie de turnesol. Publicat mai intai peste Ocean, in 1991, reluat apoi in revistele 22 si Contrapunct, articolul Felix culpa a scos la suprafata prejudecati si resentimente surdinizate sub ceausism. Ecourile polemicilor sunt departe de a se fi stins, desi ideile "eretice" au sfarsit prin a fi acceptate ca evidente. Cine vrea sa refaca genealogia "certei intelectualilor" de azi nu poate ocoli acest prim punct critic. Pentru ca atitudinile lui Norman Manea ating si alte chestiuni nevralgice, generatoare de dispute. Bunaoara, relatia dintre eufemizarea/minimalizarea angajarii totalitare a unor modele interbelice (Eliade, Cioran, Noica) si justificarea coabitarii unei parti a elitelor intelectuale cu despotismul national-comunist mesianic si "bizantin". Sau atitudinea "fetisista" fata de traditia nationalismului culturalist interbelic, ca reactie compensatorie fata de ororile stalinismului postbelic. Fara a mai vorbi de complexul periferic, de tensiunea dintre legitimarea operei prin validare externa, "universala", si cea obtinuta exclusiv prin validarea de catre autoritatile literare nationale.
Reluate din diferite unghiuri, temele anterior mentionate se impletesc in carte cu altele, colaterale; sensibilitatea fata de cliseele antisemite observate chiar la unii prieteni (v. delicata istorie a dialogului epistolar cu Mircea Zaciu, pornind de la Jurnalul sau) se prelungeste in repulsia fata de orice forma de intoleranta dogmatica sau de fanatism, inclusiv fata de excesele corectitudinii politice din Statele Unite; mefienta fata de "socialismul multilateral bizantin" autohton se asociaza cu mefienta fata de institutia "colaborationista" a Uniunii Scriitorilor sub dictatura si fata de compromisuri in genere; afirmatii de genul "Aroganta celor care se credeau deasupra "vulgului" ma irita la fel ca ipocrizia celor care vorbeau in numele maselor"; ""Sfidarea" istoriei, promulgata de unii "elitisti" de dreapta, dupa ce le esuase proiectul totalitar, imi parea (...) o magarie, pur si simplu" (p. 219) sunt, am putea spune, cerneala etica a "sepiei ranite care se apara". Interesul literar si uman al acestor fragmente de memorie recuperata sta in reflectiile eseistice, profund personale, despre fragilitatea fiintei, in puseele afective - expresii ale nevoii frustrate de prietenie, in melancoliile austere ale relatarilor fracturate, de o poezie sobra, despre peregrinari berlineze si intamplari americane, in portretistica morala sedusa de amanuntul revelator si de semnificatia ironiilor destinului ("puneri in abis" ale existentei), in atentia dubitativa fata de omenescul-prea omenesc si in febrilitatea nevoii de a intelege resorturile cele mai intime, uneori dureros de contrariante, ale unor personalitati complicate de care autorul Plicului negru se simte apropiat.
Natura melancolica, lucida si nelinistita ("nevrotica", "post-traumatica"), Norman Manea este un extraordinar evocator al destinelor distruse, al prabusirilor agonice. O tristete apasatoare, un sentiment al desertaciunii, o atmosfera kafkiana invaluie multe din aceste pagini de o subtilitate austera, cu ruperi de ritm si raccourci-uri, pline de digresiuni proustiene; dincolo de mastile sociale, autoritare sau bufone, apar adesori vidul, deriva, vulnerabilitatea si suferinta individuale. Evocarile prietenilor scriitori disparuti, istoria amicitiei cu Radu Petrescu, paginile despre ultima intalnire cu Nichita Stanescu, despre relatia sinuoasa cu Paul Georgescu ori despre batranetea lui Emil Cioran sunt episoade memorabile; amanuntul grotesc sau sordid este impins aici catre un tragism autentic. Portretul afectiv (sfasietor) al unui Nichita Stanescu descompus de boala, exasperat de "zvonerii" securisti (care afirmau ca "sinagoga i-a bagat o jidoavca sub plapuma"), strigand prin tot orasul ca "Stefan cel Mare este prezervativul istoriei romane" si rugandu-l pe Norman Manea "sa nu moara"; Stefan Banulescu la Belin, marturisind, cinic, ca "submineaza sistemul" facand imprumuturi exorbitante de la Fondul Literar; schizoidia biografiei lui Paul Georgescu, "comunistul estet" imbolnavit de ura fata de extrema dreapta; sinuciderea lui Radu Petrescu (prin coborarea scarilor dupa un al doilea infarct), consecinta finala a dramei artistului pur distrus de mizeria si degradarea in care institutiile comunismului il impinsesera; dar mai ales paginile despre figura cabotina, mizantropa, nihilista, blasfemiatoare si esentialmente tragica a lui Emil Cioran, de care, dincolo de ratacirile din tinerete ale acestuia, autorul se simte aproape; degenerescenta mentala a celui care declarase candva ca "inconstienta e o patrie" e privita, nu fara un frison, ca o ironie a destinului, intr-o relatare amara prelungita intr-o explorare de profunzime a Caietelor. Republicarea unei ramificate conferinte subversive despre Max Blecher sustinute in aprilie 1985 la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania are si valoarea unui document de epoca.
Pentru Norman Manea, eticul si esteticul sunt a filei doua fete, iar viata si opera se afla in relatie "dialectica" una cu cealalta. Paginile despre Ravelstein al lui Saul Bellow (pretext pentru repunerea pe tapet a cazului Mircea Eliade) sau dialogul cu rememorarea experientei despre Holocaust a lui Imre Kertesz sunt doar doua exemple in acest sens; de fapt, toate textele prezentului volum marturisesc, intr-o forma sau alta, despre imposibila separare. Autorul mixeaza, oarecum postmodern, portretele morale "rupte din viata" ale scriitorilor afini cu consideratii critice pe marginea operelor acestora, in cautarea cifrului interior. Rezultatele sunt, nu o data, remarcabile, mai ales acolo unde reflectia critica devine confesiune existentiala si eseu problematizant. Dincolo insa de finetea si profunzimea multor observatii, pasajele unde Norman Manea analizeaza "tehnic", recenzistic diverse opere literare (cele despre Robert Musil, George Balaita, Marta Petreu, Mariana Marin s.a.) sufera pe alocuri de o anume rigiditate pedanta, contorsionata, obositoare la lectura. Ele sunt, din fericire, putine si nu afecteaza fondul autentic al cartii. Exista si unele scapari imputabile mai degraba redactorului de carte (numele sotiei lui Mircea Eliade transcris Catrinel in loc de Christinel, versul lui Philippide transcris "m-agat de tine Poezie" in loc de "m-atarn" s.a.m.d.). Citarea repetata a unor scrisori si/sau opinii hiperelogioase ale unor confrati din tara va fi probabil ironizata de catre adversari; pe nedrept, totusi. Cele peste 500 de pagini se citesc cu reala participare. Interesul acestor "ego-grafii" ce imbina evocarea si epistolarul, recenzia si reflectia, publicistica si eseismul, grotescul tragic si sarcasmul amar, trece dincolo de estetic; atacand fatis marile teme nevralgice ale istoriei noastre intelectuale din secolul XX, Norman Manea ramane o constiinta liberala in alerta, dar si un introvertit retractil, timid, purtand dupa sine o "casa a melcului" si preferand confesiunile indirecte, "despre ceilalti", impudicei dezvaluiri de sine. Un intelectual critic reper si un scriitor complex, un moralist grav, redutabil mai ales in valorificarea confesiva a propriului destin si a dramelor identitatii instrainate.

