De același autor
Se vor implini in curand, in vara acestui an, doua veacuri de la nasterea lui Alexis de Tocqueville. Venit pe lume in iulie 1805 in sanul unei familii aristocrate din Normandia, Tocqueville a apartinut unei generatii ce a avut ca misiune terminarea Revolutiei Franceze. Inceputa furtunos in vara anului 1789, aceasta din urma a esuat mai apoi in sangerosul episod al Terorii din 1793-’94, fiind urmata peste alti cativa ani de regimul dictatorial al lui Napoleon Bonaparte. Cum poate fi conciliat elanul nobil ce dusese la semnarea Declaratiei drepturilor omului si cetateanului, din august 1879, cu “dictatura virtutii” instaurata de Robespierre si adeptii sai, doar patru ani mai tarziu? Aceasta era intrebarea care ii framanta pe toti cei ce apartineau generatiei lui Tocqueville, chemata sa puna capat ciclului de violenta, instabilitate si arbitrariu politic ce caracterizasera istoria Frantei postrevolutionare.
Tocqueville a fost autorul a doua carti fundamentale, care i-au adus o binemeritata glorie inca in timpul scurtei sale vieti. El a intrat in istorie ca autorul celei mai bune carti scrise vreodata despre democratia de peste Ocean, Despre democratie in America, aparuta in doua volume, in 1835 si 1840. Spre sfarsitul vietii, a mai publicat o alta carte, ce i-a consolidat faima de ganditor politic si istoric - Vechiul Regim si Revolutia (1856) -, o meditatie profunda pe tema cauzelor si originilor indepartate ale Revolutiei de la 1789. Tocqueville a avut insa si ambitia de a fi un mare om politic, o fateta mai putin cunoscuta si apreciata de catre exegetii sai. Norocul nu i-a suras in aceasta privinta, desi a fost ales ca deputat in 1838, fiind prezent in Parlament pana la sfarsitul Monarhiei din Iulie. Dupa Revolutia din 1848, Tocqueville s-a raliat celei de-a doua Republici franceze, servind pentru un scurt timp ca ministru al Afacerilor Externe. Venirea la putere a lui Napoleon al III-lea a pus capat carierei politice a lui Tocqueville. Avand o sanatate precara si fiind ostil compromisurilor politice de orice fel, Tocqueville se va retrage definitiv din viata politica, dedicandu-si ultimul deceniu de viata studiilor istorice si corespondentei cu prietenii sai (scrisorile sale constituie o alta fateta mai putin explorata a operei sale). Se va stinge din viata in aprilie 1859, la Cannes, unde se retrasese la sfaturile medicului sau, in cautarea unui climat mai bland.
Bicentenarul nasterii lui Tocqueville este sarbatorit anul acesta pe trei continente. La sfarsitul lunii mai, a avut loc la Cerisy-sur-Salle, in Franta, un prim colocviu international, care a reunit cativa dintre cei mai reputati specialisti tocquevillieni. Peste cateva saptamani, o parte dintre ei vor trece Oceanul pentru a se reuni, de data aceasta in capitala Japoniei, la Tokio, acolo unde opera filosofului politic francez si-a gasit multi admiratori. In toamna acestui an, va mai avea loc un al treilea colocviu international la Universitatea Yale, a carei celebra biblioteca Beinecke adaposteste de cateva decenii bune o exceptionala arhiva de manuscrise tocquevilliene.
Entuziasmul general de astazi fata de opera lui Tocqueville contrasteaza cu receptia postuma a scrierilor sale in patria natala, unde acestea au fost ignorate pentru aproape un veac, pana la inceputul anilor 1950. Situatia s-a schimbat insa radical in ultimele decenii, mai ales de la mijlocul anilor ‘70 si dupa incheierea Razboiului Rece, cand Tocqueville, analistul lucid al societatii democratice, a castigat pariul istoric cu Marx, profetul revolutiei comuniste. Opera lui Tocqueville este editata astazi in tiraje de masa in multe limbi, iar editia operelor sale complete este aproape de a fi terminata. Numai in ultimii cinci ani, in spatiul anglo-saxon au aparut nu mai putin de patru noi traduceri engleze ale capodoperei sale, Despre democratie in America (mai existau alte doua traduceri anterioare, ceea ce ridica la sase numarul traducerilor engleze existente la ora actuala). Va fi publicata in curand si a saptea traducere engleza, care va urma monumentala editie Nolla (aparuta la Vrin in 1990) si va include fascinantele note redactate de Tocqueville in timpul scrierii celor doua volume ale Democratiei. In spatiul francez si anglo-saxon, exegezele operei tocquevilliene continua sa apara intr-un ritm impresionant, in ultimii ani fiind publicate cateva remarcabile sinteze datorate unor autori precum Sheldon Wolin, Agnès Antoine, Cheryl Welch, Robert Gannett sau J.M. Benoit. Nu in ultimul rand, scrierile lui Tocqueville au fost in sfarsit traduse si in Romania, unde in ultimul deceniu au aparut cateva interesante analize ale relevantei filosofului politic francez in spatiul postcomunist.
