Avem şi noi

Priorităţile interesului public pendulează acum între congresul PDL, scutul antirachetă şi varii divorţuri sau răfuieli politico-mondene. Călătorind de curând prin ţară, am rămas, totuşi, cu impresia că altele sunt lucrurile care ar merita atenţie. Unul dintre ele în particular: ce facem cu ce avem. Şi aici pledez un pic împotriva curentului, pentru că tonul general al dezbaterii publice insistă masiv pe de ce nu avem ce nu avem. Sunt şi acolo lucruri de făcut, dar cred că în pasul doi. Primul pas ar fi să putem fructifica ceea ce deja există.

O astfel de prespectivă ar putea creiona cel mai bine o direcţie de dezvoltare postcriză. În ce zi şi la ce oră ieşim din criză e un obiectiv derizoriu. Că vom ieşi din ea e o certitudine. Pericolul ar fi, însă, să ieşim degeaba. Adică să nu ne ajute la nimic.

În cartea sa Misterul capitalului, apărută în 2000, Hernando de Soto demonstra cu date statistice concludente că decalajele de nivel de trai între ţările bogate şi cele sărace nu vin din diferenţele de avuţie naţională, de active, ci din felul în care acestea sunt sau nu folosite. România nu e mai săracă decât alte ţări europene, dar românii sunt mai săraci. Ăsta e un paradox căruia un partid, un guvern şi mass-media responsabile ar merita să-i acorde un interes predilect.

Calea pe care ultimele noastre guverne au ales-o e maximal păguboasă. Pentru a suplini resursele care ne lipsesc, le împrumutăm de la alţii. Adică nu numai că nu producem cât ar trebui, dar ne amanetăm de pe acum şi producţia insuficientă de peste 10 sau 20 de ani. Nu e doar greşit, e şi premiza cea mai bună pentru greşeli viitoare. Pentru că dependenţa de alţii, nevoia de a lua de la alţii devine un model economic care se propagă în societate şi generează un fel de cultură a muncii care nu creează sustenabilitate.

România pare a fi căpătat, în ultimii doi ani, un fel de reputaţie de centru de competenţă pentru tăierea de costuri bugetare. E important, e util, dar n-are viitor. Tăierea de costuri nu produce resurse. Doar le conservă. Cele pe care le eliberează rămân în acelaşi sistem falimentar. Avem nevoie de altceva. Avem nevoie să dezvoltăm o competenţă în munca cu cap.

În România zac nefolosite sau prost folosite resurse materiale uriaşe: milioane de hectare agricole, sute de mii de terenuri şi clădiri, mii de unităţi industriale sau economice care se târâie una pe alta şi de pe o zi pe alta, la limita supravieţuirii. Până când ele nu vor munci pentru noi, noi vom continua să muncim pentru ele. Va trebui să acoperim costuri care nu produc venituri.
Iau exemplul cel mai răspândit, dar mecanica argumentelor se aplică oricărui alt tip de resurse. Orice hectar care nu produce ne costă pe toţi de mai multe ori. O dată ne costă întreţinerea din ajutor social a ţăranilor care l-ar putea lucra şi a celor care ar putea produce pentru el îngrăşăminte, maşini agricole sau reţele de distribuţie a produselor. A doua oară ne costă importul produselor agricole din altă ţară. Iar a treia oară ne costă, pentru că, importând din altă parte, finanţăm competitivitatea altei ţări, pe care o ajutăm astfel să devină mai puternică decât noi. Ne afundăm singuri într-un ciclu de subdezvoltare.

În afară de resursele materiale, mai există o resursă pe care o avem în egală măsură cu naţiunile civilizate: timpul. Şi pe asta o irosim cu mare uşurinţă. Durează mult să spunem ceva, să obţinem ceva, să ajungem undeva. Abilitatea de a ne organiza timpul înspre unul care produce realmente un rezultat e un atu competitiv major. Aici ar trebui să importăm soluţii la greu, că e gratis, dar n-o facem. Deşi nu pare, resursa asta e mai tare decât prima. Dacă un hectar pe care nu l-am muncit anul ăsta îl putem munci la anul, o lună pe care am pierdut-o anul ăsta în discuţii sterile, cozi inutile şi ambuteiaje febrile n-o putem recupera anul viitor.

A treia resursă e cea care ar trebui să le lege profitabil pe primele două. Dacă am cu ce şi când, mai trebuie să ştiu şi cum. Asta e comoara cea mai adânc îngropată. „Nu se poate“, „n-avem cum“, „n-are cine“ sunt sintagmele cele mai frecvente pe care le aud în discuţii despre soluţii noi la probleme vechi. De fapt, şi la probleme noi. Ca să descătuşăm potenţialul ăsta şi să-i mutăm rezolvarea din descurcăreală în proiecte economice şi sociale viabile, trebuie să săpăm pe mai multe fronturi. Unul e cel al educaţiei, dar celălalt e obligatoriu cel al resurselor de mai sus.

O viziune de organizare a societăţii româneşti se poate structura concret pe aceste două direcţii: să contureze o infrastructură materială şi instituţională care să nu mai irosească timpul oamenilor, care să le câştige timp şi care să nu le mai blocheze fructificarea activelor, adică să-i încurajeze să le pună la muncă. Nu toţi vor vedea în asta o oportunitate, dar cred că sunt destui care ar folosi cu cap aceste două resurse şi care ar putea deveni modele de urmat şi pentru alţii. //

Citeste si despre: prioritati nationale, resurse, identitate, caracteristici nationale, proiecte sociale.