Norman Manea, Plicuri si portrete, Colectia "Ego-grafii", Editura Polirom, Iasi, 2004, 518 p.

Paul Cernat


I-am supravietuit lui Ceausescu
Intalniri cu Herta Muller

Miercuri, 9 si joi, 10 martie 2005, la Institutul Cultural Roman si, respectiv, la Grupul pentru Dialog Social a avut loc lansarea volumului de eseuri Regele se-nclina si ucide, semnat de Herta Muller, in traducerea lui Alexandru Sahighian. Evenimentele au fost organizate de Editura Polirom, care sarbatoreste in aceasta perioada 10 ani de existenta. Printre cei care au fost prezenti la cele doua lansari se numara, in afara autoarei si a traducatorului, Excelenta Sa Wilfried Gruber - ambasadorul Germaniei in Romania, Horia-Roman Patapievici - presedintele ICR, Silviu Lupescu - directorul Editurii Polirom, Denisa Comanescu - director de colectie la Editura Polirom, Catrinel Plesu - director in ICR, Nora Iuga - traducatoare a literaturii Hertei Muller, Rodica Binder - jurnalist la Deutsche Welle, Nicolae Prelipceanu - seful sectiei Cultura la Romania libera, Ovidiu Simonca - redactor-sef adjunct la Observator cultural.
Prezentam in continuare, sub presiunea lipsei de spatiu, fragmente din lansarea de la GDS si interventia lui Catrinel Plesu din cadrul lansarii de la ICR.

O poetica a scrisului sub dictatura


Suntem bucurosi si onorati s-o avem asta-seara, impreuna cu alti invitati, pe Herta Muller intre noi, la Institutul Cultural Roman. Acest lucru se datoreaza, in parte, si faptului ca traducatorul de exceptie si colegul nostru, Alexandru Sahighian, a publicat, la prestigioasa editura Polirom, traducerea in limba romana a volumului Regele se-nclina si ucide. Michael Naumann, fostul ministru german al Culturii, numeste acest volum de eseuri "o poetica a scrisului sub dictatura" a unui om care nu poate, nu vrea sa uite. Iar Herta Muller spune ca, atunci cand scrie, nu o face ca cineva care depune marturie. "Tacerea si lucrurile asupra carora se pastra tacerea m-au invatat sa scriu."
Herta Muller scrie de mai bine de douazeci de ani, intr-o limba de o densitate poetica extraordinara, despre dictatura, despre ceea ce nu poate sa uite fiindca nu i-o ingaduie cuvintele si tacerea dintre cuvinte care se rotesc in jurul a ceva aproape de nespus. Scrie despre amenintarile organelor represive, despre anchetele Securitatii, despre prieteni care devin informatori, fara autocomplezenta si fara sa judece, despre viata asa cum arata ea cu adevarat in mijlocul unei populatii terorizate, dresata sa fie obedienta si invatata ca viata omului nu are nici o valoare, despre comunitatea svaba numita insultator "natiune conlocuitoare", care se inchisteaza intr-o izolare crescanda si moare treptat, despre cuvintele care se prabusesc si ele si isi pierd puterea magica benefica, despre exilul ei aducator de libertate, un exil care este "ortlos", neraportat la o tara anume sau exil interior, ci un fel de a fi strain in lume, cu "privirea straina" diferita si neplacuta pentru cei care nu au fost "vatamati", despre puterea de adaptare de dupa 89 a vanturatorilor de rele care inainte injurau mocirla capitalista.
Sa fii strain in lume nu este comod, nici pentru tine, nici pentru ceilalti. Iar Herta Muller nu cred ca este un personaj comod, care sa se inscrie intr-o categorie, nici pentru cei cu gandire lenesa ("faules Denken"), nici pentru sine. Nici in Germania, cand nu poate fi clasata, fiindca, desi vorbeste bine nemteste, pronunta "Bretzel", si nu "Breeetzel" si povesteste "lucruri neplacute despre care la noi nu se vorbeste", nici cand "die deutsch schreinbende Rumänien" ii nedumereste pe unii recenzenti germani, fiindca, desi se exprima intr-un limbaj inconfundabil, scrie despre o tara indepartata, a carei capitala incepe cu B, Budapesta sau Bucuresti, si al carei dictator a fost executat in fata unei camere de luat vederi, in loc sa lucreze la marele roman german contemporan inspirat din dramele si realitatile germane, nici cand declara, impreuna cu Semprun, contrazicand bine cunoscuta zicala ca patria nu este limba, ci ceea ce se spune in aceasta limba, ca e necesar un minim consens cu continutul exprimat ca sa te simti acasa intr-o limba. Herta Muller, ca si Camus, Canetti, Manes Sperber sau Leszek Kolakowski, toti straini, considerati la vremea lor diversionisti reactionari, este incomoda si pentru "der linke Literaturbetrieb", asa-zisa viata literara de stanga din Germania. Tot asa si convingerea ei ca scriitorul este cineva care vorbeste intr-un mod foarte personal despre experiente de viata ale unor oameni si care este responsabil de convingerile pe care le exprima public in textele sale si in viata de zi cu zi, indiferent daca asta contravine unei opinii publice politically correct, cumsecadeniei conformiste sau conceptiei postmoderne.
In timpul razboiului din Kosovo, referindu-se la pozitia adoptata de György Konrad, nu se sfieste sa declare ca acest pacifism abstract si lipsit de compasiune reala desfiinteaza, de fapt, orice raportare la viata si suferinta adevarata a unor oameni. La fel, la Berlin, in 2000, in cadrul Congresului pentru libertatea culturii si cultura libertatii, interventia Hertei Muller a dat brusc viata si consistenta unei dezbateri despre extinderea Uniunii Europene, care altfel era destul de flasca si conventionala. Intr-o pledoarie apriga, Herta Muller isi exprima nelinistea ca Occidentul nu realizeaza amenintarea pe care o reprezinta Rusia si Belarus pentru est-europeni si era indignata de faptul ca Schroder, cancelarul Germaniei, isi exprimase public admiratia pentru Putin, pe care il considera un tip grozav si fascinant. Herta Muller este poate incomoda si pentru noi, cei care am trait sub totalitarism, fiindca ne aduce aminte si ne confrunta cu partea noastra de umbra pe care uneori pare ca vrem s-o uitam.

