prima pagina

Ca prozator, Florin Manolescu se plasează între „bijutierii“ fantaşti, alături de Alexandru George, Radu Albala, Ov.S. Crohmălniceanu, Costache Olăreanu, dar au fost numiţi în aceeaşi serie şi Cristian Tudor Popescu, Mircea Opriţă sau Voicu Bugariu. Ca un literat al zilelor de azi, Manolescu nu-şi ocupă locul pur şi simplu, ci înfăptuieşte tacticos o demonstraţie, un autocolaj, ca şi cum s-ar adăuga printr-un

Bulgakov şi Ovidius! Sub aceste comparaţii strivitoare, datorate postfaţatorului Bogdan-Alexandru Stănescu, se chinuie să reziste romanul lui Ioan Lăcustă Replace all (Colcăiala)*, apărut postum. O carte uneori viguroasă, alteori încâlcită, turnată înverşunat în nonmateria fosforescentă şi înşelătoare a mlaştinii, o lume îndrăcită de vacarmul vocilor captive, care se suprapun pentru a-şi spune

Privind dinspre scrisorile adunate de Monica Pillat în Sufletul nu cunoaşte distanţele*, Pia şi Dinu Pillat apar ca semisfere complementare ale aceluiaşi întreg armonic. L-am putea numi fie „Pillaţii“, fie „Brătienii“, fie pur şi simplu buna burghezie interbelică, născută în vremuri de avânt şi speranţă în destinul colectiv, crescută în respect pentru muncă şi pentru rezultatul ei, educată să-şi cultive

Până nu demult, sertarul memorialistic din care s-a hrănit viaţa editorială românească după ’90 părea închis. Înţesat de jurnalele şi amintirile de închisoare publicate în deceniul zece, stratificat de receptarea entuziastă a unor titluri (de la jurnalele lui N. Steinhardt şi Mihail Sebastian la cartea Adrianei Georgescu, La început a fost sfârşitul, de la Evadarea tăcută a Lenei Constante la Amintiri din viaţă de Aniţa

Ca autor de literatură, Doina Ruşti înclină spre zbenguieli baroce, egal tentată însă de clarificări în zona istoriei recente. Cu acest bagaj, şi-a făcut loc în doar câţiva ani alături de doi prozatori cu bibliografie voluminoasă – Dan Stanca şi Radu Aldulescu. Împarte cu ei frigul de siberie orwelliană al prezentului. Mai puţin rafinată în scriitură decât primul, dar la fel de îmbibată de subtexte şi referinţe

Când un dramaturg scrie proza, trebuie sa ne asteptam ca doreste sa scape de constrângerile genului, sa zburde neîngradit de spatiul scenic, sa pluteasca pe buclele digresiunilor, sa multiplice, sa „balteasca“, sa se roteasca în cercuri concentrice. Dimpotriva, când un prozator vrea sa scape de toate acestea, se spune despre el ca are o „scriitura cinematografica“ – niciodata teatrala! –, ceea ce se traduce prin secventialitate si impact al situatiilor. Reflexivitatea nu rimeaza aici, iar abilitatile

„Mai am un jurnal din anii urati – nu stiu daca sa-l public – din 1980–1985. Unui singur prieten i-am dat sa-l citeasca si mi-a zis ca sunt cam rau. Totul e real in acel jurnal. Nu stiu daca eram rau. Am sa-l recitesc“ – promitea Livius Ciocarlie intr-un interviu din 2005. Cu dintii de lana. Jurnal 1978–1983*, se suprapune, in mare masura, cu intervalul pomenit

In Romania, tinerii nu prea mai rad. Cu vreo 10 ani in urma, inca mai auzeai scolari chicotind fara motiv in metrou. Acum, moda emo ne-a facut vecini de calatorie cu adolescenti sumbri, unisexuati, ascunsi dupa jaluzele de par negru, pieptanat in ochi, arborand metodic insemnele deprimarii: haine negre, cu capete de mort, luciri moarte de metal coclit. Daca mai pici si pe stirile cu sinucigasi puberi, dupa o plimbare in parc pe langa cupluri crancene care, daca nu se ratoiesc unul la altul, se tin

In randul generatiei mele, mitul Clujului a contat. Multi am leganat ideea carturariei echinoxiste, a blazonului inatacabil al celor care lucrau la Dictionarul Scriitorilor Romani, sub coordonarea profesorului Zaciu: Marian Papahagi, Ion Pop, Aurel Sasu, Ion Vartic s.a. Ne impresiona, cu siguranta, si panasul donquijotesc al acestei uriase intreprinderi, dar si faptul ca profesorul chemase, intre autori, multi tineri critici, altminteri inca in marginea ierarhiilor oficiale. A fi autor la dictionar

Cand Cristian Mungiu a luat Palme d Or cu filmul lui despre un avort clandestin in anii lui Ceausescu, bucuria mi-a fost dublata de o mare dezamagire: in studioul unei televiziuni, un confrate al laureatului, nu mai putin faimos, explica acru ca juriul de la Cannes a ajuns la momentul Romania dupa ce avusese un moment Iran, altul Vietnam s.a.m.d. Pur si simplu nu si-a putut stapani - daca nu invidia, in orice caz - impudica lipsa de solidaritate profesionala. Din fericire, nu toata breasla a reactionat

