Avantajele romanului

Cristian Teodorescu a fost si a ramas un caz special în cadrul generatiei sale. In ciuda unui debut foarte laudat (Maestrul de lumini, 1985), cota sa literara a inghetat la un moment dat, in mod paradoxal chiar dupa succesul romanului Tainele inimei*, publicat in 1987. Intre optzecisti, cartea onora la un nivel de invidiat cel mai ravnit dintre genurile prozei, numai ca tot ea scotea la iveala si ceea ce-l deosebeste pe autor de formula textualista. Scriitura sa foarte personala, in care intra o lentoare bogat condimentata, de scriitor dobrogean, un acut simt al observatiei caracterologice in descendenta cehoviana si sprintena metamorfoza a perspectivei epice, l-a singularizat in peisajul literaturii tinere de la sfarsitul anilor ‘80. Mai mult chiar decat Ioan Grosan, si el optzecist atipic in multe privinte, autorul Maestrului de lumini a trecut repede peste demonstratiile de abilitate textuala, urmandu-si linistit maniera si alimentandu-si imaginarul din aceleasi surse cu un Pavel Chihaia, de pilda. In consecinta, Cristian Teodorescu a avut parte de laude numeroase si de analize foarte putine, considerat la un loc cu ceilalti, dar niciodata cu adevarat reprezentativ. Dupa aproape un sfert de veac, se intoarce brazda. Textualismul a fost uitat, iar reeditarile din volumele generatiei optzeci au toate sansele sa reaseze scara de valori. Cu exceptia lui Mircea Cartarescu, nimeni nu mai ocupa azi locul pe care-l ocupa in deceniul noua. Nu cred, de pilda, ca erau previzibile atunci rezistenta in timp a poeziei Martei Petreu, palidarea treptata a prozei lui Mircea Nedelciu ori pierderea fatala de substanta a stralucitorului fragmentarism critic al lui Radu G. Teposu.

Pentru clarificarea statutului acestui grup literar, retiparirile sunt mai mult decat binevenite. Or, Tainele inimei este cartea pe care va juca, multa vreme de aici inainte, destinul literar al lui Cristian Teodorescu.

La aparitia romanului, a fost limpede ca prozatorul este un povestitor incurabil. Performantele scriiturii lui aici se vadesc si nimic din ce a tiparit ulterior nu i-a mutat centrul de greutate al talentului. Colectia de povestiri din 1996 (Povestiri din lumea noua), care ar fi trebuit sa deconteze in acelasi sens, reincalzea de fapt cu greu uneltele fecunde de altadata. Am scris la vremea respectiva fara mare entuziasm. Mi se parea ca numeroasele portrete, desi pregnante, nu se articulau, ci se imbulzeau tautologic intr-o copie exacta, dar oarecum nedorita, a prezentului postceausist. Grila de lectura a momentului era puternic colorata moral, or, acelor mostre literare de tranzitie le lipsea o pozitionare explicita. Mizau pe satisfacerea apetitului fabulatoriu al cititorului si n-a fost de-ajuns. Cred si acum ca povestirea - exercitiul favorit al lui Cristian Teodorescu - a functionat acolo mai mult in gol. Dupa cum cred ca readucerea la suprafata a Tainelor inimei - o carte foarte frumoasa, desi imperfecta - va recalibra receptarea autorului.

Roman puternic, pentru care conteaza inclusiv defectele (asimetrii greu explicabile, fabulatie in exces, aglomerare de biografii inutile firului central al actiunii), Tainele inimei a reconfortat la vremea respectiva critica matura, ingrijorata de desubstantializarea prin tehnici textualiste (experimentele de tip Gheorghe Iova). Cristian Teodorescu reamintea linistitor valoarea portretului literar, a evocarii, a digresiunii, a detaliului, iar reeditarea gaseste cartea intacta, ba chiar cu un discret “parfum” de epoca adaugat.

Pentru cine nu-si mai aminteste: Tainele inimei imprumuta un titlu celebru, fara sa polemizeze cu Kogalniceanu. Un reper oferit in raspar: intuitie a propriilor limite de postmodernitate? Atasare voluntara la valorile clasice? Pista falsa, in maniera textualista? Mai degraba farmecul unei sintagme care abureste poetic un psihologism paradoxal, mizand pe contemplarea gestului irational, pe fundatura si pe forta resemnarii. Tanarul Octavian Stanescu ramane orfan in studentie, cu un frate mai mic, calculat si incapatanat. Intorsatura subita a propriei vieti vine dupa o copilarie de privatiuni provinciale, intr-o familie croita meschin, ca o haina de imprumut. Junele e silit sa ia viata pe cont propriu: munca de jos (autobaza, soferii, matrapazlacurile, turnatoriile), camerele jegoase de inchiriat. Se intoarce la un moment dat in orasul parintilor lui, se insoara cu frumoasa orasului, ajunge contabil-sef si nimereste in capcana unor afaceri dubioase ale directorului. Fuge (pleaca intr-o seara, pur si simplu, de la o petrecere). Va fi anchetat si inchis. Tot ce a fost devine o alta viata (“metempsihoza sociala”, de care vorbeste cu autoironie). Octavian duce cinci ani viata de “boschetar” cuminte, traind din batut covoare, locuind prin scari de bloc si vagoane dezafectate. In fine, se hotaraste sa iasa la suprafata, se angajeaza la lopata, reluand urcusul in patru labe: camin de nefamilisti, primii bani, prima vizita, incognito, in orasul dobrogean, pentru diploma de economist si paltonul recuperate ca… reinvestire.

