Baia Mare. Note de călătorie (II)

Spre deosebire de alte oraşe din provincie, Baia Mare ştie să-şi valorifice muzeele. Cel puţin, aceasta este prima impresia resimţită în faţa panourilor de semnalizare uriaşe, cu numele muzeelor, înscrisuri foarte vizibile pe care nu prea ai ocazia să le găseşti în alte părţi.

Muzeul de Artă din Baia Mare este găzduit de o casă de secol XVIII, fost sediu de societate minieră, apoi casă de locuit a unui celebru avocat local. Am înţeles de la gazdele mele că porţile muzeului sunt redeschise recent, după o lungă perioadă de renovare. Acest muzeu posedă farmecul inefabil al muzeului de provincie şi încă ceva în plus, greu de descris în cuvinte. Spre deosebire de alte muzee din Occident, victime ale celor mai nebuneşti experienţe postmoderne (la Lucerna, de exemplu, sabia călăului oraşului este expusă în aceeaşi vitrină cu o uniformă ultramodernă de pompier, pe principiul unităţii tematice, în slujba cetăţeanului, stătea acolo scris), vizitatorul nu este încă buimăcit de prea multă noutate forţată, privirea îi respiră în voie. Şi chiar are ce vedea aici. La Baia Mare a fost activă la începutul secolului trecut celebra Colonie Artistică, cunoscută şi sub numele de Şcoala de Pictură de la Baia Mare, fondată la începutul secolului XX de Simon Hollósy, János Thorma şi alţi pictori cu serioase studii de pictură în capitalele europene ale vremii. Ştiu că Institutul Cultural Român a prezentat în 2009 o expoziţie itinerantă intitulată Culorile Avangardei, o întreprindere artistică şi culturală de mare succes.

Aşa cum mă plimbam eu prin sălile muzeului de la Baia Mare, stăteam şi mă gândeam, ca simplu consumator de artă, dacă o altă expoziţie dedicată acestei Şcoli de la Baia Mare nu ar avea un succes comparabil cu prima. Fără a mai vorbi de rolul de „punte“ culturală şi diplomatică a unui spaţiu mixt, insuficient cunoscut şi „exploatat“ intelectual, în sensul nobil al termenului. Discutând cu cineva din muzeu, localnic, am înţeles că multe dintre tablourile şcolii se găsesc în continuare în proprietate privată, răspândite la diverse familii nu întotdeauna conştiente de valorile pe care le posedă. După 1990, multe dintre aceste tablouri au plecat spre Occident, cumpărate pe preţuri derizorii.

O altă surpriză muzeală a acestui oraş este Muzeul de Mineralogie, situat la parterul unui bloc comunist, integrat în conceptul de centru civic despre care am pomenit în numărul anterior al revistei 22. Primul sentiment resimţit acolo a fost de excursie în timp, o întoarcere precipitată în anii 1980. Scara somptuoasă din lemn, marmura de pe jos, vitraliile cu lumina aceea specială a epocii, galben-cafenie, comună pentru edificiile publice de la Berlin la Sofia, totul mi-a adus în memorie arhitectura celebrelor, în epocă, magazine Romarta sau Casa Cărţii. Ei bine, aici nu era vorba de o casă a cărţii, ci de o casă a mineralelor, o colecţie de-a dreptul impresionantă de flori de mină, de toate formele, culorile, dimensiunile şi compoziţiile chimice posibile. Pe undeva, ele reprezintă şi mărturia estetică a trecutului minier al zonei, intrată în moarte clinică odată cu aderarea României la UE. Obiectele expuse (dar poţi numi simplu „obiect muzeal“, florile şi fluturii minerali de acolo?) taie răsuflarea prin frumuseţea lor. Spre surprinderea mea, muzeul era plin de familii cu copii, scopul său didactic fiind atins în întregime. Şi încă o observaţie, strict personală: în ţara mea, Româ­nia, noţiunea de „mentenanţă“, înţeleasă şi în dimensiunea sa hygienică, nu există. Cumpărăm un tramvai de 300.000 de euro, dar uităm să-i administrăm seara la depou o curăţenie zdravănă, aşa cum se face în Occident, fapt ce-i prelungeşte viaţa în timp şi-l face plăcut şi agreabil vederii.

Acest muzeu nu este un tramvai, dar el este foarte curat, respiră „mentenanţă“, în sensul evocat mai sus, ideea că valoarea în sine trebuie transmisă mai departe, cu orice preţ. Mai cred că atitudinea oamenilor care lucrează pentru acest muzeu al florilor de mină este pe undeva şi o formă de eroism civic, dacă-mi este permisă expresia, ţinând cont de bugetul de criză care le este alocat şi de numărul lor redus.

