prima pagina

Umblă vorba că Gabriel Liiceanu ar fi Filosof. Această zicală reflexă, cultă şi flatantă ascunde o enormă neînţelegere. Poziţia de Filosof Titular nu mai e de mult tăiată pentru un spirit de amploarea şi onestitatea lui Gabriel Liiceanu. Mai mult de 50 de ani de practică spirituală dubioasă au redus calitatea rostirii filosofice contemporane la un exerciţiu vecin cu

Totul a început cu o miuţă nedemnă: echipa seniorilor şi-a ţinut de urât în compania juniorilor. Sormani şi Prati, de la Milan, echipa adulţilor, au dat patru goluri şi au plecat acasă cu ditamai Cupa Campionilor. Ajax a rămas, pedepsită, să exerseze suplimentar intrarea în rândul lumii şi accesul la maturitate. Nimeni nu bănuia că eşecul olandez era faza accidentală a celui mai avansat experiment cunoscut în fotbal. Fotbalul

Suveranul a apărut din tunel. Un efeb, abia dezlipit dintr-o fotografie cu James Dean retuşat gitano, a pătruns, încoronat de gelul regulamentar, pe gazon. Stadionul Santiago Bernabeu a gemut din 80.000 de vise de glorie. În aceeaşi clipă, s-au arătat semne grozave. Întinderea şi aşezarea lumii au luat-o razna. Hărţile şi buna rânduială a vremii s-au dat peste cap. Spania s-a întins, ca un fulger, până la Hollywood. Anglia s-a răcit,

Cupa Confederaţiilor. Miracol? 2–0 pentru SUA, apoi 3–2 pentru Brazilia. Pe maieurile lui Kaka şi Lucio scrie: I Love Jesus. Echipa cade în genunchi şi se roagă. La centru. Un maieu declamă în public. Înscrisul îi făgăduieşte lui Iisus pe Kaka şi pe Lucio. Lumea continuă să creadă – în ateismul ei strâmt

Despre ce nu poti vorbi trebuie sa taci - spune decizia filozofului ajuns la capatul limbajului si mult in afara nevoii de exprimare. Decretul lui Wittgenstein prefera sa puna capat crizei prin fuga. De ce am vorbi despre ce nu putem vorbi? Exista un raspuns deloc flecar la aceasta intrebare. Se poate vorbi foarte mult si util despre ce nu se poate vorbi, dar numai si numai in afara lumii de severitate logica draconica a lui Wittgenstein. Si anume, in toate imprejurarile in care puterea mizeriei

Legatura dintre inflatie si orbire e excesul de evaluare. Cand totul are valoare si e vizibil in mod egal, cand vederea periferica e perfecta si pune toate obiectele pe acelasi ecran, nimic nu mai e vizibil anume. Banii nu mai departajeaza, ci egalizeaza spre valoarea cea mai de jos si spre lipsa de valoare cea mai de sus. Toate marfurile, produsele si bunurile, toate procesele si persoanele sunt tarate in inflatie - numele pe care economistii l-au nascocit pentru a desemna, tehnic, gropile comune.

Confundat cu autorul unui roman politist de succes global, Samuel Huntington (1927-2008) a plecat dintre noi pe 24 decembrie, lasand in urma o corectie fundamentala: povestea despre cearta civilizatiilor e, pur si simplu, forma istorica a prezentului. Posteritatea lui Huntington e totuna cu actualitatea lui Huntington. Lumea in care traim e, in mod vizibil, suma conflictelor generate de culturi, de convingeri si de valori ireductibile. Ortodoxism, capitalism, islamism, socialism se desfid si exclud,

Adevarata viata a anilor ’80 a inceput dupa 1989. In stat, unde neprielnica domnie a Partidului Comunist a fost curmata de beneficiarii ei pana atunci mascati sau clan­destini. Romania a devenit Republica oligarhica de merit infractional pe care o cunoastem si detestam as­tazi, dupa consolidarea absoluta. In sport, acelasi tip de evolutie involutiva (un paradox tipic romanesc, verificat de toate societatile fara splina civila) a lucrat ceva mai putin clar, dar a dictat acelasi re­zultat:

Cupa UEFA, sau tabloidul stufos al fotbalului euro­pean de subsol, nu e o competitie chiar lipsita de peda­go­gie. Darul exemplar al acestei competitii pe care o tin min­te doar castigatorii si amatorii de quiz-uri bolnave ("Care e legatura intre Koprivnica, Nordsjælland si Vas­lui? Toate trei sunt orase fara echipe in faza grupelor, Cupa UEFA, editia 2008/9!" ) e tocmai irelevanta. Sute de nume de sub-, pre- si pseudo-cluburi se ciocnesc, in­­tr-o aglomeratie

CFR Cluj. Ce ironie! Numele are mirosul pacuros al ga­rilor si onestitatea morocanoasa a cantonierilor post-Ca­ragiale. In locul lor, o colectie subexotica de sud-ame­ri­cani si portughezi importati cu amanuntul. Nicio proble­­ma? Glumiti! Aparitia CFR-ului ridica toate problemele pe care nu dorim sa ni le punem si vesteste o translatie spre zone pe care nu le putem banui, astazi. Mai intai, trium­ful intern si apoi meciul de senzatie de pe Olimpico, la Roma, au creat