Catrinel Plesu

Nu-i inteleg pe cei care cred ca un scriitor nu poate trai fara sa scrie

Herta Muller: Prima mea carte, tradusa de Nora Iuga si care s-a pierdut atunci, am scris-o doar pentru mine. Eram dupa un divort, murise tatal meu, eram in fabrica, incepusera vizitele regulate ale Securitatii si, ca sa nu am posibilitatea sa dau inapoi sau sa ma furisez intr-o lasitate care sa ma salveze, m-am hotarat sa scriu. Pana atunci, eu nu am scris decat cateva poezii in liceu. Dar de ani de zile eram prietena cu oameni care scriau. Multi scriitori, si din Germania de Est, spun ca fantezia lor a functionat mai bine in timpul dictaturii, sub presiune. Eu n-am putut sa inteleg acest lucru, pentru ca nu m-am raportat la dictatura, scriind. Sigur ca o aveam in fata ochilor, scriam despre ea, dar nu m-am raportat la dictatura in asa fel incat sa-mi canalizeze fantezia.
In ultimii 10 ani pe care mi i-am petrecut in Romania, aveam revistele Spiegel, vazusem filme, citisem carti si ziare de la Goethe Institut - bibliotecarele mi le-au dat acasa, cu toate ca n-aveau voie sa le scoata din sala de lectura. Cand am ajuns in Germania m-am simtit nesigura, un adult care ar trebui sa stie totul, dar care venea intr-o tara straina si nu stia lucrurile cele mai simple: cum sa-ti scoti un bilet de metrou dintr-un automat, unde trebuie sa apesi ca sa se deschida usa etc. Erau lucrurile in care te simteai total neajutorat. Stiam ca sunt lucruri care se invata prin obisnuinta, prin socializare. Vii de undeva din afara si trebuie sa inveti cat mai multe intr-un timp cat mai scurt, dar nu poti invata mai mult decat ceea ce ti se intampla. Traiesti lucruri la care te astepti, dar totusi nu faci fata. Si nu poti sa scurtezi timpul si sa nu mai faci gafe in aceste situatii.
Aveam si nostalgii socialiste. La Tehnometal, in fabrica de masini, am vazut de multe ori mainile muncitorilor cu unghiile pline de ulei, un ulei care nu mai iesea cu lunile. Dupa mainile acelea se vedea cine munceste intr-o fabrica si cine sta intr-un birou. Apoi, in Germania m-am tot uitat la maini si am vazut ca nici un om nu are maini cu ulei si nici mainile nu difera. Si m-am gandit: asta e socialismul - daca stai intr-un vagon de metrou si toate mainile sunt la fel. In Romania ni se spunea ca toti suntem egali, dar aveam tendinta sa vedem cum e celalalt, unde se afla in societate, cum are gulerul, pantofii, ce curea are, ce catarama. Si chiar daca toti eram saraci lipiti, diferente tot se mai gaseau. Ei bine, cu ochiul asta am incercat sa ma orientez si in metroul din Berlin si n-am putut sa gasesc aceste diferente.
o Am fost foarte bucuroasa cand am scapat din tara asta. Am considerat ca am o sansa. De multe ori am fost intrebata: nu ti-a fost teama ca nu o sa mai scrii? Pentru mine scrisul nu a fost asa de important. N-am publicat decat o carte aici, care a fost ciopartita, nu m-a mai interesat daca apare sau nu, pentru ca eram satula de toate problemele astea cu editura si cu listele alea pe care mi le-a trimis asa-zisul lector. Niciodata nu i-am inteles pe cei care cred ca un scriitor n-ar putea sa traiasca daca n-ar putea sa scrie. Ei n-au fost verificati. Eu am fost verificata si obligata sa-mi dau seama cat de mult imi place sa traiesc. Pentru mine asta a fost lucrul cel mai important. Scrisul? Vine undeva in urma. Nu as fi fost daramata in Germania daca ar fi trebuit sa fac altceva. Daca as fi fost capabila, as fi invatat sa fac altceva - eu stiu, femeie de serviciu - si sa am timp pentru ceea ce ma intereseaza pe mine. Cand am ajuns acolo, aveam doua carti si niste premii, deci nu trebuia s-o iau de la capat, am putut sa continui pe o linie care era deja formata. Am colegi care au studiat din nou 4, 5 ani ca sa primeasca o diploma pentru a preda la o scoala. Eu n-am mai avut puterea sa studiez. Am zis ca s-au intamplat prea multe si nu mai vreau sa tocesc 4 ani pentru o foaie de hartie cu o stampila pe care scrie ca sunt invatatoare.
