prima pagina

„Nu reuşeam să le spun cât de mult rău îmi făcea cuvântul «comunism»“, spune un personaj al Roujei Lazarova. Scriitoarea s-a născut în 1969 în Bulgaria, iar în 1991 se stabileşte la Paris. Scrie în franţuzeşte şi publică trei romane, între 1998 şi 2004; cu cel de-al patrulea, Mausolée, apărut la Editura Flammarion anul trecut, abordează însă, pentru prima dată, trecutul comunist şi postcomunist al Bulgariei. Dacă

Cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, a avut la târgul de carte din iunie succes, în pofida crizei, manifestată inclusiv pe piaţa de carte, pentru că autorul ei a devenit incontournable, cum zic francezii, dar şi pentru că genul diaristic, în care recidivează pentru a treia oară, este mult mai seducător pentru

Cel mai recent roman al lui Andrei Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, apărut la Editura Polirom, cuprinde în două sute de pagini materia existenţială, ca şi retorica, pe alocuri, unei tragedii din alte vremuri. Andreï Makine este genul de scriitor care creează ca un magician, fiind posesorul unei amprente stilistice inconfundabile: un univers

„Un muncitor de bună-credinţă“, „un inginer român“, „un jucător de bridge“ – sunt numai câteva dintre semnăturile românilor care au trimis scrisori către Radio Europa Liberă în vremea regimului comunist. Pe cei care nu au trăit direct experienţa este greu să-i faci să înţeleagă magia pe care a reprezentat-o faptul de a asculta, în urmă cu peste douăzeci de ani, un post de radio care, deşi se auzea cu întreruperi, era

Faţă de analizele istoricilor sau ale „noilor filosofi“, volumele de mărturii sunt pandantul cel mai inspirat în vederea înţelegerii trecutului mai recent sau puţin mai îndepărtat. Omul ca „maşină de ucis oameni“ (J.F. Revel, Les Plats de saison) este o figură deja familiară în descrierea crimelor secolului XX şi numeroase sunt studiile care încearcă să definească şi să explice Răul de acest tip din secolul trecut.

Am citit cu uimire articolul d-lui Alexandru Matei, Reflexia critică şi comunismul (22, nr. 8, 16-22 februarie 2010), şi aş dori să spun câteva lucruri. D-lui Alexandru Matei i se pare că se vorbeşte în România despre comunism de „zeci de ani“. Vreau să reamintesc că 20 de ani în termenii istoriei înseamnă foarte puţin şi că regimul comunist a fost condamnat oficial abia în 2005, fără să urmeze acte de justiţie

Cea mai recentă carte a lui Norman Manea, Vizuina, este un roman complex despre moarte, exil, identitate şi boală. Pentru degustătorii de literatură problematică, ultimul roman al lui Norman Manea, Vizuina, apărut recent la Editura Polirom, este o perfectă provocare. Anunţat în presă ca o carte care tratează asasinarea lui I.P. Culianu, dar şi atacul de la 11 septembrie, romanul se dovedeşte la lectură mult mai mult decât atât.

În vremuri totalitare, Radu Filipescu s-a simţit liber şi a acţionat ca atare. Povestea lui ar face un excelent subiect de cinema, care, dincolo de spectaculozitatea intrigii, ne-ar face cunoscuţi în străinătate altfel decât până acum. Editura Polirom a reeditat volumul Radu Filipescu. Jogging cu Securitatea, de Herma

Pereţii staţiilor de metrou la Paris au servit de la început ca suport pentru reclame. Lipsesc ecranele de televizor, iar afişele teatrelor, ale cinematografelor sau ale reclamelor pentru diverse produse dovedesc o inventivitate şi o expresivitate care îţi încântă ochiul. Cui îi place să meargă cu metroul? Cel puţin în Bucureşti… Unora le displace că aştepţi, uneori, în unele staţii, până la 20 de minute. Alţii reclamă

Ploieştiul aduce cu o casă în care au trăit trei generaţii: „mobilele vechi“, câte au mai rămas, sunt de departe cele mai atrăgătoare. Există case în care trăiesc trei generaţii şi în care vedem convieţuind o comodă a bunicii alături de un televizor cu ecran plat, o vitrină cu ceşti de ceai din care nu s-a mai băut de mult, pentru că sunt valoroase şi trebuie păstrate, alături de un calculator. Tot