Pentru un spectacol, era nevoie de elocutie poliglota. Insa finala a fost, de la un cap la altul, un caz monoton de delir monolingv englez. A lipsit colorantul hispanic, francez sau italic. Finalele de natiune unica ar trebui interzise, desi carantina ar trebui sa se aplice mai degraba sfintelor finale de neam german. Ce a ramas dupa Moscova a fost, prin urmare, o drama de violenta morala si fizica engleza. Cum anume pot 24 de jucatori de sange tot mai diluat englez sa dea un meci de britanism total

Imediat dupa 1910, America si Europa s-au trezit dansand frenetic, la limita dintre somnambulism si excitatie diurna, foxtrot si, apoi, charleston. Noua vibratie parea sa aiba legatura cu formele hiperactive ale sperantei pe care le numim adesea optimism. In acest caz, optimism istoric. Intr-adevar, lumea occidentala consuma bulimic "anii nebuni", epoca de trepidatie, abandon si nonsalanta pe care F. Scott Fitzgerald a surprins-o fara identitate si a arestat-o in formula "the jazz age". Lumea occidentala

A nins insistent si rebel, duminica trecuta, la Londra, spre bunul mers al incalzirii globale. Flacara olimpica a ars, regulamentar si conform, gazorniceste vorbind. Echipa de mecanici si ingineri care au proiectat torta antifurtuna, antisoc si antieoliana a facut o treaba buna. Dar proiectul public imaginat de statul comunist chinez, cu lasitatea supla si laborioasa care impregneaza birocratia pekineza, a esuat jenant. Armatura antietica a tortei a cedat. Pe fiecare dintre cei 45 de kilomteri de

Liga Campionilor inainteaza docil si geometric, din treapta in treapta, pe cursul desemnat de cataractele engleze. Cu patru cluburi din Premier League in sferturi, schema promite o semifinala sau chiar o finala engleza. Daca va fi asa, anglo-hoarda va testa in mai, la Moscova, bastoanele si scuturile fortelor de antidisident ale lui Putin, fostul presedinte viitor prim-ministru si actualul prim-ministru viitor presedinte, iar acestea se vor lamuri, in sfarsit, care e diferenta intre apararea Kasparov

Adevaratul inamic al umanismului nu e tehnologia, ci birocratia (in fond, produsul unei operatiuni de masinizare absoluta a continuturilor umane, fara legatura cu progresul tehnicilor si al industriilor). Acest adevar complicat si ferecat sub cheie a costat un fluviu de teorii erudite si face, inca, obiectul unei discutii fastuoase in care se amesteca istoria, sociologia si antropologia. O lectura mai atenta a lui Kafka si un dram de onestitate filozofica in interpretarea abatorului leninist ar fi

 La ce bun gratuitatea? Interesant, discutia a inceput tarziu, in anii ‘70. Pana atunci, intr-o prima suta de ani severa si tenace, fotbalul n-a lasat loc acestui gen de speculatii. Sfintii Parinti englezi au avut grija sa-si reverse realismul in fiecare miscare a jocului si fotbalul a inaintat pe un culoar pragmatic: forta, asalt pe mingii lungi, victorii decise mai mult de masa decat de inteligenta. In ciuda aparentelor, acest aranjament eficient si oarecum rudimentar a continuat chiar

 Alfredo Di Stefano, saptamana trecuta: "Mai slabiti-ma, cu galacticos! Care galactici? Erau cat se poate de muritori. Sa nu mai aud cuvantul asta prostesc! Galacticos, pe care ii tot pomeniti, erau sa distruga clubul". La 81 de ani, Di Stefano, intemeitorul Realului, distinge perfect intre sacru si profan. Si gaseste, tocmai el, demiurgul, foarte putin sacru in fotbal. Galacticii de care vorbim, prelungind stilistica inepta a jurnalismului spoit cultural, sunt o eticheta, o imitatie

 Nu reusesc sa simt ce simt cei ce se simt obligati sa se reculeaga aplaudand. O cacofonie emotionala stupida face rapid cariera pe stadioane. Mai intai, o voce megaamplificata anunta solemn tema serii: a murit cutare functionar von FIFA, un tsunami a prapadit un sfert de Asie, s-a stins un veteran local, national sau international si tot asa, urmand o lista pioasa, amanuntita, umanitara, sentimentala, diversa si, neaparat, la zi. Imediat, incepe minutul de reculegere. Nu e grav. In definitiv,

50 de ani lucreaza ca o perie. Sterg. Ce faceati in 1958? Pe 6 februarie, la trei dupa masa. Raspunsurile se asaza in doua gorgane. Unul de cenusa. Acolo e tot ce au stiut si simtit, in acea zi, cei ce nu mai sunt printre noi. Celalalt e mai apropiat si total invizibil. Acolo e ce s-a strans de la cei ce au stiut, mai traiesc, dar au uitat. Tot acolo: nestiinta pura si nevinovata a celor ce s-au nascut dupa, spre seara, cand ziua de 6 februarie 1958 incepea sa intre si sa se piarda in istorie. Oameni

 Imediat dupa semifinale, Openul australian a pus cu delicatete de ghilotina problema stabilitatii. Doua meciuri de razmerita totala au maturat, in mai putin de 6 ore, tot ce ne inchipuiam despre bazele normalitatii in tenis. Acolo se refugiase cumintenia sportului mare, subventionata, in ultimii 4-5 ani, de monopolul Federer-Nadal. Din 2005, acest cuplu si-a fost atat de suficient, incat a dat impresia ca tenisul va stationa, la oglinda, pentru a-si admira prelung noile proportii. Epocile de