Am facut oarecum parte din Aktions-gruppe Banat, care era un grup studentesc. Cand grupul acela s-a definit si functiona, eu nu scriam inca. Erau prietenii mei cei mai apropiati, dar, pentru ca eram prea tanara, Securitatea m-a luat mai tarziu in vizor. Ei deja aveau probleme de ani de zile, erau exmatriculati, anchetati, cu perchezitii. Cred ca i-am parut Securitatii prea prostuta si nu a rentat sa se ocupe de mine. Abia dupa ce am fost la fabrica, dar nu aveam inca o carte, am inceput sa am probleme cu Securitatea. Ei probabil ca au vrut sa ma racoleze ca sa aiba pe cineva inauntrul grupului. Atunci n-am inteles: cum de nu-si dadeau seama de ce parte sunt - am crezut ca n-au fost atenti. Dar cand am vazut dosarele STASI din Germania, unde sotul isi turna sotia, fratele pe sora, tatal pe fiu si mama pe cumnata, am inteles ca asta era practica. Au vrut sa ma bage informatoare in acest grup intim de prieteni, dar ar fi trebuit sa-mi torn colegii din fabrica. Tipul acela care a venit la mine nu a fost insa pentru fabrica. Am aflat de la scriitori romani ca el nu era din domeniul industriei, cu toate ca mie mi-a zis ca e. N-as fi acceptat sa torn nici un inginer sau un muncitor sau un scriitor, nu exista diferenta. Am mai stat 3 ani in Romania, dupa ce imi aparusera doua carti in Germania. Primele ecouri le-am avut atunci cand stateam in Romania si au fost si foarte importante pentru mine, pentru ca deodata devenisem un nume cunoscut, si acest lucru cred ca m-a ajutat foarte mult aici. Securitatea trebuia sa tina cont de ce se intampla in Occident.
o Pentru mine elita nu este o insulta, pentru ca de elite este nevoie in multe procese intr-o societate. Dar eu nu pot sa apreciez situatia din Romania, pentru ca nu locuiesc aici. De exemplu, in problema Securitatii, din ceea ce stiu eu, intelectualii romani au facut foarte putin sau aproape nimic pentru ca sa se schimbe aceasta institutie, CNSAS. In Germania, de exemplu, de 15 ani au loc mari congrese, pe toate planurile. Se intalnesc psihologii, analizeaza din punct de vedere medical efectele interogatoriilor, care sunt urmarile psihice. Dupa aceea se intalnesc sociologii, politologii, scriitorii. Tema aceasta este la ordinea zilei, peste tot, si in publicistica. Este un mod civil de a prelucra aceasta problematica. De multe ori mi s-a spus: ce-au facut cei din Est, Patapievici si Plesu? Dar i-ati lasat cam singuri, am spus. Ca sa dai greutate institutiei acesteia, trebuie sa i se acorde importanta in societate. Multi oameni inca nu au inteles ca totul depinde de ceea ce face fiecare din ei. Asta face parte din respectul pentru individ - individul trebuie sa se respecte pe sine, ca sa fie respectat. Este greu sa respecti un individ care nu are consideratie de sine. Aici, oamenii au fost dezvatati sa se respecte pe ei insisi. o Revolutia am vazut-o la televizor. Daca m-ar fi intrebat cineva, cat am stat in Romania, ce-o sa fac cand cade Ceausescu, as fi spus ca o sa sar de bucurie pana-n tavan. Dar in momentul acela n-am putut sa sar, ci am plans. Poti sa plangi si din usurare. Am simtit ca i-am supravietuit lui Ceausescu. M-am si mirat ca un glonte e de ajuns. Pentru mine Ceausescu, prin cultul personalitatii si prin omniprezenta lui diabolica, era un supraom. Stiam ca, daca organele lui nu mai functioneaza, or sa-l ingrijeasca medicii din toata lumea si o sa-i puna organe de la altii. Credeam ca, daca i se strica ceva, or sa-l compuna din alti oameni si in orice caz o sa-mi supravietuiasca. Dar cand am vazut ca, daca ai un pistol, tragi si el moare, nu mi-a venit sa cred. Apoi, m-a apucat un fel de mila. Pentru prima data, fata lui arata a fata de om, cu frica in ochi. Am vazut atunci un fel de taran tampit. Dumnezeule, am zis, uite cine a fost Ceausescu! Nu mi-a parut rau ca a fost impuscat, asta i-am dorit in fiecare zi, dar am zis ca, teoretic, daca n-ar fi fost atat de calau, poate ca avea o sansa, nu in sensul ca sa fie iertat, dar sa aiba posibilitatea sa se apere, sa-si spuna punctele de vedere intr-un proces, cu toate ca se vedea ca n-avea rost.
Cat valoreaza viata unui om la noi

