Bolşevismul neoliberal sau alchimismul în politică

Nomenclatura securisto-comunistă nu s-a convertit la neoliberalism, ci la furtul din banul public.Referinţa (neo)liberalismului este iniţiativa privată în producţia de bunuri, nu jaful.

În articolul său publicat de revista 22 din 17 ianuarie 2012, intitulat Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace, d-l Vianu pune semnul egalităţii între două realităţi opuse. Astfel, d-sa amestecă analiza factuală cu sentimentele. Citez: „Poate că nicio lege din cele pe care guvernarea Băsescu-Boc le-a propus – retrăgând-o în ultimul moment sub o presiune fără precedent din toate direcţiile – nu a apărut mai şocantă decât cea privind noua organizare sanitară a ţării. (...) După ce a optat pentru susţinerea proiectului Roşia Montană, după ce a devenit peste noapte un critic declarat al DNA, instituţie care mai reuşea să zguduie câte una dintre structurile corupte, proiectul Legii sanitare ar fi urmat să încredinţeze, în ţara hoţiei incontrolabile, banii strânşi de la cetăţeni unor companii particulare opace. (...)“

Mai întâi, „presiunea fără precedent“ sub care se află d-l Băsescu (dar suspendarea?) şi Guvernul Boc este de mult paroxistică. Apoi, superlativul „cel mai şocant“ acordat proiectului Legii sănătăţii ţine şi el de viziunea unui spirit revoltat. Câteva mii de nemulţumiţi-indignaţi în toată ţara nu înseamnă mare lucru, în niciun caz o componentă a presiunii „din toate direcţiile“. Semnificaţia socială a fenomenului este redusă, deşi românii înfruntă o realitate economică dificilă. Legea retrasă nu este nici mai bună, nici mai rea decât celelalte legi propuse de Guvernul Boc. Avea bune şi rele, ca toată producţia legislativă purtând amprenta Parlamentului României. A fost retrasă sub presiunea provocată şi aţâţată de presa mogulistă în urma neinspiratei ieşiri a d-lui Băsescu împotriva d-lui Arafat. Dacă sunt corect informat, legea „pedepsită“ nu a propus desfiinţarea SMURD, ci doar deschiderea sectorului către iniţiativa privată. Deşi d-l Vianu admite că sistemul sanitar actual este corupt, iar imobilismul nu rezolvă situaţia gravă, d-sa se declară şocat de o lege care nu fusese nici dezbătută, nici votată. Deci, înapoi la imobilism.

D-l Vianu pare să ignore starea nu gravă, ci dezastruoasă în care se află sistemul nostru de sănătate, situat nu prea departe de umbra mafiei nomenclaturist-securiste în chestiune. Fără să trec peste greşelile impardonabile şi gafele supradimensionate ale preşedintelui, le ştim cu toţii, constat că d-l Vianu vede situaţia cu un singur ochi. Legea retrasă nu este mai şocantă decât alte legi ori hotărâri de guvern care viciază profund societatea românească. Pensiile „nesimţite“ reduse, dar de fapt mărite, „funcţionarea“ unei justiţii incapabile să stăvilească „hoţia incontrolabilă“, legile şi hotărârile favorizând afacerile şi bunăstarea parlamentarilor şi ale altor categorii de demnitari etc. sunt mult mai şocante decât un proiect de lege retras, dar, în teorie măcar, perfectibil prin dezbatere în parlament. L-o fi atacat d-l Băsescu pe d-l Arafat, dar acesta s-a întors în funcţie. O fi atacat d-l Băsescu DNA, dar aceasta îşi vede mai departe de treabă. USL o va desfiinţa pur şi simplu sau o va lăsa ştirbă, considerând că este poliţie politică (cum, de altfel, a declarat nu o dată), şi nu un instrument de luptă al justiţiei împotriva corupţiei.

Dar să revenim la tema principală susţinută de d-l Vianu, cea a neoliberalizării bolşevismului. Citez din nou: „Neoliberalismul de azi nu este altceva decât bolşevismul, minus lozincăria propagandistă a comunismului“. Afirmaţia d-sale sună ca o negare a diferenţelor dintre apă şi foc. Bolşevismul şi liberalismul (fie el şi neo) sunt două categorii care se exclud reciproc. Ce a fost substratul Războiului Rece, dacă nu opoziţia care pe care dintre economia de piaţă şi cea planificată, dintre individualism şi colectivism, dintre lagărele capitalist şi comunist?

Citez din nou: „Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiştii mondiali lansaseră ideea «convergenţei celor două sisteme». Mai lăsau socialiştii un pic, mai lăsau şi capitaliştii, iar cele două «lagăre» aveau să conveargă spre un singur sistem politic, cu componente de stânga şi de dreapta“. Mai întâi o precizare privind teoria citată de autor. D-l Vianu a uitat că aceasta a apărut în plin Război Rece, şi nu după, acesta acoperind perioada 1957-1991. Teoria convergenţei celor două sisteme, capitalist şi comunist, n-a fost lansată de „pacifiştii mondiali“, aşa cum afirmă d-l Vianu, ci a fost o teorie academică seducătoare, cu succes la public, originală, dar simplistă şi ideologizată, izvorâtă din naivitatea şi indulgenţa cu care cei mai mulţi dintre intelectualii occidentali ai secolului trecut, seduşi de ideile de stânga, au „analizat“ fenomenul socialismului real. Acesta însă a dispărut fără să fi fost capabil să ducă la sfârşit duioasa teorie a convergenţei.