Dupa cateva carti de istorie recenta, filme documentare si talk-show-uri de televiziune cu mare audienta, Stelian Tanase revine brusc la proza cu un roman surprinzator - de aproape 600 de pagini - si declara ca aici va ramane. Nu pot sa nu-mi amintesc o scena de prin 1975, cand eram studenti si am dat mana, spre cunostinta, peste doua randuri de scaune: "Stelian Tanase, cel mai mare prozator roman in viata" - s-a prezentat. Instinctiv, am fost tentata sa verific asta cu fiecare dintre cartile lui,

Cum oare putea fi scutit Filip Florian de scarmanari cartitoare dupa succesul bulversant al cartii lui de debut (Degete mici, 2005)? Dupa trei ani si mai bine, inca nu e complet eliberat din plasa perfida a laudelor si premiilor asezate straturi-straturi peste intrarea sa, nitel buimaca, in arena literara. Cum intre timp a mai si fost tradus in strainatate (si nu oriunde, ci la Suhrkamp, in Germania, si la Magveto, in Ungaria), va traversa, probabil, multa vreme de aici incolo printre sirurile criticilor

Ador libertatea cu care scriu in romaneste autorii nostri plecati peste granita. Departe de terorismul de scurta respiratie al formulelor la moda in tara, ei scriu pur si simplu, de regula despre ei insisi, despre ex­pe­rien­tele lasate in urma in Romania, despre traumele adap­tarii la patria cea noua, despre singuratate si rabdarea de-a o domestici. Nu toti consimt, insa, la acest exercitiu de descarcare prin scris: unii sunt dornici sa ajunga foar­te repede, inclusiv prin literatura,

Impresionanta a fost dintru inceput, in scrisul Ioanei Nicolaie, incapatanarea dul­ce a sinceritatii - o alta sinceritate decat cea curenta in noua literatura, care recur­ge deliberat la transcrierea bruta, brutala chiar, a trairilor, la suspendarea reflexiei in favoarea stop-cadrului radiografic asupra realitatii. Ioana Nicolaie scrie cumva ra­va­sita de spectacolul sinelui, in fata caruia se asaza nu cu narcisismul comun poe­ti­lor, ci cu uimirea sfioasa a revelatiei priva­te.

Dar unde sunt iluziile?   Primii ani la Paris trec sub anestezia oricarei panici le­gate de mijloacele de subzistenta - si aici, din nou, ima­­­gi­nea pare perfect conforma cu ultima Monica Lovi­nes­cu. Prietenii fac aproape totul, intind discret o plasa de sus­tinere, precum Christiane Fournier, care se invita la masa in camera "de bona" a fiicei lui E. Lovinescu numai pentru a-i aduce de-ale gurii fara s-o jigneasca. Pentru prieteni se face in schimb

La prima editie in doua volume, La apa Vavilonului a fost primita cu o caldura relativ complezenta. Aducea va­rianta oarecum literaturizata a unei existente etalate pana atunci aproape exclusiv extrapersonal. Contraria, apoi, asteptari diametral opuse. Dezamagitilor de co­bo­ra­rea din austerul turn de veghe spre zona mai ome­neasca a amintirilor li s-au adaugat maximalistii scriiturii: aglomereaza prea multe nume, pana la urma greu de urmarit, nu respecta criteriul cronologic

Trei ani de la vuietul public al cazului de exorcism pe­tre­cut la Manastirea Tanacu. Ca de obicei, vuietul s-a stins repede, toata lumea si-a pus mainile la urechi, sas­tisita sa vada aceleasi si aceleasi titluri, aceleasi imagini reluate la nesfarsit cu energia mondenitatilor de prost gust. Subiectul a mai revenit apoi, cand si cand, prin zi­are, fara vlaga, pe timpul proceselor intentate preotului si calugaritelor care incercasera sa scoata diavolul din biata Irina Cornici, o fata

Destinul literar al lui Ion Vianu (nascut in 1934) este, fara indoiala, spectaculos. In cativa ani, in plina ofensiva a unei noi ge­neratii de prozatori al carei mit e au­to­scrierea, nu-i usor sa impui un stil, un ton, o taietura si o atmosfera inconfundabile, lucrand simultan pe etaje diferite: roma­nul-conglomerat, stufos, arbo­rescent, greu ca pamantul (Caietele lui Ozias, 2004, si Vasiliu, foi volante, 2006, din anun­tata trilogie Arhiva tradarii si a ma­­niei)

De la Mircea Cartarescu incoace, altoiul de poet asupra prozatorilor produce cu totul alte asteptari. Daca pe Ana Blandiana toata lumea va continua sa o considere poeta, in ciuda exceptionalelor proze scurte din Proiecte de trecut, cu Cartarescu lucrurile stau tocmai invers. De altfel, principiul ne tot obliga, in ultima vreme, sa-l verificam. Nichita Danilov, Gabriel Chifu sunt doar doua dintre numele care ar putea fi discutate, desi sunt si altele, nu mai putin tentante, precum Nora Iuga. Intre

Extrem de riscanta decizia Doinei Jela de a pu­bli­ca, la o luna dupa moartea Monicai Lovinescu, acest te­ribil re­portaj al agoniei ei. Nici precautiile pe care si le ia in Ar­gumentul volumului ("Public amintirile care ur­meaza cu strangere de inima. Imi dau seama ce ris­curi comporta gestul de a o transforma pe Monica Lo­­vi­nescu, dintr-un bun public, (...) intr-un bun pri­vat") n-o apara definitiv. O carte zguduitoare, care pa­trun­­de