Gabriela Adamesteanu
: M-am intrebat, dupa lansarea de la Institutul Cultural Roman, de ce nimeni nu a indraznit sa-i puna nici o intrebare Hertei Muller, desi sunt sigura ca multi dintre cei de fata ar fi vrut s-o intrebe cate ceva si ar fi avut multe de auzit. Mai simplu ar fi sa raspund ca suntem inca dezobisnuiti sa vorbim in public, dupa ce am tacut atatia ani. Dar cred ca raspunsul e altul. O sa citesc un mic fragment de pe coperta a patra a cartii, care mi se pare esential pentru raspunsul meu: "Am trait peste 30 de ani intr-o dictatura in Romania, unde fiecare individ forma o insula in sine, iar tara intreaga, si ea, un spatiu etans in afara, supravegheat in interior. Exista, asadar, pe marea insula mobila care era tara, micuta insula ratacitoare care erai tu insuti". Cred ca mai era si insula literaturii romane, la fel de inchisa. Unii dintre noi (printre care si eu) am trait in literatura romana ca intr-o insula, nevazand literatura colegilor pe care acum ii vedem, pentru ca vin aureolati din Vest. Altminteri, probabil nu i-am fi vazut, asa cum nici acum nu-i vedem pe cei care scriu in limba maghiara sau germana alaturi de noi. Deci exista aceasta insularitate a culturii noastre. Am impresia ca nu am vazut nici un volum de poezie al lui Rolf Bossert, tradus in limba romana. Or, suntem intr-adevar constienti de tot ce-a facut Ernest Wichner pentru literatura romana? Continuam, intr-un fel, sa fim inca marcati de aceasta izolare a noastra, aroganta si complexata in acelasi timp. Sunt foarte multe lucruri la care m-am gandit citind aceasta carte. Ma refer in primul rand la modul in care autoarea a vazut dubla semnificatie a umorului nostru. Poate mi-a placut atat de mult fiindca era un raspuns la ceea ce am simtit si eu inainte de 89. Pe masura ce simteam crescand nefericirea generala si umorul care ne ajuta s-o suportam, aveam senzatia ca e gresit sa fim mandri de el. Iata partea buna a umorului nostru, vazuta de Herta Muller, care admira metaforele temerare ale limbii romane: "O injuratura romaneasca reusita, asa le spuneam pe atunci prietenilor mei romani, este pe jumatate o revolutie de palat. De aceea nu protesteaza oamenii in aceasta dictatura, caci mania si-o consuma in injuraturi". Dar: "Acolo unde umorul se naste din lipsa de perspectiva si-si extrage sclipirile de spirit din deznadejde, granitele dintre amuzament si injosire se sterg".
Am mai remarcat ceva, un laitmotiv al acestei carti pe care parca nu-l observam: ce putin valoreaza viata unui om, mai ales viata altora, aici, la noi. Cred ca, dupa 15 ani, nu am reusit sa dam un pret normal acestei vieti. M-am intrebat de ce, spre deosebire de alte tari europene, participarea la razboiul din Irak nu trezeste nici un comentariu public. Un scandal international, cum a fost recent cel cu ostatica italiana (Giuliana Sgrena), trece pe langa noi ca si cand nu ne priveste. Si suntem indiferenti fata de vietile romanilor, ale celor morti in containere incercand sa treaca frontierele, ale celor morti in decembrie 1989, nu se stie cum, ale celor batuti de mineri in iunie 1990, nu se stie de ce.
Nora Iuga: Noi am incercat sa facem cunoscuti scriitorii plecati de la noi din tara si stabiliti in Germania. Ma refer la Herta Muller, la Ernest Wichner, la Oskar Pastior, la Richard Wagner. Ei au fost tradusi putin, e drept, nu atat cat ar fi putut fi tradusi. Dar se intampla ceva obiectiv: avem foarte putini traducatori din limba germana, e foarte greu sa reusesti sa faci cunoscuta o asemenea literatura, cu multe carti. Pur si simplu nu prididim. Traducand colajele Hertei, imi amintesc cat am putut sa rad, mai ales cand am discutat pe marginea lor. Eu cred ca Herta cunoaste absolut in egala masura si traieste la fel de intens sentimentul tragic, fiindca e tot timpul, in scrisul ei, in vecinatatea mortii, si umorul, acest dat cu tifla, vizavi de tragic. Discutand cu o doamna, fina intelectuala, despre literatura Hertei, ea imi spunea ca e prea melancolica, prea grava. Or, Hertei nu poti sa-i pui o eticheta si s-o incadrezi numai in dimensiunea asta.
Herta Muller este un mare scriitor de limbaj. Am citit si am tradus prima carte a Hertei, Niederungen. Ei bine, in acea perioada, Herta simtea apasarea regimului. In acea carte exista permanent, ca un spectru, umbra militianului. Problema Securitatii a devenit pentru Herta tema majora, pentru ca nu va uita niciodata prin ceea ce a trecut. Ma deranjeaza eticheta care i se pune: ca ea este foarte mare pentru ca a reusit sa descrie acest fenomen pe care l-a trait si care, in cartea ei, se simte atat de atroce. Nu cred ca Herta Muller este o scriitoare foarte mare din acest motiv. Sunt absolut convinsa ca, daca Herta s-ar fi nascut in China sau pe Broadway, ar fi fost o scriitoare la fel de mare.
Nicolae Prelipceanu: Herta Muller face ceea ce ar fi trebuit sa faca macar un scriitor roman. Este drept ca un scriitor roman care ar fi scris din 1990 pana astazi numai despre experienta totalitara ar fi fost repede catalogat drept taliban si dat deoparte, cum se intampla cu cei care fac asta in presa sau in alte imprejurari. Din cauza aceasta s-a nascut un fel de graba a normalizarii, o falsa normalizare, care, de fapt, ar insemna stergerea cu buretele a memoriei. Tocmai acest lucru e important in cartea Hertei Muller: ca ea nu renunta la aceasta memorie, la aceasta obsesie, care apartine si altor persoane si chiar altor scriitori.
Apoi, ma simt razbunat pentru ca ma aflu in viata unui om care scrie despre ceva ce i s-a intamplat cu adevarat. Prin scrisul Hertei Muller poti sa-ti dai seama de diferenta dintre minciuna si sinceritate, desi acestea, dupa cate stiu, nu sunt categorii estetice. Simplitatea care ajunge la profunzime fara nici o ostentatie este semnul literaturii mari. Pentru mine este foarte limpede de ce este considerata o mare scriitoare si de ce are succesul pe care-l are: pentru ca nicaieri nu vezi prefacatoria, nu vezi incercarea de a se insinua pe sub usa succesului.
Alexandru Sahighian: Nu pot sa nu fiu de acord cu Nora Iuga atunci cand spune ca Herta Muller este un foarte mare scriitor. Dar am o mica rezerva atunci cand adaugam: "indiferent daca s-ar fi nascut in China sau pe Broadway...". Pe mine ma intereseaza Herta Muller pentru ca s-a nascut in Romania si ca scrie despre experienta romaneasca. Herta Muller este o scriitoare de limba germana extraordinar de marcata de experienta romaneasca si de limba romana. Mi-am notat cateva lucruri din ceea ce a spus Herta Muller la o emisiune televizata. Din unele din aceste sentinte lapidare rezulta si umorul de care se vorbea aici. La o intrebare a moderatorului, Herta Muller spune ca n-a vrut sa plece din Romania; dar pana la urma cum se face ca totusi a plecat? Ea spune ca aici era acasa, ca nu trebuia sa plecam noi toti. De plecat, trebuia sa plece clanul Ceausescu. Pana la urma insa a cedat nervos si a plecat. Ii era teama ca Ceausescu ii va supravietui. Moderatorul o intreaba daca s-a vindecat acum, dupa toata experienta totalitara. Herta raspunde: "Eu nu ma consider bolnava, deci n-am de ce sa ma vindec. Consider important sa scrii despre o dictatura. Am un creier in cap si vreau sa-l folosesc". Si, in sfarsit, si asta mi se pare poate lucrul cel mai important: "Cu ce impresie pleci inapoi acum in Germania?", intreaba moderatorul. Si Herta Muller raspunde: "Multe nimicuri care-mi amintesc totusi de dictatura. Se simte si mentalitatea aceasta inca. In medicina, de pilda, valoarea vietii umane inca nu e prea clara. ĺsta e samburul democratiei - respectul pentru om".
Silviu Lupescu: Pentru editori exista momente cand uita de TVA, distributie, profit, hartie, tipografii si isi gasesc justificarea pentru a exista, amintindu-si ca editura nu este numai business, ci si o misiune, de a face ca operele unor autori valorosi, cum este Herta Muller, sa fie cunoscute de cat mai multi oameni. Herta ne-a oferit si un volum scris in romaneste de versuri-colaje si sper ca vom avea ocazia sa ne intalnim din nou cu ea. A fost un moment extraordinar de fericit ca, in clipa cand noi, Polirom, aniversam cei 10 ani, sa o avem pe Herta Muller in mijlocul nostru.

