Bolnavii României se vor însănătoşi tacit

Parlamentarii au preluat de la judecători tehnica imbatabilă a temporizării eficiente.

Adoptarea tacită în Senat a Legii asistenţei sociale, după ce ultima şedinţă în plen în care ar fi putut fi votată - sau respinsă, după caz - eşuase din lipsă de cvorum, confirmă inaugurarea unui nou tip de procedură la limita spiritului democratic, în condiţiile unei practici a ordonanţelor de guvern şi a asumării răspunderii atât de abundent criticate. Asta în condiţiile în care guvernul anunţase de la jumătatea lunii mai finalizarea şi trimiterea spre Legislativ a proiectului, iar ministrul interimar al Muncii de la acea dată - premierul Emil Boc - nu contenea să explice importanţa adoptării ei în contextul reformelor radicale cerute de FMI. Luna septembrie a prilejuit acelaşi tip de discurs imperativ din partea ministrului Muncii de atunci, Sebastian Lăzăroiu.

La adoptarea tacită se ajunge fie prin tergiversarea punerii pe ordinea de zi a proiectelor de lege sensibile, fie prin lipsa cvorumului de şedinţă. Regulamentul celor două Camere legislative este de altfel suficient de suplu: e nevoie numai de o oarecare abilitate - nu prea mare, iar practica parlamentară de mai multe legislaturi e de mare folos - în mânuirea preţiosului instrument numit ordinea de zi. Pentru amânarea sine die a unui proiect delicat, dibăcia parlamentară e adesea unicul ingredient indispensabil: el constă în eliminarea constantă sau plasarea în poziţii „neeligibile“ a textului în cauză, care nu mai ajunge niciodată în dezbaterea plenului, trecând, în virtutea regulamentului, la adoptarea tacită. Atunci când, din diverse motive, ordinea de zi nu poate fi mânuită ca un gumilastic, se trece la măsuri radicale: sabotarea cvorumului. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă, când în faţa ameninţărilor opoziţiei cu un vot negativ, PDL a decis să părăsească şedinţa pentru a forţa, în acest fel, adoptarea ei prin procedura adoptării tacite.

Opoziţia - majoritar de stânga? - anunţase că va vota împotrivă, pentru că legea ar anula sensul unei solidarităţi de bază, din perspectiva socialistă, în privinţa pachetului minim de asigurări, punând în dificultate o bună parte din populaţia României, care nu va mai putea avea acces nici măcar la serviciile de bază. Dezbaterea este de altfel extrem de serioasă, iar implantarea unui model inspirat, se pare, mai cu seamă din sistemul de asigurări sociale olandez într-o societate sărăcită peste măsură, cum e cea românească, e mai mult decât discutabilă. Apărătorii proiectului răspund îndeobşte la obiecţiile de mai sus cu o descriere a stării actuale a sistemului de asigurări de stat actual, în care contribuţiile, deja destul de mari, sunt prost redistribuite, nu ajung în buzunarul care trebuie să-i cheltuiască, sunt întorşi din drum de reţele corupte, de proasta gestiune.

Spitalele sunt multe şi prost administrate, se deturnează fonduri, reţelele medicale private informale - adică, mai pe româneşte, plicul mai subţire sau mai consistent - condiţionează oricum actul medical. Bref, de ce să nu oficializăm instituţia plicului, oferind posibilitatea viitoarelor case de asigurări private să aleagă singure spitalele şi medicii, de ce să nu lăsăm pacienţii să se ducă acolo unde cred că sunt mai bine îngrijiţi, iar banii plătiţi de ei în contul unei case anume de asigurări să îi urmeze? Într-o societate funcţională şi stabilă, cu o infrastructură spitalicească funcţională, sistemul preconizat pe hârtie de proiectul de lege ar fi mai mult decât benefic. Ce se întâmplă însă cu majoritatea spitalelor de stat, subfinanţate cronic, care-şi duc viaţa de pe o zi pe alta, dar care formează totuşi structura de bază a sistemului medical? Cum se vor comporta spitalele private - în număr încă mic şi cu personal care dublează de multe ori slujba de la stat - în momentul deschiderii acestei competiţii?

În plus, chiar şi dintr-o perspectivă liberală, egalitatea de şanse şi accesul la un pachet vital al asigurărilor sociale, mai cu seamă în perspectiva sensibilităţii europene pe acest subiect, nu pot fi excluse din tematica discutată. Se va spune că e vorba aici de luptă parlamentară, că nu e prima dată când puterea şi opoziţia se luptă prin cvorumuri, că, în plus, voiajul prin Legislativ al acestui proiect trebuia scurtat. Că Legea asistenţei sociale este o lege organică, aşa încât votarea în Senat era numai consultativă. Camera Deputaţilor este cea care se va pronunţa cu adevărat. Fiecare obiecţie ar putea avea îndreptăţirea ei, dacă ar fi vorba de o luptă parlamentară reală. Dar, în cazul de faţă, mai aproape de tehnica elaborată de parlamentari pare a fi amânarea termenelor de judecată până la prescriere.

Parlamentarii au preluat, pare-se, de la judecători tehnica imbatabilă a temporizării eficiente. Precum unele dintre dosarele de corupţie care-şi aşteaptă anul viitor prescrierea (vezi termopanele domnului Adrian Năstase), tot aşa şi legile delicate, sensibile sau făcute pentru ochii frumoşi ai FMI îşi aşteaptă cuminţi rândul la adoptarea tacită, mai cu seamă la Senat, unde majoritatea guvernamentală este atât de fragilă. //

Cuvinte cheie: bolnavi, spitale, sistemul sanitar, piata farma, asigurare medicala