Cum se explica insa aceasta renastere spectaculoasa de interes pentru opera unui autor care a scris relativ putin (a publicat in timpul vietii doar doua carti, amintirile aparand abia postum)? Cheia fascinatiei exercitate de opera sa sta in temele abordate, teme ce sunt mai actuale decat niciodata: societate civila, raportul intre religie si democratie sau intre libertate si egalitate, centralizare si descentralizare, mecanismele revolutiei, moravurile democratice, individualismul, patriotismul sau rolul intelectualilor in politica. Tocqueville a inteles ca nimeni altul importanta societatii civile. O democratie, in opinia sa, nu e cu adevarat autentica decat daca exista in sanul ei o societate civila puternica, formata din numeroase asociatii civice si politice prin care cetatenii participa la viata publica. Tocqueville a inteles, de asemenea, mai bine decat multi alti liberali ca intre democratie si religie nu exista o incompatibilitate funciara, ca democratia are nevoie de suportul religiei si moralei, pentru a contrabalansa influenta nociva a formelor extreme ale individualismului in viata publica. Nu in ultimul rand, critica pe care Tocqueville a facut-o centralizarii si pledoaria in favoarea descentralizarii administrative sunt exemplare pentru cercetatorii societatilor postcomuniste de astazi, dupa cum la fel de relevanta este si analiza pe care a facut-o tensiunilor generate de procesul “globalizarii” democratice la care asistam si astazi, cuprinsi de anxietati si sperante diverse.
Toate acestea explica de ce cunoscuta publicatie Journal of Democracy si-a sarbatorit in 2000 implinirea unui deceniu de existenta consacrand un numar special operei lui Tocqueville, devenit peste noapte orizontul “insurmontabil” al timpurilor noastre. Dar daca scrierile sale sunt astazi atat de apreciate, filosoful politic francez nu trebuie in nici un caz transformat intr-un profet infailibil. In destule privinte, el a fost si a ramas un liberal al veacului al XIX-lea, ce a avut pana la urma o atitudine ambigua fata de virtutile si limitele democratiei, pe care a apreciat-o cu luciditate si moderatie. Departe de a fi un spirit dogmatic, ancorat in tiparele trecutului, Tocqueville a inteles nu numai ca progresul democratiei este ireversibil, ci si faptul ca marele avantaj al democratiei e acela de a putea comite erori reparabile. Legile, ca si liderii politici pot fi schimbati in mod pasnic, fara a recurge la violente revolutionare, ce ar afecta stabilitatea societatii.
Lectia de moderatie a lui Tocqueville este in aceasta privinta exemplara si pentru cei care astazi oscileaza intre refuzul dogmatic al moravurilor democratice si elogierea lor necritica. Ca sa iubesti democratia cum se cuvine, trebuie sa o faci cu moderatie, cautand mereu calea de mijloc, intre tirania majoritatii si cea a minoritatilor, intre libertate si egalitate, sau intre individualism si colectivism. Lectia lui Tocqueville este o pilda vie si pentru cei care studiaza conditiile democratiei. Aceasta din urma se intemeiaza nu numai pe institutii si domnia legii, ci si pe “inclinatiile inimii” si cultura civica. In sfarsit, stilul inconfundabil al lui Tocqueville, unul dintre putinii autori a caror lectura ma inalta mereu, ar putea fi un model de urmat pentru cercetatorii stiintelor politice care tind sa puna mai mult pret pe rigoarea modelelor lor matematice decat pe simplitatea ideilor lor. La doua veacuri de la nasterea sa, Tocqueville este mai mult ca niciodata contemporanul nostru. Nu este acesta oare cel mai cald elogiu pe care i-l putem aduce?