Pagini realizate de Gabriela Adamesteanu si Razvan Braileanu


ANA MARGINEANU
Dramaturgia foarte tanara mi se pare valoroasa prin potentialul ei

89.89... este al saselea sau al saptelea spectacol al tau. Simti ca ai crescut de la unul la celalalt?
Nu prea am cautat sa cresc. Am cautat sa descopar in mine valente si lucruri diferite pe care le-as putea face. Nu m-am axat pe un gen in care am incercat sa excelez, ci pur si simplu am explorat diferite zone. Mi-e dificil sa compar spectacolele mele intre ele, pentru ca ele sunt de facturi destul de diferite.
Structura textului propus de tine, dupa piesele a cinci tineri autori, e modulara cu teme dezvoltate separat si scene care ar putea sa figureze fie la inceputul spectacolului, fie la sfarsit...
Din punct de vedere narativ, probabil ca da. Din punctul meu de vedere, nu cred ca ordinea ar putea fi inversata, nu cred ca spectacolul s-ar putea juca incepand cu ultima scena sau cu una din mijloc si terminand cu prima. Este adevarat ca ele nu sunt asezate dupa o logica narativa, nu este o poveste care sa inceapa cu personajul A si sa se termine tot cu el. E vorba de o constructie ludica, daca pot sa folosesc termenul acesta. Dar asta nu inseamna ca ea nu are logica ei. Nu e un pachet de carti aruncat, e un joc de carti construit.
Urmaresti, asadar, sa explorezi un spectru cat mai larg de teme, de stiluri?
Da. De teme, de stiluri, de asteptari.
Le-ai defini tot asa, ca niste "constructii ludice"?
Nu, mai degraba nu exista o constructie. Fiecare spectacol in parte are o constructie in sine, dar ele ca ansamblu nu sunt. Nu incerc sa construiesc un demers precis, in sensul "acum o sa fac un spectacol si trebuie sa ma gandesc ce ar merge dupa". Nu am o harta a spectacolelor pe care intentionez sa le fac. Nu incerc sa-mi construiesc o cariera pas cu pas, ci alegerea urmatorului spectacol pe care il fac tine, pur si simplu, de intamplare si de instinct.
La dramaturgii care stau la baza spectacolului 89.89... cum ai ajuns?
Am inceput sa caut de mai multi ani dramaturgia tanara romaneasca si cred ca primul declic pentru mine a fost aparitia DramAcum-ului.
Esti in grupul acesta de la inceput?
Nu. Fac parte din DramAcum 2. Dar cred ca DramAcum 1 mi-a trezit pentru prima oara interesul pentru dramaturgia romaneasca. DramAcum e un grup de regizori initiat de Andreea Valean, Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Carbunariu si Nicolae Mandea, care-si propune sa promoveze si sa initieze o dramaturgie tanara, care nu exista la noi in momentul asta sau exista foarte firav. Cu ocazia unei intalniri de la DramAcum, l-am cunoscut pe Stefan Caraman si din intalnirea respectiva a rezultat spectacoluul Morti si vii de la Odeon. Montand spectacolul Morti si vii, am fost apoi invitata sa fac parte din juriul UNITEXT pentru cea mai buna piesa a anului, pentru ca deja montasem o piesa romaneasca. Atunci am fost obligata sa citesc vreo suta de piese si asta m-a facut, vrand-nevrand, sa ma apropii destul de mult de dramaturgia romaneasca. De atunci am evoluat firesc, interesul meu crescand pentru dramaturgia romaneasca foarte tanara. Mi se pare ofertanta si valoroasa prin potentialul ei. Nu atat prin ceea ce este, ci prin ceea ce ar putea deveni in spectacol si in timp. Cred ca potentialilor nostri dramaturgi foarte tineri le lipseste experienta in teatru. Asta duce la niste lipsuri in textele lor, din punct de vedere dramaturgic, destul de solide. Textul pentru scena are niste particularitati: un anumit tip de limbaj, un anumit tip de constructie. E imposibil sa stii aceste lucruri, fara sa ai o minima experienta in teatru. Altfel, scrii piese care pot fi publicate si citite, nu puse in scena.
Nu crezi ca ne lipseste o scoala de tip anglo-saxon, care sa formeze dramaturgi deprinsi sa lucreze cot la cot cu regizorul pe text?
Mai nou e un masterat de dramaturgie la UNATC si mi se pare excelent ca el exista.
La 89.89... i-ai avut pe dramaturgi langa tine?
Partial. A fost destul de greu sa lucrez cu ei. Pentru ca: o data, una e sa lucrezi cu un dramaturg si alta e cu cinci. Se complica treaba. Doi: erau destul de raspanditi. Stefan Peca era atunci in America, Stefan Caraman nu mai stiu pe unde. Calin Blaga in Franta, Paul Cilian era in Bucuresti, dar era extrem de ocupat. Cu Petre Barbu parca am tinut o legatura ceva mai stransa. Am tinut legatura cu ei prin telefon, dar nu participau la repetitii. Pentru mine textul e un material de lucru. Textul meu nu e nici un pretext, dar nici o piesa de muzeu care trebuie respectata in cele mai mici amanunte. E o caramida in spectacol, alte caramizi fiind actorul cutare, scenograful s.a.m.d. Lipsa vreuneia creeaza o casa cu gauri...
Unde te-ai situa fata de colegii din DramAcum?
Cred ca suntem destul de solidari unii cu ceilalti si suntem foarte diferiti. Nu mi se pare nici macar ca ne-ar placea cam acelasi tip de teatru. Avem fiecare tipul lui de a vedea lucrurile, dar asta nu ne impiedica sa fim prieteni si sa ne apreciem unii pe altii.
Fuga voastra de teatrele de stat...
Nu, nu e o fuga. Ar fi aberant sa zic ca fug de teatrele de stat sau ca le evit. Jumatate din spectacolele pe care le-am facut sunt la teatrele de stat. Pe de alta parte, nu vad de ce as ramane numai la teatrele de stat. Lucrez si altceva. Asta nu inseamna ca fug de teatrele de stat, ci pur si simplu merg si pe alte drumuri.
Te intereseaza o alta relatie cu publicul decat cea impusa de scena traditionala?
