prima pagina

I

n Romania, tinerii nu prea mai rad. Cu vreo 10 ani in urma, inca mai auzeai scolari chicotind fara motiv in metrou. Acum, moda emo ne-a facut vecini de calatorie cu adolescenti sumbri, unisexuati, ascunsi dupa jaluzele de par negru, pieptanat in ochi, arborand metodic insemnele deprimarii: haine negre, cu capete de mort, luciri moarte de metal coclit. Daca mai pici si pe stirile cu sinucigasi puberi, dupa o plimbare in parc pe langa cupluri crancene care, daca nu se ratoiesc unul la altul, se tin alaturi cu inversunare rece, te cam apuca spaima.
Jurnalul de camin*, alcatuit de Zoltan Rostas impreuna cu regretatul Sorin Stoica, n-o risipeste, cel mult o explica. Aplica exact remediul "foaie de diagnostic": in fine, stim ce-avem. Nu de alta, dar exista riscul sa credem ca tinerii prozatori si poeti douamiisti ar fi o varietate degenerata, pentru care mizeria, promiscuitatea, alcoolul, drogul si incomunicarea agresiva sunt obsesii personale. E mult mai rau: sunt descarcarile literaturizante ale toxinelor de fiecare zi.
E ca si cum am fi avut de judecat o expozitie cu peisaje de pe Saturn, inainte sa fi vazut planeta, ori am fi primit literatura realitatii inainte sa fi luat act de realitatea literaturii. Cum sa cada bine la stomac carti precum Adrian Schiop, pe bune/pe invers, Ioana Baetica, Fisa de inregistrare, Claudia Golea, Vara in Siam, Ionut Chiva, 69 s.a.? Revizitate azi, nu mai sperie: teribilisme de doi bani, spre deosebire de cartile-portret al traumei, precum Ioana Bradea, Bagau, ori Ioana Nicolaie, O pasare pe sarma. Cu ele suntem mult mai aproape de acest "Decameron al Romaniei contemporane", cum pe drept numeste Doina Jela, pe coperta a patra, lumea caminelor studentesti. Eroii ei nu se vor mai intoarce, probabil, spre sine spre a retrai, ci vor fugi cat ii tin picioarele unde-or vedea cu ochii.

"Boli" obligatorii

Emblema Jurnalului de camin poate fi aceasta declaratie simpla, ca o developare subita: "Dupa ce locuiesti o perioada in camin, incepi sa-ti doresti tot ceea ce nu ai avut de-a lungul anilor petrecuti acolo: intimitate, curatenie si, nu in ultimul rand, o casa, o casa numai a ta, pe care sa o imparti numai cu familia. (...) Exista o asemanare intre caministi si copiii abandonati: lipsa unui loc pe care sa-l poata numi acasa".
Zoltan Rostas, caruia ii datoram un sir deja lung de istorii orale, a cerut propriilor studenti sa scrie ce traiesc in caminele studentesti Leu, Grozavesti, Regie, Kogalniceanu, Panduri, Pallady, Fundeni si al Universitatii de Arte, dupa care le-a asamblat. Fatalmente, cei care scriu nu compun prototipul stabilit sociologic al caministului, ci varianta mai "reflexiva" a speciei, mai dispusa sa-si considere obiectiv conditia. Rezulta un amestec de sinceritate controlata si misiune acceptata, din care razbate, de multe ori, euforia descoperirii de sine. Induiosatoarea revelatie se insoteste, la cei mai multi, cu o scriitura ingenuu postmoderna, in care eul e deopotriva prezent si absent, inocent si avizat. Remarcabil condusa, colectia de confesiuni dovedeste ca tintele au fost explicate minutios: ce inseamna viata de camin pentru tine? In ce fel te-a schimbat? Ce ti-a dat? Ce ti-a luat? Ce ai invatat despre oameni in aceasta perioada? Sunt intrebari la care fiecare raspunde, dupa puteri.
Majoritatea marturiilor apartin fetelor si compun un univers destul de omogen in precaritatea lui: disconfortul spatiilor comune, lipsa de igiena, calvarul spalarii rufelor la baia comuna, lipsa de spatiu vital, anxietatea uratului inconjurator.
Pagini intregi descriu cu furie sau cu umor uratenia cronica a locului si ingenioasele strategii de camuflare a ei. Baietii, cati sunt, pun in mod clar alta grila asupra realitatii, in aparenta mai putin exigenta, in realitate mai radicala prin solutia aproape generala a bravarii. La ei, dezordinea e dinadins metabolizata, iar initiativa primeaza. O friptura si-o bere pe hol vindeca orice depresie.
Oricum, la camin detaliile sunt suverane. Dusul, Internetul, gandacii sunt mari batalii cotidiene, desi razboiul se duce adesea si cu gunoaiele lasate in prag, cu sinistrul simultan al improvizatiilor culinare de seara, cu frigiderul gol, cu chefurile mereu in contratimp, debordand vivace din chitimiile supraincarcate, in care totdeauna cineva protesteaza, apoi isi infunda castile pe urechi ca sa "invete". Atmosfera balanseaza periculos intre veselie si depresie, se consuma cantitati enorme de energie, care se regenereaza printr-un inconstient efort colectiv de "supravietuire".
Caminul practica un soi de bizutaj de stat. Infailibil. Luatul in primire al camerei, de pilda, e test eliminatoriu pentru cei slabi de inger. Dupa caznele birocratico-manaresti ale obtinerii unei repartitii, urmeaza socul primei zile. Delabrarea camerelor goale, cu pereti cazuti, patati de igrasie, cu linoleumuri sau parchete jegoase ii paralizeaza pe boboci si convoaca instantaneu coalitia familiilor reunite. Dupa posibilitati, se pun pe varuit, zidit, spalat, vopsit, montat robinete si polite, carat de-acasa frigidere, calculatoare si perdele. Imediat ce "efectele" s-au ingramadit, o noua fiziologie a locului se instapaneste durabil, iar numele ei e resemnare.
La camin, toata lumea trece prin "bolile" obligatorii. Sunt endemice si dezvolta anticorpi inca insuficient studiati. (O carte despre adultii care au trait intr-un camin studentesc ar fi, cu siguranta, la fel de interesanta!). La limita, experienta acestor tineri e mai aproape de cea a lagarului decat ne-ar placea sa recunoastem: nevroza murdariei, obsesia somnului, panicile elementare, precum foamea sau banii, violarea (aici macar iresponsabila) a intimitatii. Timp de patru ani, sunetul de fond e vacarmul. Starea normala - tensiunea. Elementul compensatoriu - defularea, care poate fi muzica, cearta sau pur si simplu bubuitul mut al basilor in casti. Spaga e monstrul difuz cu care convietuiesti din prima zi si caruia i se atribuie, tacit, pierderea inocentei. Aproape nimic nu se obtine "pe medie", iar daca se intampla asa, traficarea pe parcurs a avantajului e inevitabila. Compromisul e celalalt ingredient al moralei locale. Si una, si celalalt au reguli nescrise si presupun un pact inatacabil. In mod ciudat, nici cele mai furioase pagini despre functionarii indolenti si rauvoitori nu suna a delatiune! De fiecare data, revolta decoleaza automat spre general, capabila sa exonereze, din instinct de conservare, prezentul si pe protagonistii lui.
Jurnalele colectate de Zoltan Rostas si Sorin Stoica suna pe alocuri a roman optzecist, cu voci diferite, dar vehiculand cam aceleasi personaje. O femeie de serviciu rea de gura trece prin Grozavesti, din jurnal in jurnal, inregistrata aproape identic. La fel, un biet catel aruncat de la etaj de un student nervos, si ingrijit sporadic, cu randul, de fetele de la parter, care scriu pentru carte fara sa se cunoasca intre ele. Instalatorul e o zeitate misterios-perfida, care-si primeste ofrandele cu acreala magnanima. Dezastrele de specialitate (inundatii ireparabile, chiuvete infundate, dusuri fara para, tevi care picura chinezeste, tocand nervii intinsi ai studentelor sensibile etc.) sunt, de altminteri, curata banalitate. Dar capcaunul atotputernic, cu drept de viata si de moarte asupra supusilor caministi, este administratorul. Cum nimeni nu prea sta "pe bune" in camerele puse la dispozitie de stat, orice rebeliune se stinge instantaneu in fata amenintarii cu expulzarea.

