Baia Mare. Note de călătorie (I)

La Baia Mare simţi efectiv că te găseşti într-un spaţiu de frontieră: locul are ceva din Europa Centrală.

După 15 ore de legănat pe paralelele inegale ale CFR-ului, de-a lungul traseului Bucureşti-Baia Mare, senzaţia de teren ferm este una de-a dreptul binefăcătoare. Cartea de vizită a oricărui oraş – gara. Cea a oraşului Baia Mare se găseşte în stare de semiabandon, la fel ca a majorităţii suratelor sale din ţară. Ca o mică paranteză, am luat act cu mult amuzament de vocile din ultima vreme care cer impetuos privatizarea acestei instituţii, CFR-ul, până nu de mult prilej de mândrie naţională. Dincolo de ispita săculeţului cu bani din vânzarea biletelor, cine va avea oare chef să investească în mii de kilometri de şină uzată, în toate aceste clădiri la limita supravieţuirii? Revenind la Baia Mare, trebuie spus că oraşul are ceva special, te cucereşte din prima clipă, aşa cum este el înconjurat de podoaba munţilor din jur, cu un cer albastru-vânăt ca ochiul unui lac de munte. Un aer pur, montan îmbată nările obişnuite cu miasmele eşapamentelor euro şi noneuro ale Bucureştiului. Nu a fost mereu aşa, ţin să-mi tempereze entuziasmul băştinaşii, acest lucru este legat de închiderea surselor de poluare din împrejurimi. Ca un martor tăcut al trecutului, celebrul turn al fabricii de plumb din Baia Mare, cu a lui înălţime de 300 de metri, continuă să vegheze orizontul tăiat peste oraş.

Oraşul

Odată depăşită gara, Baia Mare pare să fie un oraş de mici dimensiuni, curat, care face eforturi mari să prezinte o faţă luminoasă lumii. Spaţiul public încă există, maşinile nu sunt parcate pe trotuar. Şi nu pentru că acest lucru nu ar fi posibil, ci pentru că locuitorii de aici (y compris şoferii) au o altfel de etică, un respect pentru aproapele lor, care s-a pierdut de multă vreme în sudul îndepărtat. Să mă înşel oare?

Încă un detaliu important, înscris în carnea noastră de români: numărul mic de câini vagabonzi din acest oraş, o caracteristică a mai multor oraşe din Ardeal. Iată, cred că putem vorbi geopolitic şi de frontiera huntingtoniană a câinilor fără stăpân! Dincolo de încercările timide de a glumi pe un subiect atât de absurd, tipic românesc, la Baia Mare simţi efectiv că te găseşti într-un spaţiu de frontieră: locul are ceva din Europa Centrală, ceva din Galiţia, ceva din ceva. Orice locuitor lucid nu poate să nu remarce faptul că distanţa (geografică şi nu numai) care-i separă pe aceşti oameni de centrul numit Bucureşti este palpabilă.

Nu foarte departe de gară se regăseşte „centrul civic“ al municipiului, edificat în anii târzii ai comunismului. Toate capitalele de judeţ au fost binecuvântate cu aşa ceva, o replică la scară mai mică a Casei Poporului şi a împrejurimilor. La Baia Mare, el a luat forma unei pieţe străjuite de zigurate tăcute de beton, împodobite acum cu termopane, antene satelit şi reclame, la fel de supărătoare vederii precum suratele lor de mai mari dimensiuni din Capitală (scuze pentru această obsesivă tendinţă de a compara totul cu Bucureştiul!). Magazinul universal de pe vremuri s-a transformat în mall. În amintirile mele optzeciste, navele amiral ale comerţului socialist erau reci, gri şi pline cu marfă inutilă, cum ar fi zeci de corturi zise „de Urziceni“, toate într-o imposibilă combinaţie de culori, verde brotăcel cu portocaliu. Acum ele au fost reşapate cu un înveliş de reclame luminoase, vitrine din plastic, intervenţii de întinerire a faţadei etc. La ora la care l-am vizitat eu, acesta era mai degrabă slab populat; înăuntru, o lume amestecată, de la „bugetari“ grăbiţi să caute cele necesare mesei de seară la mici interlopi locali, care-şi făceau veacul în cafenelele de la parter, preocupaţi să-şi expună telefoanele scumpe şi prietenele cu alură de „bimbo platinate“.

Spleen provincial, tulburat din când în când de o încăierare între clanurile rivale, pe care o vom consuma apoi, obligaţi de TV-urile noastre transformate în camere de supraveghere. Câteva magazine-alveolă. Suveniruri turistice „maramureşene“, obiectele fabricate mai ales la Korund şi în China, aceşti doi piloni disproporţionaţi ai artizanatului românesc. Magazin de articole din piele (serviete, portofele), borsete (cuvânt demodat, din anii ‘80, de o vârstă cu magazinul). Un individ pătrat (cu spate pătrat, faţă pătrată cu maxilare pătrate, tunsoare în pătrat, un pătrat multiplicat), îmbrăcat într-un costum sport din bumbac moale, încearcă la acest magazin nişte mănuşi de piele, de condus. Râde satisfăcut, strânge pumnul, puternic, trosc face pielea moale şi articulaţia, verifică elasticitatea lucrăturii. Apoi mimează fulgerător o directă de dreapta în maxilarul celui care-l însoţeşte. Înmănuşatul pumn se opreşte la câţiva centimetri de chip, control total. Se aude scurt, mormăit, un „du-te dracului“. Cred că locurile de acest tip nu fac decât să reflecte universul cetăţeanului mediu, aşa cum se exprimă el în propria-i casă. Şi nu doar la Baia Mare.