Grija pentru frumos, dar şi grija pentru exteriorul casei venea, desigur, din educaţie şi din sentimentul de apartenenţă la acest ceva care se numeşte Oraşul. Am mai păstrat noi astăzi acest sentiment de apartenenţă? Există cărţi pe care după ce le-ai citit îţi e uşor să le împrumuţi: deşi au fost utile sau ţi-au procurat plăcere, cărţi de o valoare certă, nu ţi-au atins

Citind volumul Constantin Noica în arhiva Securităţii (Humanitas, editat de Dora Mezdrea, cu două texte introductive de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu), mi-a venit în minte imediat sintagma „a treia închisoare“.Este foarte justificat să pui sub semnul acesta, al unei detenţii în libertate, perioada care a urmat în

Toată controversa privind centenarul naşterii lui Eugène Ionesco are la bază o teribilă neînţelegere. Dacă fiica acestuia, Marie-France Ionesco, nu vrea să-şi vadă tatăl omagiat în România ca scriitor român şi intervine în evenimentele culturale de gen din acest an, românii care îi ripostează

Fiecare îşi aduce aminte de comunism după cum l-a trăit, el şi cei apropiaţi lui. Înainte de a fi o epocă „clasificată“, cei aproape cincizeci de ani de trecut recent se colorează afectiv după experienţa personală. Gestul atât de obişnuit de a ne alege azi marca de cafea care ne place, din

Fundaţia Academia Civică a publicat recent volumul Jurnal. Ultimele caiete, semnat de Doina Cornea. Autoarea nu mai are nevoie de vreo prezentare; totuşi, lectura acestei cărţi rezervă câteva surprize. Fiind mereu discretă asupra propriei sale activităţi de disidenţă din timpul regimului comunist, Doina Cornea îşi recapătă, din fericire, locul care i se cuvine în conştiinţa publică şi prin astfel de texte. Volumul

Memorialistica românească s-a îmbogăţit cu un text publicat recent de Editura Humanitas, Să nu plecăm toţi odată*, semnat de Sanda şi Vlad Stolojan (traducere din franceză de Dana Petrişor, cu o Postfaţă de Matei Cazacu şi Nicolas Stolojan). Nepoată a scriitorului Duiliu Zamfirescu,

Filmul Pescuit sportiv - scenariul si regia Adrian Sitaru - a inceput o cariera internationala inainte de a rula pe ecranele bucurestene. Premiera in Romania a avut loc pe 13 februarie, la Cinema "Studio". Regizorul e autorul a peste douazeci de scurt-metraje, dintre care Valuri (2007) este cel mai cunoscut pentru ca a fost recompensat cu multiple premii

A scrie literatura intr-o limba straina inseamna, dupa cum stim de la Cioran, a imbraca un soi de camasa de forta. Fac asta scriitorii care, dintr-un motiv sau altul, aleg sa traiasca intr-o alta tara, iar, de-a lungul timpului, motivele autoexilarii lor au fost mai comentate decat aventura fantastica a exprimarii de sine in limba altcuiva. Poate si pentru ca ei insisi au vorbit mereu prea putin despre drama de a trai si de a scrie intr-o alta patrie - de pamant si de cuvinte. Din pudoarea specifica

A scrie, in Romania, jurnal sau epistolar tine in primul rand de curaj, pur si simplu. Genuri literare care s-au nascut si au dat chiar capodopere in societati evoluate, precum cele occidentale, ele se regasesc cu greu in universul nostru balcanic. Nu avem jurnale de scriitor sau epistolare nici multe si nici remarcabile, cu cateva, foarte putine, exceptii. In lumea noastra romaneasca, pitoreasca si expansiva, spatiul protejat al genurilor intimitatii pare mai degraba neinteresant.Noi avem imprecatia,

Nevoia imperioasa de a vorbi despre tine insuti nu a fost niciodata semnul se­ni­na­tatii, al armoniei interioare, ci tocmai al dezechilibrului, daca nu chiar al disperarii. Un personaj literar care se confeseaza are structurata, dintr-o data, o anumita si­lue­ta: fragil si confuz, in ciuda aparen­te­lor, pe care, poate, le pastreaza inca bine, el se afla intr-o urgenta cautare de sine sau tentativa de a se asuma. Aceasta abordare pecetluita de emo­tie nu are cum