Economistul progresist american John Kenneth Galbraith şi laureatul Premiului Nobel (1969) pentru economie, olandezul Jan Timbergen, au crezut că timpul va duce la o apropiere semnificativă (convergenţă) dintre capitalism şi comunism. Iată cum descrie Dragoş Paul Aligică această teorie: „Capitalismul va împrumuta elemente de la comunism, comunismul de la capitalism şi totul se va termina într-o formă universală de social-democraţie. Până atunci însă, trebuie traversat şi supravieţuit Războiului Rece, o invenţie a claselor conducătoare, a «complexului militar-industrial» ce, din dorinţa de putere şi înavuţire, târăşte popoarele lumii pe calea conflictului, manufacturând tensiuni şi false crize. Astfel, retorica occidentalilor privind totalitarismul sovietic este, evident, exagerată. Au existat excese şi crime, dar liderii sovietici nu sunt, în ultimă instanţă, cu nimic mai răi decât cei occidentali, cu care de altfel se află prinşi în acelaşi joc complice, peste capetele popoarelor lumii. Sarcina intelectualilor adevăraţi, precum adepţii lui Galbraith, este de a spulbera ceaţa lozincilor şi a ideologiilor şi a expune realitatea nealterată de sperietori ideologice, cum ar fi «pericolul comunismului»“ (D.P. Aligică - J.K. Galbraith şi judecata sistemului comunist, revista 22, 19 mai 2006).

Mulţi ani, această teorie a sedus o majoritate de personaje politice şi universitare ale opulentului şi naivului Occident. Fireşte că a fost adoptat şi de corul bocitoarelor „păcii“. De reţinut banalizarea comunismului sovietic şi a crimelor sale, pretinsa complicitate dintre complexele militar-industriale şi semnul egal pus între cele două sisteme, ca şi între liderii lor. Ar fi, avant la lettre, un fel de transmutare (în sensul alchimiei) aplicată azi sistemelor politice de d-l Vianu.

Citez din nou: „Cine a avut norocul să trăiască vede azi că această «convergenţă» s-a realizat... sub chipul neoliberalismului lipsit de orice scrupule“. Din fraza d-lui Vianu se înţelege că ar exista şi alt neoliberalism, înzestrat cu ceva scrupule. Dar nu este aşa, autorul reafirmând caracterul scelerat al neoliberalismului: „Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în faţa realităţii: România a fost, este şi va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism“.

D-l Vianu se înşală din nou: nomenclatura securisto-comunistă nu s-a convertit la neoliberalism, ci la furtul din banul public. Referinţa (neo)liberalismului este iniţiativa privată în producţia de bunuri, nu jaful. Apucăturile nomenclaturii de care vorbeşte d-l Vianu nu ţin de lumea economiei private, ci de Codul Penal. Iniţiativele acesteia sunt multe şi ingenioase, dar ele sunt toate imaginate în scopul perfecţionării metodelor de devalizare a banului public. Azi, în România, nu se poate fura decât din averea statului, ceea ce tocmai face amintita nomenclatură. Excepţie fac hoţii de buzunare şi tâlharii. Nici d-l Țiriac, nici d-l Patriciu, nici alţi actori ai sectorului privat nu pot fi furaţi. Furat sistematic este doar statul.

Utilizarea fără precauţii a termenului „neoliberal“ este riscantă. De exemplu, Keynes era considerat de unii teoreticieni drept neoliberal. Termenul, care a părăsit domeniul ştiinţelor economice, este azi o insultă, asemănătoare celei de fascist, utilizată pe vremea Cominternului împotriva anticomuniştilor, sau de imperialist, ceva mai târziu. În logomahia stângii militante de azi, inclusiv a jurnalismului din aceeaşi făină, neoliberalul a luat locul capitalistului de odinioară. Acesta şi-a schimbat doar numele, nu şi „tarele“. Termenul este nu numai imprecis, ci şi contradictoriu.

D-l Vianu vede şi o soluţie de redresare a României. Salvarea ar veni de la românii care au muncit în Vest învăţând multişor din abecedarul civilizaţiei şi al economiei (neo)liberale. Este o realitate, dar tot atât de adevărat este şi că cinci, şase sau chiar mai mulţi ani nu ajung să „transmute“ un număr semnificativ de români într-un grup de manageri sau oameni de afaceri care să schimbe soarta României. Rolul acestora poate fi important, dar nu hotărâtor. Soluţia pare naivă şi lipsită de realism.

Un ultim citat: „Un lucru apare evident în conjunctura acestui început de an 2012: şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero“. Nu cred că d-sa are dreptate. Minuni or fi, dar ele li se întâmplă întotdeauna altora. Cred în mod rezonabil că, în afara acestora, renaşterea tot din interior va veni, chiar dacă pe bucăţi şi luând ceva vreme. Iar cei care o vor face sunt de mult născuţi. //

Cuvinte cheie: neoliberalism, conservatorism, bolsevism, lege, socialism, stangism