Piaţa

Piaţa „tradiţională“ din oraş (iată, am ajuns să pun ghilimele chiar şi pe acest cuvânt) este o bucurie pentru ochi, pentru gust, pentru papila gustativă. Brânză de munte, slănină tăiată în cărămizi roşcate separate cu hârtie de ziar (Libertatea şi Click, fetele de la pagina cinci devin unsuroase, dar oare mai contează?), garduri de cârnaţi afumaţi. Dacă tradiţia vinde la Bucureşti sub forma unor clopuri de Sibiu, supreme semne de calitate, aici, la Baia Mare, vânzătoarele au basmale roşii şi ochi albaştri. Imposibil să rezişti tentaţiei. Munţi de varză: varză murată, varză proaspătă, varză verde şi roşie. În mijlocul acestor valuri de toamnă tronează indivizi cu maşini portative de tăiat varză, la cerere. Alte arome, alte esenţe: chimen, boia, paprika, schinduf, măghiran. Vânzătoarea de origine maghiară îmi face un scurt instructaj ad-hoc: „măghiranul, bun, foarte bun. Bun carne albă, peşte, pui. Tot cere. Nu amestec paprika apoi. Gust special“. Cumpăr din toate câte puţin, rugându-i în gând pe cei de la Primăria din Baia Mare să nu „modernizeze“ această piaţă. Să nu o sufoce cu termopane, nici aer condiţionat. Să alunge agenţii de pază şi să lase viaţa negustorilor să se desfăşoare liber. „Maneaua ucide“, proclama acum câţiva ani un stencil aplicat pe zidurile din Bucureşti. „Termopanul ucide“, şi nu doar un anumit fel de comerţ, ci şi gustul, inventivitatea culinară, tot. Obezitatea şi diabetul se cumpără la supermarket, nu în piaţă, sub cerul liber.

Oraşul, iarăşi

În majoritatea oraşelor ţării există numeroase locuri virane, pline de ierburi înalte, închise cu mari panouri de tablă ondulată. Baia Mare nu face nici ea excepţie. Un anunţ din optimistul an 2008, îngrijit lucrat, propune spre vânzare „apartamente exclusiviste“, care trebuiau să se înalţe în acel loc ca ciupercile după ploaie. Ele au rămas desenate doar pe planşele arhitecţilor şi pe cer, de către degetul agenţilor imobiliari. Nu departe, un bărbat de vârstă incertă ascultă preocupat o emisiune radio, firul alb al căştilor coboară subţire prin gaura unui pardesiu uzat şi intră direct în trompa unui elefant roz, aparatul de radio. Hainele acestui om au un aer „second hand“, radioul cred că provine tot de acolo, autobuzul care-l culege din staţie la fel. Poate şi existenţa sa este una second hand, oraşul în ansamblu a fost grav afectat de închiderea minelor din împrejurimi, un fel de condiţie necesară aderării noastre la UE. Baia Mare în ansamblul său este un paradis al magazinelor second hand. Aşa cum unele oraşe mai de la Vest şi, cu mai mult noroc istoric, cum ar fi Geneva sau Zürich, sunt pline de bănci, Baia Mare este o „ţară“ propice pentru hainele de mâna a doua. În mare parte originare din Germania, ele sunt cumpărate de la sursă cu 20-50 de centime de euro pe kilogram, apoi revândute de 100 de ori mai scump, graţie surâsului satisfăcut al cetăţeanului occidental, care încă îşi mai permite să-şi reînnoiască garderoba de câteva ori pe an. Ei cred că hainele uzate ajung în Africa, că banul este îndrumat spre cei de acolo etc. Ei bine, nu, ele fac doar un scurt voiaj de 800 km spre Est, spre a mulţumi o populaţie care nu mai poate alege decât între blugi imprimaţi cu păsări multicolore made in China sau hainele „de firmă“, la preţuri de trei ori mai mari decât în Occident. În Baia Mare, ploaia second hand s-a întrupat în două tipuri de magazine: cele cu marfă simplă, ieftină şi în vrac, numite simplu chiar „secondhend“, şi cele cu marfă aleasă, cu nume sonore, rezistente la uzura fizică şi morală, ce afişează la intrare sigla „haine de import“. Particula „de import“ o puteţi regăsi scrisă stângaci cu vopsea şi pe plăcuţele de lemn spânzurate de porţile gospodăriilor din satele aflate la doar câţiva kilometri la graniţa cu Ucraina, numai că scrie „benzină de import“, benzină adusă cu rezervorul, canistra şi pipeta din oceanul slav de dincolo de Tisa. Dar aceasta este deja o altă poveste, care ne depăşeşte cu mult, în legătură cu criza economică mondială şi profiturile record ale distribuitorilor (foşti) naţionali.

(În numărul viitor: despre muzeele din Baia Mare, tentativele de renovare a centrului istoric, Memorialul de la Sighet, ceea ce a mai rămas din Maramureş şi renaşterea provinciei.)

Cuvinte cheie: Baia Mare, Europa Centrala, traditie, Tisa, Nordul Romaniei, national