Baronul Münchhausen nu poate zbura singur

Ce e de făcut atunci când „corpurile constituite“ autonome funcţionează degenerat împotriva interesului public?

Cândva, înainte de alegerile din 2009, d-l Sebastian Lăzăroiu, consilier prezidenţial, i-a şocat pe unii jurnalişti, chipurile mai slabi de înger, declarând existenţa unui „război al presei cu democraţia“. Cum, s-au întrebat unii, ar putea presa, o instituţie a democraţiei, să se opună chiar democraţiei? E posibil, într-adevăr, dacă presa ajunge să fie pervertită şi dacă, abandonând interesul general, ea ajunge să servească interese de grup contrapuse interesului general.

Situaţia nu e chiar atât de excepţională, din păcate. Mai grav este că asistăm chiar acum nu doar la o opoziţie a presei faţă de democraţie, ci şi la una a unor instituţii publice faţă de democraţie, destinate prin natura lor tocmai a servi şi a fortifica democraţia. Mă refer la ceea ce se numeşte „corpurile constituite“ – instituţii autonome, publice, destinate a garanta autonomia unui anume grup profesional de importanţă deosebită, care să nu fie supusă ingerinţelor guvernului. Cazul clasic – CSM, garantul independenţei justiţiei. Alt exemplu: instituţia autonomiei universitare, manifestată prin sistemul colegial (prin alegeri) de desemnare al senatelor, rectorilor şi decanilor – garant al libertăţii academice. Un al treilea (ceva mai puţin autonom, e drept) – Colegiul Medicilor, garant al independenţei actului medical.

E bine de reamintit că nu am fi avut democraţie liberală, dacă de sute de ani, mai ales în ţările anglo-saxone, apoi şi în celelalte state occidentale, nu ar fi existat aceste „corpuri constituite“. Ele au fost adesea văzute ca „intermediare“ între rege şi popor, mai târziu între guverne şi naţiune, împiedicând deopotrivă tirania unui ins şi tirania mulţimii şi mai ales conjuncţia dezastruoasă dintre cele două. S-a observat că simplele garanţii constituţionale, înscrise într-o cartă, pot să nu aibă nicio valoare – aşa cum s-a întâmplat în timpul Terorii din 1793 – dacă ele nu sunt susţinute de activitatea unor „corpuri constituite“ autonome.

Ce e de făcut însă atunci când aceste „corpuri constituite“ autonome încep să funcţioneze degenerat, împotriva interesului public? De exemplu, membrii grupului conducător încep să fie aleşi sau cooptaţi nu pentru meritele lor profesionale şi morale, ci pentru capacitatea lor de a-i servi pe cei în funcţie; mai rău, ei sunt cooptaţi fiindcă nu au merite profesionale, ceea ce îi face automat dependenţi de grupul conducător căruia îi datorează cariera. E limpede că procesul se va amplifica prin ceea ce se numeşte feedback pozitiv: cei fără valoare vor fi selectaţi să ajungă în funcţii de conducere; iar odată ajunşi acolo, ei vor căuta să-i selecteze pe cei asemenea lor (deoarece nu doresc o concurenţă reală), ceea ce va face ca procesul degenerării grupului să se accentueze mereu. Acesta va fi tot mai puţin dedicat servirii interesului public, deoarece tot mai mulţi dintre conducători au fost cooptaţi nu pentru a servi acest interes, ci pentru a-şi servi vechii protectori.

Sistemul are o mare capacitate de autoconservare, el reuşind să protejeze într-o măsură importantă interesele membrilor, chiar pe ale celor care nu sunt la conducere (dacă aceştia acceptă sistemul). Pe de altă parte, trecerea timpului şi aşa-numitele „schimbări de mentalitate“, de la care unii aşteaptă minuni, nu au nicio urmare pozitivă asupra sa. Într-adevăr, principiul său de funcţionare este „selecţia nonvalorilor“. Or, în cea mai bună societate se vor găsi oricând destule nonvalori de cooptat, cu condiţia ca selecţia lor să se facă continuu şi constant în aceeaşi direcţie. Desigur, într-un astfel de corp degenerat se vor afla întotdeauna şi oameni valoroşi, dedicaţi interesului public (cele două merg aproape întotdeauna împreună), dar ei vor rămâne etern minoritari, incapabili de a determina o reformă dinăuntru. Susţin că niciun corp constituit degenerat nu se poate reforma singur pe sine, tot aşa cum baronul Münchhausen nu putea zbura trăgându-se singur de şireturi.

Ce rămâne atunci de făcut? Evident, o anumită limitare temporară a autonomiei unor corpuri constituite – cum ar fi CSM. (Este ceea ce încearcă, de altfel, să facă, cu timiditate, şi actuala propunere constituţională a guvernului. De asemenea, proiectul Legii educaţiei vrea, deşi nu o declară din motive de PR, să limiteze autonomia universitară, introducând sistemul desemnării rectorilor prin concurs şi acordând ministrului puteri mai mari.) Pesemne că asemenea schimbări ar avea unele consecinţe pozitive, dacă ar fi aprobate, dacă ar deveni lege şi dacă ar fi aplicate corespunzător şi cu bună-credinţă. Prea mulţi dacă. Riscul cel mai mare este să nu fie aplicate niciodată, deoarece sistemul corporatist are deja o imensă capacitate de autoapărare. Există şi celălalt risc, ca măsurile să fie aplicate rău şi cu rea-credinţă.

Dar mai există o soluţie, nu exclusivă, dar de luat în calcul în orice situaţie: presiunea publică. Ultimele evenimente legate de „cazul Voicu“ au arătat, fără urmă de îndoială, că o imensă presiune mediatică şi publică poate instala deruta în miezul dur al unor corpuri constituite degenerate, silindu-le să cedeze, cel puţin momentan. Desigur, urmează de obicei replica – cum a fost desfiinţarea de către CCR a obligaţiei publicării averilor din partea demnitarilor. Un pas a fost totuşi făcut. Presiunea publică trebuie însă să se amplifice neîncetat, deoarece numai ea poate scinda opiniile din interiorul corpurilor constituite, trezind acolo teamă de pedeapsă şi de oprobriul public.

Desigur, baronul Münchhausen nu poate zbura trăgându-se singur de şireturi; noi însă îi putem da un brânci, eventual zburându-l afară din trăsură, dacă ne-am săturat de minciunile lui! //

Cuvinte cheie: alegeri, consilier, autonom, grup, interes.