Zidul de la Baia Mare

Drumul spre Sighet este unul spectaculos. Chiar la ieşirea din oraş se găşeste trist-celebrul, de acum, Zid de la Baia Mare, construcţie care separă populaţia romă din acea parte a oraşului de restul lumii. În acest caz, restul lumii ar fi maşinile în forfotă continuă circulând pe şoseaua naţională din apropiere şi haldele industriale ale combinatului siderurgic Romplumb. Zidul este relativ scund, cât o înălţime de om; pare construit în grabă, pe furiş, îmi evocă zidurile de nisip picurat printre degete pe malul mării. Aşa cum l-am văzut eu din fuga maşinii, el separă fizic cartierul Hotvon (cartier de tristă memorie comunistă, eu l-am perceput ca pe un „Zăbrăuţi“ al locului) de şoseaua naţională. Este însă departe de ceea ce îmi imaginam din relatările de presă, mai ales cele ale agenţiilor străine, un fel de barieră inexpugnabilă cu sârmă ghimpată care taie întreg oraşul în două. Simbolistica în sine a zidului este una traumatizantă astăzi, după dureroasele exemple de ziduri de separare pe care istoria le-a cunoscut de-a lungul timpului. Drama este una şi mai mare, dacă ţinem seama de precaritatea oamenilor din acest cartier. Dar accentul pus pe emoţie spontană, pe instrumentalizarea politică şi civică a situaţiei de pe teren nu mi se pare a fi una pozitivă pe termen lung.

La o primă privire, repet, pe care o asum ca fiind superficială, este evident că acest zid are şi o funcţie de protecţie faţă de traficul auto din preajmă. Protecţie a locuitorilor din zonă, dar şi a şoferilor ce se nimereşte să treacă pe acolo. Instalaţii de acest gen, ce-i drept, mai puţin grosiere, se găsesc de-a lungul multor rute circulate din ţările din UE, fie că ne place sau nu să recunoaştem deschis acest lucru. Sunt tot atâtea aspecte care ar trebui dezbătute cu calm, mai întâi în întâlnirile dintre societatea civilă şi reprezentanţii autorităţilor locale, şi nu în sălile de tribunal, sub presiune internaţională, ca obiect de activitate ONG-istă. De cealaltă parte a drumului, se află ceea ce a mai rămas din fostul combinat Romplumb. Imagine a dezolării şi a abandonului, peisajul are ceva în comun cu decorurile filmului Călăuza al lui Andrei Tarkovski. Armonia distrugerii este perturbată pe verticală de Înălţimea Sa turnul de evacuare a gazelor toxice, de 300 de metri înălţime, o adevărată minune tehnică a comunismului târziu. El este singurul care nu a murit şi veghează zona. La urma urmei, fiecare ţară are turnul Eiffel pe care-l merită.

Memorialul de la Sighet

Am ajuns la Sighet după 20 de km de serpentine în fir de păr, pe o şosea parcă suspendată pe coasta muntelui. Alb la faţă, senzaţie de rău de maşină, de viteză în curbă rău digerată. Nu pot să nu mă gândesc la ceea ce simţeau pe aceste serpentine deţinuţii înghesuiţi în furgoanele celulare, fără aer şi lumină, în drumul lor către locul de detenţie. Am vizitat muzeul-închisoare aproape de ora închiderii, mai repede decât mi-aş fi dorit. O primă senzaţie, de uimire: cum o mână de oameni, recte Fundaţia Academia Civică, au putut construi aici, la 700 de km de centrul numit Bucureşti, un memorial de o asemenea amploare şi cu o asemenea forţă didactică. Linia de front logistic a fost atât de îndepărtată şi totuşi s-a reuşit imposibilul. În Capitală, disputele privind necesitatea unui muzeu al perioadei comuniste sunt nesfârşite, în defavoarea construcţiei, pur şi simplu.

A doua senzaţie este bazată pe prezenţa aproape fizică a unui „duh rău“ care încă stăpâneşte acest loc. Am mai simţit ceva asemănător la închisoarea din Râmnicul Sărat, la Auschwitz sau în Capela zisă „des Carmes“, la Paris, locul unui oribil masacru din timpul Revoluţiei Franceze. Zidurile sunt impregnate de durere şi strigăte mute, în ciuda eforturilor noastre de a le face „frecventabile“. A treia senzaţie este că ne va fi din ce în ce mai greu să vorbim despre memoria comunismului, că va fi dificil, dacă nu imposibil, să-i prezentăm feţele de umbră şi rarele lumini. Memoria ca formă de justiţie, fericită formulă pentru a caracteriza un necesar „travail de memoire“ care nu s-a realizat, într-un cadru organizat, oriunde altundeva în ţară. Impresionant este şi Spaţiul de reculegere şi rugăciune, parabolă arhitectonică a formulei „nu aş fi rezistat dacă nu credeam în Dumnezeu“, rostită de toţi deţinuţii la sfârşitul calvarului lor. Dar noi oare în ce mai credem astăzi?

Curtea închisorii, grupul statuar Cortegiul Sacrificaţilor al lui Aurel Vlad, devenit una dintre emblemele închisorii. 18 siluete neşlefuite, aspre ca o memorie care nu vrea să treacă în registrul uitării definitive. Frig umed de toamnă, lumină puţină şi tristă. Un grup de tineri excursionişti zăresc Cortegiul şi se reped spre el. O turistă îmbrăcată în haine „de firmă“ vrea să facă o fotografie suvenir. Arată pudic, chicotind uşor, spre sexul din bronz al uneia dintre statuile grupului, un bărbat gol, întruchipând suferinţa. Grăbeşte-te, să mai prindem lumina, spune tânăra încântată de descoperirea făcută în acest loc. Urmează câteva fotografii grăbite, lumina violentă a blitzului se reflectă ciudat pe bronzul sacrificaţilor. Vom mai fi noi capabili să mai „prindem lumina“? Nu aştept un răspuns, oricum el nu există. //

Cuvinte cheie: Baia Mare, Europa Centrala, traditie, Tisa, Nordul Romaniei, national