Ma intereseaza raportul dintre spectacol si spectator, care poate sa fie obtinut pe orice tip de scena si in orice tip de loc. Ce ma intereseaza mai putin este relatia conventionala in care eu am venit, nu ma implic, stau si ma uit si intre mine si actor este un invizibil perete - acel tip de public si acel tip de spectacol care cere ca publicul sa vina ca la film. Or, dupa mine, teatrul trebuie sa se diferentieze de film si principala diferenta consta in faptul ca teatrul e "live", publicul este viu si "acolo", actorul este viu si "acolo" - si atunci, sentimentul meu e ca publicul trebuie facut constient de chestia asta, ca n-a venit la film, ca suntem vii si depindem unii de altii, actorii de public si publicul de actori, pentru reusita unui spectacol. Nici un spectacol nu poate fi reusit fara participarea publicului. Asta inclusiv in cazul celor desfasurate in sali conventionale. Reactia publicului, rasul, cascatul de plictiseala, concentrarea, toate influenteaza demersul spectacolului. Ma intereseaza sa fortez, mai mult sau mai putin, constientizarea de catre public - si de catre actor, bineinteles - a acestui fapt.
Care sunt preferintele tale ca spectator de teatru?
Uite, cel mai mult din stagiunea trecuta cred ca mi-a placut Woyzeck, montat de Radu Apostol la Braila. Mi se pare ca este nu doar cel mai bun spectacol pe care l-am vazut in stagiunea trecuta, ci cel mai bun pe care l-am vazut in ultimii ani.
Cel mai bine te regasesti in spectacolele colegilor tai de la DramAcum?
Cred ca ma regasesc in ele ceva mai bine decat in cele montate de regizorii consacrati, ca sa zic asa, dar nu e obligatoriu. De exemplu, Baal, in regia lui Dragos Galgotiu, mi-a placut foarte mult.
Ai modele in teatru - ai "idoli"?
Cred ca nu. Sper ca nu. Sunt persoane pe care le apreciez foarte mult. Nu stiu daca sunt tocmai niste "idoli". O apreciez enorm pe Catalina Buzoianu, de pilda. Un spectacol montat de ea, Patul lui Procust dupa Camil Petrescu, m-a facut pe mine sa-mi doresc sa fac teatru. E o chestiune subiectiva. Il apreciez, de asemenea, foarte mult, pe Alexandru Dabija, dar e vorba, iarasi, de o relatie subiectiva, personala. In rest, apreciez unele spectacole si altele, mai putin.
Dorinta de a face teatru nu ti se trage din familie, de la parintii tai, cineastul Nicolae Margineanu si actrita Maria Ploae?
Nu in mod constient, in orice caz.
Cum a fost sa lucrezi cu actrita Maria Ploae, mama ta, la 89.89...?
A fost foarte frumos. Dar nu am luat-o in spectacol ca pe mama mea, ci ca pe actrita Maria Ploae. Pur si simplu am avut nevoie de ea in rolul respectiv.
Cu ceilalti actori cum ai lucrat la 89.89...?
A fost o relatie destul de tumultuoasa, cu bune si rele, dar, una peste alta, cred ca am lucrat exceptional cu ei. Asta neinsemnand ca a fost o lume roz, in care noi ne-am intalnit la prima lectura si ne-am iubit foarte tare si din clipa aceea totul a mers perfect, ca pe roate. Nu, au fost probleme, au fost certuri, unii au vrut sa iasa, pe urma s-au intors etc., etc. De altfel, mi s-ar fi parut suspect sa fim foarte de acord unii cu altii. In clipa in care suntem toti de acord unii cu altii, avem toate sansele sa facem o treaba mediocra. Dar cred ca acum echipa asta de la 89.89... este una dintre cele mai unite echipe in care am lucrat.
Cum e sa-ti privesti spectacolele mai vechi? Ti se pare ca rezista?In general le privesc cu mult mai multa blandete decat in momentul in care le-am facut. Mi se pare ca un spectacol are o viata a lui, scurta si bine determinata, si ca viata asta a lui nu trebuie fortata si prelungita artificial. Mi-e dor de spectacolele mele mai vechi, dar asta nu inseamna ca as vrea sa se reia sau ca n-as vrea sa le opresc pe cele vechi, care se joaca de prea multa vreme. Fiecare spectacol pe care l-am facut si-a trait traiul in felul lui si nu am regrete in ceea ce le priveste.
Pe actorii mai in varsta ii consideri la fel de competitivi ca pe cei tineri?
Sunt niste diferente de mentalitate. Pe de alta parte, diferente de mentalitate foarte mari si foarte puternice exista si intre actorii consacrati, chiar intre ei, ca si intre actorii tineri. Adica, este foarte posibil, la un moment dat, sa gasesc un actor consacrat care sa fie mult mai deschis decat un actor tanar. Depinde de personalitatea fiecaruia.
Ai un scenograf de care sa fii legata in mod special din punct de vedere profesional?
Pana acum n-am avut, dar la ultimul spectacol, Cheek to Cheek la Arad, am descoperit-o pe Ina Isbasescu si intentionez sa lucrez in continuare - cat pot de mult - cu ea.
Poti sa-ti modifici conceptia despre un spectacol in functie de reactiile echipei?
Da, e foarte posibil. Tin foarte mult ca actorii care joaca intr-un spectacol sa-si gaseasca lucruri pe care sa-si doreasca sa le exprime, lucruri personale, de care sa se ataseze, cu riscul de a-mi deforma mie conceptul. Abia atunci mi se pare ca spectacolul are viata si ca poate rezista cat are el de rezistat. Pentru ca atunci actorii nu apara doar o conceptie exterioara lor, ci isi apara propriile credinte.
Ai cronicari buni? Relatia mea cu ei e destul de buna, e una amiabila. Ma intereseaza si urmaresc ce scriu ei. Recunosc, pe de alta parte, ca, din pacate, mi se pare ca sunt destul de dezorientati si mi se pare ca le lipsesc niste repere, care sa faca dintr-o cronica mai mult decat "actorul ala mi-a placut, actorul ala nu mi-a placut, spectacolul e interesant, spectacolul nu e interesant". Nu spun ca eu as avea aceste repere, dar, daca mie nu mi-e necesar un program pe care sa-l urmez sau nu simt ca mi-ar fi necesar, sau nu in mod obligatoriu, pentru ei mi se pare ca este necesar si este esential, chiar, sa urmareasca niste lucruri si sa aiba un program.
Ai vrea sa existe, asadar, o critica de directie, care sa impuna anumite tendinte in arta teatrala?
Da. Nu stiu daca o critica ar putea ea sa impuna niste directii, dar cred ca e absolut esential, inclusiv pentru viabilitatea acelor directii, ca ele sa fie reperate de critici si teoretizate. Ce mi s-ar parea mie important e ca un critic sa urmareasca, dincolo de calitatea spectacolului, care tine de foarte multe ori de gust, ceea ce se incearca cu el. Sa urmareasca niste miscari teatrale si sa constientizeze momentul in care incepe sa se contureze o directie si chiar sa ajute la crearea ei.

