Balzac şi revoluţia (din 1989)

Urmam, de fiecare dată când puteam, îndemnul de a citi autori, şi nu cărţi disparate.

Nu am avut niciodată, copil fiind, senzaţia că trebuie să mă împingă cineva de la spate ca să citesc. Am luat cărţile la rând, de când am putut citi - fără să fiu un copil-minune, nu am început să citesc la patru ani şi nici să compun texte complexe la şase -, dar ştiu că am făcut-o cu plăcere şi niciodată stăpânită de acea senzaţie a imperativului pe care o aveam, de pildă, când făceam lecţiile de vioară sau trebuia să-mi repet studiile, gamele şi poziţiile. De altfel, cred că neplăcerea mea legată de acel instrument pe care iubesc să-l ascult acum, dar pe care îl priveam cu atâta furie pe la opt-nouă ani (de aceea am o înţelegere complice pentru uşoara exasperare pe care o citesc uneori în glasul fetelor mele când le trimit să repete la pian, fără ca aceasta să mă determine totuşi să renunţ...) face parte din reţeaua nevăzută de argumente, interioare şi exterioare mie, care au pledat în favoarea refugiului în cărţi.

Prima lectură consecventă - în sensul călinescian al termenului, rămas în mintea mea de copil de când tata mi-a explicat ce înseamnă să citeşti cu adevărat nu o carte, ci un autor, şi nici măcar un autor, ci o literatură - a fost, ca a oricărui alt copil de vârsta mea, Jules Verne şi cele 35 de volume apărute în acea vreme, citite uneori la lumânare - intrasem în distracţia ceauşistă a anilor ´80 -, alteori cu spatele lipit de un calorifer care se încăpăţâna să rămână rece.

Au venit apoi multe altele, strecurate prin noianul de lecturi obligatorii din gimnaziu - uneori total nerelevante, alteori pur şi simplu imposibil de înghiţit. Urmam, de fiecare dată când puteam, îndemnul de a citi autori, şi nu cărţi disparate. Stând turceşte în mijlocul biroului tatei, o cameră tapetată cu cărţi, alegeam raftul cu „englezi“ sau cu „francezi“ (mai târziu cu „ruşi“) şi începeam. Aşa am ajuns, pe la treisprezece ani, pe la sfârşitul clasei a şaptea, la Balzac.

La Comedia Umană nu aveam acces decât în traducere. Nu ştiam franceză, refuzasem cu încăpăţânare să învăţ, în pofida insistenţelor mamei mele, o dedicată profesoară de franceză care-şi dorise să dea la canto, la Conservator, şi nu putuse din cauza dosarului încărcat (tatăl, preotul Zosim Oancea, era în închisoare, unde a rămas 17 ani) şi care alesese franceza ca un échappatoire transformat în pasiune. Singurele lecţii acceptate nu depăşiseră faza de vocabular şi gramatică de bază, dar limba în sine îmi era o mare necunoscută. Am început să citesc, aşa cum ştiam de la Călinescu - între timp aflasem de la sursă acelaşi îndemn, luat în serios în măsura posibilului -, luând rând pe rând, volum cu volum, romanele lui Balzac. Unele îmi plăceau mai mult, altele mai puţin. A trecut vara, am intrat în clasa a VIII-a şi au început grijile pentru treapta I. Nu mai aveam atâta timp, mă aştepta lista lungă de texte de literatură română, alese în general foarte nefericit, de studiat, de repetat, de visat pentru examen, şi mai lunga listă de culegeri de matematică de parcurs. Mă hotărâsem deja să dau la un liceu de filologie-istorie, în ciuda tendinţei generale de atunci - trei sferturi din clasa mea s-au dus atunci la Matematică-Fizică 3, liceul din Balta Albă cotat atunci printre cele mai bune. Cu toate acestea, tocmai pentru că secţiile umaniste erau păsări rare (două în Bucureşti în vara lui 1989), concurenţa nu era tocmai confortabilă. L-am pus cu jale pe bietul Balzac - şi pe mulţi alţii, cu această ocazie - în raft, în aşteptarea unor timpuri mai bune, care, îmi spuneam eu, vor veni odată cu începerea liceului. Dar ceva tot am făcut, în pregătirea lor: am învăţat cu mama mea, în acea vară, franceza.

Aşa s-a şi întâmplat, dar nu chiar în forma aşteptată: a venit decembrie 1989. Toată primăvara am fost ocupată, împreună cu părinţii şi fraţii mei, cu alte lucruri: erau mitingurile duminicale în Piaţa Victoriei, apoi a început Piaţa Universităţii, au venit alegerile din 20 mai, mineriadele... Țin minte însă că, întorcându-mă de la marşul cu flori şi cămăşi albe de pe 13 iulie, o lună de la mineriadă, am hotărât că e vremea să mă întorc la cărţile mele. Însă de data aceasta, mândră de noul meu instrument, franceza, care mi-a deschis o lume întreagă, am luat monografia lui Curtius despre Balzac, am identificat toate romanele obscure, am început să cotrobăi anticariatele şi mi-am constituit, cu mare mândrie, prima mea bibliotecă în franceză. Am citit cu încăpăţânare şi cu dicţionarul şi creionul în mână, umplând caiet după caiet cu rezumate scrise într-o franceză la început chinuită, plină de greşeli, ameliorată de lecturi şi de mama mea, în răbdarea ei infinită. Balzac, apoi Stendhal, Flaubert, Maupassant: după franceză, a doua mare descoperire a fost secolul XIX. O dragoste care continuă şi astăzi.