Dragostea ca intr-ajutorare

La camin, infernul sunt intotdeauna ceilalti. Ei murdaresc, ei isi arunca gunoiul pe palier, ei dau muzica la maximum in miez de noapte. Nu e jurnal fara indignarea neputincioasa a lui "asa or face si la ele/ei acasa?". Totusi, singuratatea nu e neaparat alternativa fericita. Weekend-urile fetelor ramase singure in camin, cand colegele de camera au plecat acasa sau pe la prieteni, sunt veritabile cocteiluri de depresie. Se trateaza cu fuga (la rude, la prieteni, in oras etc.) sau cu remediul tipic feminin al curateniei generale.
Nu sunt putini nici baietii care-si pun probleme de adaptare: "imi fac foarte greu amici, ca sa nu mai vorbesc de prieteni, urasc multimile si de aceea ma integrez greu. De cele mai multe ori nu gasesc niciun punct de interes comun cu ceilalti"; "La 319 am avut ocazia sa-mi demonstrez, inca o data, capacitatea de a monologa...". La genul masculin, jurnalul promite des ca autorul se pune temeinic pe invatat. De maine.
Nimic de neimaginat in aceste pagini scrise de tineri de 19-20 de ani si totusi multe lucruri frapeaza. Cel mai izbitor este chiar profilul lor: fiinte nesigure, ducand cu greu, in echilibru instabil, poveri prea mari. Propria lor viata - ce-au lasat acasa, constiinta ca parintilor le e greu, dorul de parinti, surprinzator de des notat, obsesia unui rost in viitor si gustul ranced al umilintelor mici si dese - le sta deasupra ca o umbra. In 24 de texte, aproape nicio pagina jubilativa, care sa exulte de tinerete, in sensul clasic al cuvantului. Nu e primavara, nu e iarna, nu infloresc pomii, nu se aud pasarile. Se vad doar gunoaie, e luni, e prea tarziu pentru invatat, dar si pentru somn, iar suna alarma telefonului mobil etc. etc. etc. Pescuim, ce-i drept, cateva elogii ale camaraderiei, unele reflectii asupra dreptatii si multe, enorm de multe contexte ale ultragierii. Dragoste? Mai deloc. Mai degraba o evitare febrila a singuratatii, un fel de intr-ajutorare intre sexe. Cultura? Cui ii arde... Abia cateva titluri de filme, vreun concert. In rest griji, certuri de convietuire fortata, job-uri temporare prapadite, seminarii, examene, nemultumiri, treziri mahmure, lipsuri, ars gazul cu zgomot.
Cu Jurnal de camin mitul vietii de student - viata de petreceri fara griji - a fost ingropat oficial. A fi student caminist in Romania de azi inseamna a cobori de bunavoie cateva trepte ale demnitatii, cu conditia sa poti sa uiti. De verificat peste ani!

* Zoltan Rostas, Sorin Stoica, Jurnal de camin, Editura Curtea Veche, 2008.