Romanul nu e insa aici. Ci in fugile inapoi ale memoriei lui Octavian, catre “cel care ai fost”, dar si catre comisionarul Haikis, pictorul Poldi, bragagiul Midat, negustorul armean Garvis, catre Mona, o “stea fara nume” care cade spre raceala activistei parvenite. “Cotoiul de Poldi” si comisionarul Haikis au parte de cate un mini-roman fiecare. Pictorul batraior, agatat intre impostura succesului sau provincial si resturi de aspiratii artistice, nu prea face corp comun cu atmosfera targului dobrogean. De altfel, lungile capitole care-i sunt rezervate sunt adesea parazitare, slujind mai degraba pentru intrarea in scena a altor figuri. Comisionarul Haikis, in schimb, coboara direct din lumea Bietului Ioanide, cu trecere prin galeria de hachitosi a lui Paul Georgescu. Eleganta desueta a manierelor lui, principiile neparasite incorporeaza vestigii ale unei alte randuieli sociale de pierderea careia se resimte chiar psihologia fracturata a lui Octavian. Linia Monei - ravnita frumusete planturoasa, cu ceva din Matilda ultimului Marin Preda - e gandita in cheie conventionala. Lipsit de rabdare in privinta caracterelor feminine, Cristian Teodorescu o propune pe Mona drept sinteza a complicatiilor inutile ale cuplului.

In ciuda pregnantei de tablou bine facut, toate aceste “personaje principale” - cum le califica Monica Lovinescu - au un straniu imobilism psihologic care sugereaza incomunicarea. Amorul ilustreaza de altfel cel mai bine absenta oricaror punti afective. Femeile sunt toate adulterine sau de un devotament maniacal, fara explicatie, parcursul sentimental - o suita de decizii la rece, o cautare neincrezatoare a celuilalt: Lucia, singuratica inadaptabila, apoi Mona, cu cinismul ei plictisit, tarziu Sanda, solutia limita de compromis. Cu fiecare in parte, regula e esecul, acceptarea esecului, viata fara inteles.

In mod ciudat, Cristian Teodorescu pierde in proza scurta si castiga in roman (spre deosebire de Mircea Nedelciu, de pilda). Prozele scurte fabrica personaje disparate, ciudate si surprinse de regula in pragul derivei, de care sunt irepresibil atrase. Din pacate, mediile marginale, banalul sordid, psihologiile sui nu scapa integral senzatiei de kitsch, de preluare ingrosata a realitatii, in timp ce indemanarea scriiturii are ceva acumulativ, industrios. Abia in roman - unde cadentele se schimba, ritmul devine lent, iar pistele ocolitoare sunt intrebuintate cu levantina pricepere -, abia in roman totul se asambleaza intr-o viziune. Aici, colectia de umanitati e atribuita, firesc, nu realitatii, ci privirii personajului principal, al carui autism lucid si onestitate incapatanata rescriu inteligibil realitatea. Refuzul, refugiul, regresia sunt atitudinile lui caracteristice. La limita, singuratatea pe care o emana Tainele inimei, frigul crepuscular din destinul lui Octavian Stanescu reprezinta cheia muta, dar perfect eficienta a comentariului lui Cristian Teodorescu asupra vietii intr-un cadru istoric dat, respectiv in comunism.

E interesant poate sa constatam cu ce ochi isi reciteste prozatorul propria carte. In textul cu care prefateaza editia a doua, interpretarea sa tinde sa compenseze ceva din caracterul ininseriabil care i-a fost detectat inca de la debut. Tainele inimei e propusa drept “document de epoca”, sindrom tipic al “sufocarii” intelectualului: “Povesti asemanatoare acesteia am auzit dupa Revolutie de la cateva zeci de persoane de buna conditie care si-au parasit familia, slujba si indentitatea, din cauza ca simteau ca se sufoca”. “Daca mi-as fi permis sa intervin in ea, as fi facut cam acelasi lucru ca martorii proceselor de azi, care isi schimba declaratiile dupa imprejurari”. Chiar daca are dreptate in ce spune, judecata autorului retrage unul din atuurile operei sale: singularitatea. Fara brustele schimbari de drum ale personajelor sale, fara felul lor sec de a pune punct s-ar pierde mult din valoarea patentului. “Te ridici de langa ea si, fara sa-ti iei ramas bun, o lasi vorbind” - o fraza caracteristica pentru un maestru al portretelor facute… pe dosul panzei.

*Cristian Teodorescu, Tainele inimei, editia a II-a, Cartea Romaneasca, 2005, 407 pag.