Interviu realizat de Anca Hatiegan


"Primavara poetilor" la Paris si Bucuresti

Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, prin Horia Garbea, a lansat si in capitala Romaniei "Primavara poetilor". Modelul a venit de la Paris si despre el a vorbit, acum un an, poetul Alain Lance, care conduce La Maison des ecrivains de la Paris. El a vorbit si despre modul curent in care scriitorul francez reuseste sa se dedice scrisului - avand sau neavand alta meserie -, despre rezidente, burse si viata literara descentralizata din Franta.


o In anii 68, muncitorii ocupau uzinele, studentii ocupau facultatile. Scriitorii au incercat sa-si ocupe si ei locul lor. Conform revendicarilor lor, trebuie sa existe la Paris o Casa a Scriitorilor. Nu mai tarziu de 18 ani, pentru ca lucrurile merg repede in Franta, aceasta dorinta a fost realizata! In 86, Casa Scriitorilor s-a instalat in Rue de Verneuil, unde functioneaza si astazi. Nu este un salon literar si nici un sindicat, este un loc de intalniri al scriitorilor francezi si straini, unde se desfasoara lecturi, dezbateri; este si un centru de resurse, care faciliteaza interventia scriitorului in lume, in societate, in viata. Deci un fel de pasaj, de pasarela intre scriitori si acele locuri ale activitatii sociale care cer interventia scriitorului, un mod de a apara, intr-un fel, rolul si importanta scriitorului. Si, de asemenea, un impact asupra mediilor scolare, liceale si universitare. 400 de scriitori francezi, din toata Franta, merg in scoli, licee si universitati. In ceea ce priveste scriitorii, ei sunt autori de romane, de nuvele, eseisti, traducatori, poeti. Intalnirile cu scriitorii corespund, pe de o parte, unei cereri sociale a bibliotecilor, institutiilor de invatamant etc. de a intalni scriitori, de a discuta cu ei, de a face ateliere de scriitura. Dar, pe de alta parte, asta corespunde, de asemenea, interesului scriitorilor. Eu sunt poetul care toata viata, pana la pensionare, a fost functionarul Ministerului de Finante, Claude Esteban a fost profesor universitar. Dar sunt si poeti care nu vor sa aiba alta meserie decat cea de scriitor. Insa este o activitate epuizanta, dupa parerea mea, sa cauti fara incetare oportunitati de a avea o rezidenta, o bursa, un premiu. Asta se reduce la o cautare continua de astfel de ocazii.
Un alt organism, mai recent, condus de un poet, care coordoneaza si stimuleaza mii de initiative in favoarea tarii si a poeziei, a organizat "Primavara poetilor". Suntem o asociatie, iar precedentul presedinte al asociatiei era poetul filozof Michel Deguy. In prezent, presedintele este poetul Claude Esteban.
o Proiectul rezidentelor pentru scriitori s-a dezvoltat in unele regiuni. Nu sunt numeroase, dar sunt multi candidati pentru ele. Rezidenta pura inseamna ca ti se da o bursa pentru a trai in acest loc doua-trei luni. In acest timp nu ai nimic de facut, decat sa citesti si sa scrii. Pe langa aceste rezidente sunt si altele, care au anumite conditii de schimb, adica, in fiecare saptamana, scriitorul trebuie sa anime atelierul de redactare, sa mearga la biblioteca din oras, sa faca ceva cu o clasa. Presa face, toamna, socoteala noilor carti care ies si printre care sunt intotdeauna primele romane. Exista chiar si un festival al primului roman, care da mereu exemple de manuscrise sosite pur si simplu prin posta si publicate pentru ca au fost interesante. Aceste prime carti sunt sustinute de editori. Centrul National de Carte nu sustine, practic, romanele. Sub o forma directa, sprijinul la prozatori vine prin bursele pentru scriitori. De exemplu, un tanar scriitor, care si-a publicat primul roman, este impulsionat printr-o bursa. Apoi, sunt bursele de incurajare, putin mai mari, si apoi burse care permit scriitorului sa nu mai lucreze un an. Centrul National de Carte nu ajuta romanele, ci ceea ce e dificil - sa fie cumparate: poezia, traducerile, revistele, proiectele de traduceri noi ale unor opere clasice din literatura greaca, latina etc., tot ceea ce este considerat de calitate si util, dar care nu va aduce imediat bani editorului, daca nu are un mic ajutor. De exemplu, ne dam seama ca nu exista o traducere recenta si de buna calitate a lui Petrarca. Este un proiect important, serios, care este facut cu ajutorul unor traducatori autorizati. Astfel, Centrul National de Carte va ajuta acest proiect pentru ca, fara acest ajutor, editorii nu-i vor putea plati corect pe traducatori. Aceasta carte trebuie sa fie tiparita; cu timpul, bibliotecile o vor cumpara, la fel si universitatile.
o Se vorbeste mereu despre centralismul francez, care ramane adevarat sau fals, dar exista totusi o anumita descentralizare, iar in anumite regiuni exista un anumit centru regional de litere, care face o munca interesanta. Acest centru poate primi scriitorii din strainatate. Poate ajuta, de asemenea, in functie de subventii, revistele si casele de editura regionale, care nu sunt doar regionaliste. Cativa mici editori au impresionat administratia regionala. La inceput, autoritatile acestea nu aveau nici o idee despre scriitori, apoi si-au spus ca e flatant pentru regiunea lor sa participe la foruri internationale in strainatate. Sprijinul lor a atras mai multi editori. Si acum sunt editori importanti care publica, in provincie, autori foarte importanti. In poezie, e putin diferit, ei publica, de obicei, la aceeasi casa de editura.

Alain Lance

 

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor